Caderea lui Hyperion

Autor: Dan Simmons
Titlu: Caderea lui Hyperion
Editura: Nemira, Nautilus SF, Bucuresti, 2009; 912 pagini (2 volume); 49.90 RON
Traducator: Mihai Dan Pavelescu
Titlul original: The Fall of Hyperion (1990)
Nota data de mine: * * * (din 5)

Caderea lui Hyperion e a doua carte din seria Hyperion Cantos; a castigat premiile Locus, SF Chronicle, British SF si Seiun si a fost pe listele scurte ale premiilor Hugo si Nebula. Dupa cum se vede din numarul de buline date, nu mi-a placut la fel de mult ca prima carte din serie. Am sa scriu, ca si la prima carte, doar cateva impresii. Spoilerele abunda

* Cei sapte pelerini au un rol mai mic in cartea asta – mai importante sunt evenimentele din restul Hegemoniei. Omenirea e nevoita sa renunte la confortul dat de colaborarea cu inteligentele artificiale – un soi de Jihad Butlerian mai putin radical (inteligentele artificiale mai prostovane nu sunt distruse, iar motivatiile “spirituale” sunt tratate diferit).

* Dupa cum ma temeam, cartea e mult mai action-adventure decat Hyperion. Din fericire mare parte din actiune si aventura are loc departe de pelerini si de Shrike si nu-i doar o poveste despre urmariri prin Criptele Timpului. Fictiunea politica e destul de interesanta – urzelile numeroaselor factiuni incepusera cu mult timp inainte de evenimentele din carte si-i interesant cum au reusit sa se manipuleze toti unii pe altii pentru ca la sfarsit sa nu le iasa pasienta niciunuia.

* Alte chestii care mi-au placut: povestea soldatului se incheie intr-un mod cat se poate de satisfacator; tema cyberpunk – a unei societati in care majoritatea oamenilor sunt cablati si depind de o retea extinsa de genul Internetului – e interesanta, mai ales implicatiile unei deconectari bruste; la fel de interesanta e ideea unei societati in care reapar distantele – in momentul in care planetele care alcatuiau Hegemonia devin brusc izolate una de alta; intreaga poveste a pelerinului Sol – meditatiile lui asupra sacrificiului impus de Dumnezeu lui Avraam sunt profunde si relevante.

* Trecand la lucrurile care mi-au placut mai putin: Simmons se foloseste din nou de “povestea in poveste”, de data asta introducand un personaj care vede, in vis, peripetiile pelerinilor (si apoi si alte lucruri). E OK ca gaselnita – deciziile politice la nivel inalt sunt influentate de cele prin care trec pelerinii, deci povestea se bazeaza pe un personaj care poate exista in doua locuri de-odata. Mi s-a parut un procedeu literar cam dubios totusi – ma pot gandi la o explicatie pentru puterile neobisnuite ale tipului, dar daca ea e adevarata atunci restul cartii nu mai are cap si coada. Si n-am inteles de ce tipul trebuia sa fie o reinviere a lui John Keats.

* Mai exista si alte lucruri care mi s-au parut scoase din palarie; cateva dintre ele: de ce e ales Paul Duré papa? de unde si pana unde Lamia = Fecioara Maria? (desi nu-i fecioara, hur hur hur); daca inteligentele acelea artificiale se folosesc de oameni pentru stocare si procesare de date (si daca e sa aiba vreun sens faptul ca tipul acela cu visele are puterile pe care le are), atunci ce rost mai are intreaga poveste? din moment ce ii pot manipula pe oameni ii puteau face pilaf oricand, nu era nevoie de atatea intrigi si whatnot. si altceva: de ce Rachel? in momentul in care se fac eforturi mari pentru ca o anumita persoana sa ajunga in viitor trebuie sa te intrebi ce-i atat de special la ea; de ce Shrike pare sa le faca cadouri aproape tuturor pelerinilor? parca trebuia sa fie personajul rau.

* Si ajungand la nemultumirea cea mai mare: nu mi-a placut povestea cu cei doi dumnezei (cel al oamenilor si cel al inteligentelor artificiale) care se lupta pentru dominatie. Intai: atunci care din ele e Dumnezeu? Si daca niciunul – atunci de ce toate prostiile mistice (o parte a trinitatii care fuge de la locul luptei, Shrike e trimis sa o momeasca, Lamia devine din motive dubioase mama urmatorului mantuitor, etc.). Ma asteptam ca povestea sa evolueze in directia asta, dar speram ca va fi vorba de ceva mai profund, dincolo de “dumnezeul nostru il bate la fund pe al vostru”. Iar explicatia existentei lui Shrike e perversa – atatea lucruri oribile explicate prin faptul ca-i o momeala pentru partea “empatie” a dumnezeului oamenilor.

* Hyperion se termina brusc si Caderea lui Hyperion trebuie citita daca vrei sa stii sfarsitul povestii. Nu am inteles rostul repetarii intamplarilor din prima carte in a doua – nici una nu functioneaza ca stand-alone, deci e vorba de o singura carte; nu cred ca era necesar ca prima sa fie rezumata in a doua.

Recunosc ca pe la jumatatea Caderii lui Hyperion vroiam sa o abandonez – noroc cu Sol si cu fiica lui, pentru povestea lor am terminat cartea. Nu-mi pare rau ca am citit-o, dar imi pare rau ca temerile mele de dupa citirea lui Hyperion s-au adeverit, in parte. Cred ca aceasta a doua carte se poate citi cu cea mai mare satisfactie daca accepti ce iti spune autorul si nu iti pui prea multe intrebari: sunt destule lucruri care scartaie si destule intrigi secundare abandonate/fara prea mult sens; dar daca nu le bagi in seama atunci intriga principala (cea a distrugerii Hegemoniei omului) e palpitanta si adesea patrunzatoare.

O recenzie (proaspata!) la CititorSF.