Millenium 1 + 2

Autor: Stieg Larsson
Titlu: Bărbaţi care urăsc femeile. Millennium 1
Editura: Trei, colectia Fiction Connection, Bucuresti, 2008; 678 pagini; 45 RON
Traducere: Elena-Maria Morogan
Titlul original: Män som hatar kvinnor (Millenium 1) (2005)
Nota data de mine: * * * (din 5)

Autor: Stieg Larsson
Titlu: Fata care s-a jucat cu focul. Millennium 2
Editura: Trei, colectia Fiction Connection, Bucuresti, 2009; 768 pagini; 55 RON
Traducere: Elena-Maria Morogan
Titlul original: Flickan som lekte med elden (Millenium 2) (2006)
Nota data de mine: spre * * * (din 5)

Am tot citit despre seria asta si pana la urma am cedat si mi-am cumparat primele doua volume, la recomandarea unor amici.

Despre autor: s-a nascut in 1954 (in Skelleftehamn, orasel din regiunea Västerbotten) si a murit la Stockholm in 2004; a fost ziarist – intai angajat la agentia de presa Tidningarnas telegrambyrå (TT), apoi fondator al revistei Expo; pana in 1987 a fost membru activ al Partidului Socialist suedez; si-a dedicat mare parte din cariera jurnalistica combaterii miscarilor rasiste, fasciste si neonaziste din Suedia si a scris doua carti dedicate acestor miscari; a fost un mare fan al literaturii politiste si al celei SF (a fost membru si chiar presedinte, in 1980, al Skandinavisk förening för science fiction (SFSF), cea mai mare asociatie scandinava dedicata SF-ului). Conform propriilor lui declaratii, seria Millenium trebuia sa aiba vreo 10 volume si sa ii asigure o pensie lipsita de griji financiare. Individul mi se pare destul de simpatic.

Despre serie: best-seller si long-seller (din editia in suedeza s-au vandut 2,3 milioane de exemplare pana acum, in Franta s-au vandut vreo 3 milioane de exemplare si seria ramane pe locurile 3, 4 si 5 in lista cartilor celor mai vandute – cf. Lire, nr. 378, sept. 2009 – desi ultimul volum a aparut in franceza in 2007). Se pare ca Millenium va ramane la 3 volume: s-a gasit un manuscris cu bucati dintr-o a patra carte, dar familia lui Larsson se opune publicarii. Seria abunda de aluzii si trimiteri la autori clasici de literatura politista – de la Agatha Christie la Dorothy L. Sayers.

Volumul 1 – Bărbaţi care urăsc femeile

Cartea e palpitanta, in ciuda faptului ca introducerea are vreo 200 de pagini. Intai facem cunostinta cu personajele – dintre care principale sunt ziaristul Mikael Blomkvist, alter-ego al lui Larsson, si hackeriţa-geniala-antisociala-care stie sa se bata Lisbeth Salander, o versiune idealizata a justitiarului fara teama si fara indurare. Cei doi ajung sa ancheteze disparitia unei fete de 16 ani si descopera treptat conexiuni cu o serie de crime nerezolvate, savarsite de un criminal in serie sadic. Cartea e mai mult dar si mai putin decat un roman politist. Mai mult, pentru ca ancheta celor doi e prilejul dezvalurii unui mare numar de fapte conexe: magariile din finantele internationale si din interiorul firmelor suedeze, modul in care lucreaza ziaristii de investigatii, activitatile gruparilor neo-naziste, etc. Mai putin, pentru ca modul in care e rezolvat cazul disparitiei nu-i deosebit de multumitor: se bazeaza destul de mult pe coincidente si deus ex-machine, prezentarea de pe coperta cartii dezvaluie prea multe, iar identitatea criminalului e clara mult inainte sa o descopere anchetatorii.

Bărbaţi care urăsc femeile mi s-a parut un thriller bunicel – jumatate din carte te tine intr-adevar cu sufletul la gura. Mi-a placut mai putin faptul ca Larsson a facut din Lisbeth un soi de Lara Croft mai slaba si mai salbatica. Fata stie tot, poate tot, se bate, hack-uie, nimeni nu e ca ea. Larsson face de fapt apel la o serie intreaga de clisee, idealizari si intamplari prea socante ca sa poti crede in ele la modul serios: Blomkvist descopera frauda financiara a secolului in paralel cu identificarea criminalului in serie al secolului, personajele pozitive au toate virtutile posibile, iar cele negative acumuleaza cu voiosie tot ce-i mai rau in societate (cei bogati si corupti si puternici se fac vinovati si de incest si de altele inca si mai rele). E o acumulare de senzatii tari, de spectaculos, care functioneaza pana in momentul in care ajungi totusi sa lasi cartea jos din mana si te intrebi daca autorul nu face carecumva misto de cititori.

Volumul 2 – Fata care s-a jucat cu focul

Intamplarile din acest volum au loc la un an dupa cele din primul; Lisbeth se intoarce dintr-o binemeritata vacanta, isi cumpara un apartament extrem de scump si decide sa se dea la fund o perioada. Dar vremurile nu au rabdare cu ea – e implicata intr-o crima tripla, care-i are ca victime pe un avocat cu care ea mai avusese de-a face si pe doi investigatori care se pregateau sa publice informatii incendiare legate de traficul de femei dinspre Rusia inspre Suedia. Lisbeth devine principala suspecta si trei anchete paralele investigheaza (ne)vinovatia ei (cea a politiei, cea a lui Blomkvist si cea a agentiei de securitate Milton). Apar din nou tot felul de detalii spectaculoase: un fost agent secret sovietic, incercari de spalare pe creier, un meci de box senzational intre un campion suedez care-o cunostea din intamplare pe Lisbeth si un killer german monstruos si cu defecte genetice, rezolvarea teoremei lui Fermat, oameni care supravietuiesc dupa ce sunt batuti bine, impuscati de trei ori, inclusiv in cap, si apoi ingropati de vii.

Larsson face din Lisbeth victima, anchetator, cheie a enigmei si in acelasi timp personaj legat de mai tot ce are loc in carte (tot spilul crimelor, pe care nu vi-l dezvalui, se bazeaza pe legaturile dintre ea si o serie intreaga de personaje dubioase). Trebuie sa spun, din nou, ca mie nu-mi plac coincidentele de acest gen si ca un roman politist bazat pe ele nu prea are cum sa mi se para reusit. Ca si in cazul primei carti, insa, merita laudat faptul ca povestea e pasionanta – nu ai cum sa lasi cartea din mana, chiar daca nu-ti vine sa crezi ce citesti.

Remarci despre ambele volume:

* M-a distrat faptul ca aceste carti sunt foarte de stanga: capitalistii sunt calcati bine in picioare, iar societatea suedeza idealizata de multi europeni e criticata marxist si adesea cu spume; din acest punct de vedere Larsson se plaseaza in filiatia maestrilor Maj Sjöwall si Per Wahlöö, fara a-i ajunge din urma la capitolul subtilitate.

* Larsson e talentat la descrieri – in primul volum, mai ales, exista cateva pasaje excelente in care el descrie peisajele nordului Suediei.

* In amandoua cartile exista si pasaje suparatoare, in care Larsson descrie fie utilizarea unor programe de calculator si site-uri web fie cumparaturile pe care le fac personajele (mai ales in volumul 2, unde la fiecare doua pagini cineva merge la 7-eleven sa-si cumpere niste mancare). Autorul e un pic naiv cand vine vorba de calculatoare si de internet si nu e deloc zgarcit cu repetarea la nesfarsit ale acelorlasi cateva expresii.

* In legatura cu faptul ca romanele se citesc cu placere, parerea mea e ca acest lucru se datoreaza priceperii lui Larsson de a integra in poveste un numar mare de personaje si fire narative, cu care jongleaza bine si din care fiecare cititor poate extrage ce-i place. Plus suspansul, pe care il dozeaza bine. Plus personajele noconformiste si idilele dragute.

* Larsson spunea ca a scris aceste carti seara si ca s-a distrat foarte bine scriindu-le. La randul meu, m-am distrat citindu-le, dar mi-a fost greu sa le iau prea in serios. Lucrurile pentru care a fost laudata seria pot fi gasite in romane mult mai bune: exotismul suedez si critica sociala acerba a sistemului social de acolo le cunosteam deja de la Sjöwall si Wahlöö si de la Mankell; exista o multime de povesti politiste de tipul whodunnit mult mai faine si de detectivi mult mai credibili, de la dragul de Poirot la Perry Mason, Columbo si altii ca ei; iar ca thrillere prefer oricand cartile lui Stephen King – la fel de pasionante dar mai putin trase de par. Mi-e mai usor sa cred intr-o copila care-i casapeste telekinetic pe toti decat in strigator-la-cer-de-inzestrata Salander.

* Editia in romana e onorabila: copertile sunt frumoase, traducerea mi s-a parut OK, desi exista cateva naivitati de limbaj pe care nu stiu daca trebuie sa i le imput traducatoarei sau autorului (mi-a ramas in minte mai ales una dintre ele: un personaj merge la o casa de schimb valutar, numita in carte “o prăvălie FOREX”; parerea mea e ca nu prea ii poti spune “prăvălie” unei astfel de firme); exista multe greseli de tehnoredactare, mai ales in primul volum.

* O sa imi cumpar si volumul trei al seriei, cand va aparea pe la noi: o sa fie bun pentru urmatoarea calatorie mai lunga.

Alte pareri:

Mihai Iovanel, pe blogul revistei Cultura, despre volumul 1 si volumul 2
Bookblog
Cotidianul

Puteti citi o gramada de chestii interesante despre seria Millenium intr-un dosar din Nouvel Observateur