Autor: Suzanne Collins
Titlu: Jocurile Foamei
Editura: Nemira, Nemira Junior, Bucuresti, 2009; 512 pagini; 29.90 RON
Traducere: Ana-Veronica Mircea
Titlul original: The Hunger Games (2008)
Nota data de mine: *** si-un pic (din 5)
Jocurile Foamei e considerata una dintre cele mai bune carti SF pentru young readers din ultimii ani; a fost tradusa in 26 de limbi si e in curs de ecranizare. Cartea e primul volum dintr-o trilogie – a doua carte, Catching Fire, a aparut in 2009, iar a treia va aparea in 2010.
Actiunea are loc intr-o America post-apocaliptica care-si revine dupa o serie de dezastre infricosatoare; devenita Panem si organizata in districte, tara e condusa de Capitoliu, o regiune bogata care-a supus (prin forta armelor) celelalte regiuni. Capitoliul dispune de o multime de politisti, are monopolul tehnologiilor avansate si mentine celalte districte in servitute, saracie si asuprire. Simbolul acestei puteri absolute e evenimentul sportiv anual numit Jocurile Foamei – un soi de lupte de gladiatori in care se intrec cate doi copii (un baiat si o fata, alesi prin tragere la sorti) din fiecare district asuprit. Sunt 24 in total, iar Jocurile se termina cand au murit 23 dintre ei. Al 24-lea castiga o viata lipsita de griji.
Eroina cartii, Katniss Everdeen, are 16 ani si locuieste intr-unul dintre districtele lovite de-o foamete permanenta. Alaturi de-un tanar fiu de brutar, ea va reprezenta districtul ei la Jocurile Foamei din anul in care au loc intamplarile din carte. Povestea seamana cu emisiunile televizate gen Survivor: copiilor li se creaza o imagine (cizelata pana la cliseu) si apoi sunt lasati liberi intr-o arena imensa si cu geografie variata (paduri, lacuri, o zona de stepa), fara bagaje si cu misiunea de-ai elimina din joc pe toti ceilalti. Fiecare se descurca cum poate – isi gasesc sau isi fabrica arme si adaposturi, vaneaza sau fura hrana. Cei care reusesc sa castige dragostea publicului (pentru ca intregul Joc e televizat!) primesc uneori cadouri – medicamente, un castron de supa sau o arma mai buna.
Ce mi-a placut la Jocurile Foamei: povestea e captivanta, te tine in priza; cadrul SF e destul de bine lucrat – mi s-a parut o lume credibila si cu o poveste interesanta; exista personaje de care te poti apropia – sunt descrise succint si coerent, au personalitate; Katniss e o eroina destul de simpatica, no-nonsense, descurcareata, buna la suflet.
Ce mi-a placut mai putin: autoarea recurge prea des la coincidente – de fiecare data cand Katniss are nevoie de ceva acel ceva apare; pentru ca eroina principala sa ramana pe placul cititorilor sai, toti “gladiatorii” draguti sunt ucisi de altii, nu de Katniss; sfarsitul povestii e destul de usor de ghicit de la inceput; eroina nu se confrunta cu dileme prea mari – singura demna sa fie amintita e una sentimentala (de cine sa se indragosteasca – de un prieten din copilarie aflat departe sau de un baiat care-o iubeste acum si aici?).
Dupa parerea mea cei de la Nemira au facut bine ca au publicat acest roman in colectia “Nemira Junior” – constructia Jocurilor Foamei e relativ nesofisticata. Daca e sa critic aceasta carte din punctul de vedere al cititorului de literatura pentru copii as spune ca lipsa dilemelor morale ii scade din punctaj. Mi s-a parut mai slaba decat seria Harry Potter (in care prejudecatile micilor vrajitori sunt daramate cu o regularitate admirabila).
Cred totusi ca Jocurile Foamei merita laudele care i-au fost aduse din cel putin trei puncte de vedere:
- E palpitanta, e greu sa te opresti din citit, efortul de world building merita lectura.
- Suzanne Collins si-a propus sa arate cat de penibile si de nocive sunt emisiunile reality TV – un mesaj meritoriu. Am, totusi, o mica strangere de inima in legatura cu modul in care cititorii tineri vor percepe acest mesaj – nu stiu daca urmarirea actiunii (pasionante) a cartii va fi neaparat urmata de o reflectie asupra celor citite si de o decodare a motivelor pentru care Jocurile Foamei sunt pasionante (incluzand aici doza inevitabila de drama tip reality TV).
- Cred ca cel mai puternic mesaj al cartii e cel legat de puterea unui stat totalitar: la inceput ideea Jocurilor Foamei pare incredibila (si cititorul are impresia ca i se cere sa creada un lucru absurd – anume ca nimeni nu se va revolta impotriva practicii barbare de-a inchide niste copii intr-o arena si de a le filma moartea). Partea nasoala e ca intr-un regim totalitar astfel de lucruri se pot intampla, revolta poate fi imposibila si adultii isi pot privi copii murind din voia statului. Iar acesta e un adevar pe care (din pacate) fiecare generatie trebuie sa il invete cumva.
Bonus: recenzia Jocurilor Foamei scrisa de Stephen King pentru Entertainment Weekly.
Frumoasa recenzie! Incet, incet o sa ii iei locul lui LuciaT,chiar avem nevoie de o privire “rece” in mijlocul nostru asupra cartilor! You are very good!
După ce am citit subiectul sub forma sa cumplită, adică aia scrisă de Stephen King sub pseudonimul Richard Bachmann (“Marşul cel lung” se numeşte), varianta edulcorată chiar nu mă trage de mânecă. Pentru că acolo mor şi tipii simpatici şi ăia antipatici, nu apare nicio coincidenţă salvatoare şi nici prietenia nu ajută la nimic (dar totuşi e frumos că ea se poate întâmpla).
@voicunike – Ma bucur ca ti-a placut ce-am scris
@dj – Nu am citit Marşul cel lung, am sa o caut.
Nu stiu insa in ce masura o cartea dura precum otelul ar reusi sa-i faca pe tinerei (copii intre 12 si 18 ani, asta-i publicul-tinta al Jocurilor Foamei) sa decopere ce-i cu regimurile astea totalitare. S-ar putea ca ei sa se blocheze, daca le dai sa citeasca, de ex., Arhipelagul Gulag. De-aia cred eu ca-i OK sa citeasca Jocurile Foamei – sau Terry Pratchett, for that matter.
Mi-am amintit in dimineata asta de-o scena f. faina din Guards, Guards!: poporul din Ankh-Morpork, amenintat de un dragon urias si de foc scuipatoriu, se mobilizeaza si, sub emotia uniunii sub acelasi steag, incepe sa strige “The people united should never be ignited!”. Doar o minte mai limpede reuseste sa intrebe “Why the hell not?”.
Si o completare, tot pt dreamingjewel – Am uitat sa zic de elementul “distractie” – cred s-ar putea ca aceste chestiuni educative sa fie receptate mai bine daca le gasesti intr-o carte care-ti place, care te tine cu sufletul la gura, etc. With murders you can really hum
Eu am citit Carrie a lui King la 16 ani şi n-am murit, ba chiar mi-a plăcut. Adolescenţii nu-s flori de grădină, pot supravieţui unor lecturi de genul ăsta. Unora s-ar putea chiar să le placă să se testeze, să vadă ce stomac au. Şi oricum, nu vorbeam despre ei, ci despre mine şi motivele pentru care eu aş citi sau nu această carte.
@dj – OK.
pai parca si Running Man a lui Bachmann-King tot ideaa asta o avea.
@jeje – N-as putea sa spun
N-am citit-o.
Imediat dupa ce am citit mai multe despre aceasta carte, mi-am dat seama ca totul imi suna foarte cunoscut si atunci mi-am adus aminte,Battle Royale (cartea o puteti gasi doar in engleza dar exista si 2 filme). Totusi imi place premisa cartii, o voi cumpara.
btw tocmai ti-am descoperit blogul in acest weekend si chiar imi place foarte mult stilul tau,dupa ce am citit unele articole m-am razgandit asupra unor carti pe care vroiam sa le cumpar si in acelasi timp m-am decis in sfarsit sa comand seria Dune .
Inclin sa fiu de acord cu dreamingjewel, adolescentii nu-s bijuterii. N-am citit cartea lui King, dar daca nu e horror for the sake of horror un adolescent care e capabil sa extraga din cartea recenzata anumite idei, probabil poate s-o faca si din cartea lui King.
Pentru conesori, legat de anectota din “Guards! Guards!”, persoana mai cu capul pe umeri este Nobby Nobbs, daca tin bine minte!
Si ca sa fiu si chitibusar, probabil should-ul acela era shell sau can 
Da, Runnnig Man avea ideea unui om vânat ca spectacol dar era unul singur odată, parcă, şi mai mulţi vânători. Nu mai ştiu dar pot să mă uit mai pe seară, că am cartea acasă.
@smn – Nu mai stiu daca era “shall” sau altceva… Nici macar nu-mi dau seama daca-i corect gramatical cum am zis eu.
@Clau_88 – Bine ai venit
Pe la 16 ani mancam King pe pita, desi Carrie nu mi s-a parut prea grozava. Salem’s Lot, Shining, IT si The Stand insa mi-au mers la suflet (negru si urat). Pe Koonts l-am gasit boring, asa , ca termen de comparatie…
Parerea mea e ca adolescentii sint de doua feluri:
cei care citesc si sint dispusi sa incerce inclusiv chestii “grele”
cei care nu citesc nimic.
@Aspoiu – Mie mi-a placut Carrie. Tot pe-atunci am citit-o. Dar daca as fi citit-o la 12 ani s-ar putea sa ma fi nedumerit. Arhipelagul Gulag – sau, ca sa nu tot dau acelasi exempu, Rosu ucigas (Jeroen Brouwers) – cred ca m-ar fi lecuit forever de citit. Dar vad ca sunt in minoritate aici; ce mi-ar trebui acum ar fi un grup de tineri pe care sa experimentez, sa vad care punct de vedere seamana mai mult cu realitatea
IMHO mai e cel putin o categorie de adolescenti (si de adulti) – cei care citesc doar literatura “usurica”. Cunosc exemple (cititori de Terry Pratchett si atat, sau de romane de dragoste si atat, sau de SF-uri pasnice).
@adinab – asa e, probabil cu King se descurca dar probabil din Arhipelagul Gulag n-o sa priceapa prea mult mai ales daca nu au contextul
@smn – I’m glad you concur
Şi uite-aşa îmi faci poftă de Terry Pratchett…
Arhipelagul Gulag nici nu trebuie neapărat să-l citească acuma, e timp mai târziu.
Carrie a fost prima carte a lui King care s-a publicat la Nemira, când au apărut Shining şi Apocalipsa şi celelalte deja nu mai aveam 16 ani (da, atât de bătrână sunt).
Orice grup de tineri ai avea nu ar fi un eşantion reprezentativ, cum nici noi nu suntem, suntem doar nişte opinii individuale care s-au nimerit a fi predominante aici, la tine.
@dj – Terry Pratchett este The One True Storyteller.
Hm, eu eram sigur la generala cand am citit Carrie & co. Tin minte pt ca stiu vacanta de vara in care le-am gasit (tabara la mare, fun stuff).
Apropo de ultima fraza: “orice grup de tineri ai avea nu ar fi un esantion reprezentativ” imi suna a “nu exista esantion reprezentativ”. Am luat 8 la statistica matematica, dar tot nu pot sa fiu de acord cu asta
Plus ca mi-ar anula sansele de-a face vreodata studii aprofundate asupra pshilogiei tinerilor – I was quite looking forward to it 
Eu am citit cartea doar pentru entartaimentul meu personal,adica fara cestii profunde legate de sisteme totalitare & CO. ! Si mi-a placut foarte! Iar King-urile pe care voi le-ati citit la tinerete eu le-am citit la batrinete. Deh, virsta !
@bebe – Si is faine si la batranete King-urile astea? Eu vad ca am lacune maaaari
Voiam să zic că, dacă ar comenta nişte tineri cititori la tine pe blog, nu ai putea selecta un eşantion reprezentativ pentru tinerii cititori din România. Gândeam în limitele blogului.
Terry Prachett it’s not The One but is clearely one of Them. (Nu pot să-i dau eu aşa lesne deoparte pe Martin, Moorcock şi Wolfe nici măcar de dragul lui).
Faine! Mai ales Bachman-urile, It si Talismanul! Batrinetea mea era prin ‘92{Fugarul}!
@bebe – Eu de prin ‘95-’96 n-am mai citit deloc King. E clar ca se impune o cura, n-am citit niciuna din cartile despre care zici.
@dj – Aaaaa, OK
Trebuia sa precizez ca planul meu de cercetare e faraonic 
Pratchett e f f sus in clasamentul meu personal.
Păi şi în clasamentul meu e foarte sus: pe undeva pe lângă cei trei de mai sus.
[...] Adina a scris despre Jocurile foamei, găsindu-i plusuri şi minusuri. În caz că nu eraţi siguri ce e cu cartea astea, puteţi găsi în articolul ei cîteva repere. [...]
[...] via Blog de Carti [...]