Wyrm

Autor: Orson Scott Card
Titlu: Wyrm
Editura: Nemira, Nautilus SF, Bucuresti, 2010; 432 pagini; 25 RON
Traducere: Roxana Brinceanu
Titlul original: Wyrms (1987)
Nota data de mine: *** (din 5)

Wyrm e una dintre cartile de sine statatoare ale lui Orson Scott Card, dar nu e neaparat surprinzatoare. Ca si in povestile lui Ender, ca si in alte carti ale autorului, ea a fost scrisa pentru a analiza (sau poate chiar prezenta) o parte din parerile autorului despre natura umana. In Wyrm este dezbatut conceptul de liber arbitru, modul in care ne poate duce el la pierzianie si factorii care ne pot da impresia ca il avem.

Personajul principal din roman e Patience, o tanara sclava adolescenta care a fost crescuta pentru a-l servi pe Heptarhul planetei ei. Tatal ei e diplomat, iar Patience este educata pentru a-i calca pe urme. Problemele ei incep atunci cand afla ca ea este, de drept, conducatoarea Heptarhiei si, mai mult, ca este a saptea fata a celei de-a saptea fete a primului conducator. Religia locului afirma ca aceasta persoana il va naste pe Kristos si se va lupta cu Raul, iar in urma bataliei lumea va fi distrusa pe vecie sau salvata pe vecie (interpretarile difera).

Patience afla ca pe lumea ei, Imakulata, oamenii sunt colonisti, ca odata cu venirea lor intreaga viata de pe Imakulata s-a modificat, ajungand sa imite speciile pamantene, ca pe Imakulata exista o specie inteligenta autohtona care se zbate si ea imite oamenii. Si acestia sunt wyrmii, mai precis Unwyrm, ultimul dintre ei. El trebuie sa se imperecheze cu un om cu gene cat mai vivace, pentru ca din combinarea lor sa rezulte niste fapturi cu chip de om si inima de wyrm.

Patience este aleasa sa si ea incepe sa simte tot mai mult chemarea lui – un soi de telepatie extrem de puternica. Si pleaca la drum, culegand pe parcurs tovarasi variati. Fiecare dintre ei stie ca Unwyrm trebuie sa fie omorat pentru ca ei (si speciile lor respective) sa supravietuiasca. Dupa sectiunea aceasta destul de scurta a descoperirii urmeaza una lunga de tip quest in care Patience merge inspre salasul lui Unwyrm, isi gaseste rezerve tot mai mari de autocontrol pe masura ce wyrmul o controleaza tot mai mult, si invata in ce oameni poate sa aiba incredere.

Aceasta calatorie e destul de lunga, si dupa o prima parte in care descoperirile se tin lant ea a fost cam dezamagitoare. In primul rand pentru ca e destul de lunga si de lipsita de evenimente; apoi, pentru ca e plina de interogatii de tipul “oare ii voi putea rezista lui Unwyrm, sau el ma controleaza deja fara ca eu sa stiu asta?”, interogatii care isi gasesc in final un raspuns destul de plat: “daca esti printre prieteni atunci nu ti se va intampla nimic rau”. Finalul cartii mi s-a parut grabit, aruncat pentru ca povestea sa se incheie cu bine dar fara sa dea vreo explicatie credibila despre cum s-a putut ajunge la binele respectiv.

Intreaga carte mi-a dat impresia unei incercari nereusite de a explica anumite idei religioase pe intelesul tuturor. Personajele cartii sunt, fiecare dintre ele, personificari ale anumitor emotii, iar morala de la final ne spune ca vointa poate fi controlata de credinta, puterea de blandete s.a.m.d. Iar liberul arbitru, de care spuneam mai sus, este liber arbitru doar daca faci ceea ce aproba comunitatea. Discutabil.