Programatorul divin

Autor: Robert J. Sawyer
Titlu: Programatorul divin (Calculating God, 2000)
Editura: Leda, Bucuresti, 2009; 392 pagini; 45 RON
Traducere: Mihai-Dan Pavelescu
Nota data de mine: spre *** (din 5)

Romanul acesta a fost nominalizat in 2001 la premiile Hugo si John W. Campbell Memorial, dar nu l-a castigat pe niciunul. Autorul se bucura totusi de-o reputatie foarte buna, castigand de-a lungul timpului mai mult de patruzeci de premii SF nationale (canadiene, deci) si internationale, dintre care un Nebula, un Hugo si un John W. Campbell Memorial.

Programatorul divin mi s-a parut, in primul rand, asimoviana: fara mari acrobatii stilistice, mai degraba roman de idei. Premisa e interesanta: intr-o buna zi un OZN aterizeaza langa Muzeul Regal Ontario din Toronto si din el coboara un extraterestru cu infatisare de paianjen, care intra linistit in muzeu si anunta, intr-o engleza desavarsita si cu maxima amabilitate, ca este acolo pentru a discuta cu un paleontolog.

Pe extraterestru, numit Hollus, il intampina seful sectiei vertebrate a muzeului, Thomas Jericho. Cei doi vor forma curand o echipa a carei misiune va fi sa descopere motivele pentru care extinctiile in masa de pe Terra s-au intamplat in acelasi timp cu cele de pe planeta lui Hollus si cu cele de pe planeta celeilalte specii inteligente din zona. Spre surprinderea lui Jericho, extraterestrii au in acelasi timp o tehnologie avansata si o credinta nestramutata in existenta Domnului – sau, mai bine zis, a unei fapturi extrem de puternice care vine de dinainte de Big Bang si care a controlat desfasurarea acestuia.

Cea mai mare parte a cartii cuprinde discutiile pe aceasta tema dintre Hollus si Jericho. Ei abordeaza problema din multe puncte de vedere: paleontologic, fizic, metafizic, chimic si asa mai departe, iar autorul amesteca multe teorii si discutii stiintifice din lumea noastra, ca sa zic asa, cu supozitii si fapte imaginate.

Punctul de vedere al lui Hollus – ca nici o fiinta inzestrata cu ratiune nu poate sa nege existenta Domnului – este sustinut in principal de descoperirea unei noi forte fundamentale si de elaborarea, pe planeta sa, a unei teorii unificate a campurilor, care, ambele, aduc se pare dovezi incontestabile in favoarea ipotezei ca Dumnezeu exista si ca el a creat universul. Autorul nu se opreste din pacate aici – daca e hocus-pocus primim cu placere – ci intra si in detalii despre principiul antropic sau complexitatea ireductibila, dandu-i lui Jericho (ateu, om de stiinta si excelent cunoscator al dezabaterilor pe tema data) rolul ingrat al persoanei care ignora in mod cat se poate de dubios toate argumentele in defavoarea ipotezei design-ului inteligent – si sunt destule pe lumea asta.

Dezbaterile dintre cei doi sunt fara indoiala interesante, iar cititorul are multe de invatat din ele, totusi impresia cu care am ramas e aceea ca autorul trece cu buna stiinta peste o suma de dovezi si de demonstratii doar pentru a sustine idea existentei unui creator al cosmosului. Aici el se dovedeste un urmas mai putin demn al lui Asimov. Cartea e cat se poate de placuta, insa, daca nu iti doresti de fapt sa aprofundezi acele chestiuni, ci accepti gaurile din argumentatie si treci peste ele.

Programatorul divin nu e o carte de actiune. Avem o intriga secundara care aduce foarte putin romanului in ansamblu si care ni-i prezinta pe doi fundamentalisti religiosi porniti sa distruga fosilele din Muzeul Regal pentru ca ele sunt niste abominatii, nu-i asa. Rolul celor doi e cu siguranta sa prezinte diferentele dintre credinta oarba si cea luminata, rol de care se achita cu brio, ca niste simboluri ce sunt.

Punctul culminant al actiunii propriu-zise este insa transformarea stelei Betelgeuse in supernova, eveniment cosmic de proportii care nu numai ca va distruge omenirea (si planetele extraterestre), ci ofera si prilejul de-a observa “pe viu” o interventie divina. In timp ce oamenii alergau disperati dupa umbrele, buncare, submarine si alte forme de protectie impotriva razelor gamma distrugatoare venite dinspre Betelgeuse, astronomii observau ca steaua in cauza incepuse sa fie acoperita de-o umbrela a ei, un soi de corp ceresc imens care ajunge in cele din urma sa o ecraneze complet.

E clar, concluzioneaza Jericho si Hollus, este Domnul, venit sa ne salveze. Se ia rapid decizia de-a porni inspre Betelgeuse, adaugand un mic echipaj uman navei extraterestrilor. Jericho se alatura expeditiei, desi drumul pana acolo va dura vreo patru sute de ani. Decizia de a-si parasi familia ii e usurata de faptul ca sufera de-o boala terminala care-l va ucide in cateva luni in cazul in care extraterestrii nu il baga intr-o cuva de criogenare. Finalul cartii e cat se poate de satisfacator, aducand raspunsurile dorite – cine este creatorul, de ce exista universul, cine suntem noi si incotro ne indreptam.

Problema cea mai mare cu aceasta a doua parte a romanului e legata, bineinteles, de faptul ca transformarea lui Betelgeuse in supernova nu ne expune niciunui pericol. Mai mult, comunitatea geek mondiala asteapta cu nerabdare evenimentul (care-ar putea avea loc oricand, in urmatorul milion de ani). Chiar si presupunand ca astronomii au calculat gresit si ca de pocneste steaua ne-a luat pe toti mama frasului, razele gamma circula cu viteza luminii, deci in cazul in care explozia lui Betelgeuse ar emite spre noi astfel de raze am fi morti inainte sa observam de la ce ni s-a tras. Si nu am mai avea cateva zile sa pregatim o expeditie inspre locul faptei.

Principalele mele obiectii la adresa acestei carti sunt deci legate de stiinta cat se poate de aproximativa folosita de autor. In general nu ma leg cu atata ardoare de astfel de erori, dar cand singura miza a romanului e explorarea stiintifica si filozofica a anumitor idei problemele acestea devin importante. Exista totusi si lucruri care mi-au placut in carte: amabilitatea extraterestrilor, faptul ca ei evita intalnirile cu guvernul si cu presa, discutiile despre seriale TV (principala sursa de documentare despre Terra), atitudinea matura a canadienilor fata de intalnirea cu fapturile de pe alta lume. Civilizatiile extraterestre sunt bine descrise, iar ideea ca multe dintre speciile avansate au optat pentru viata in interiorul unor medii virtuale e destul de interesanta. M-am distrat citind cartea, care e scrisa simplu si clar, totusi nu o pot recomanda cu draga inima, autorul face rabat de la prea multe dintre lucrurile indispensabile unui bun roman de idei.

Alte pareri:

Kyodnb la CititorSF
Jen la CititorSF