Curs special de fizica dezastrelor

Autor: Marisha Pessl
Titlu: Curs special de fizica dezastrelor (Special Topics in Calamity Physics, 2006)
Editura: Litera, Bucuresti, 2010; 688 pagini; 65 RON
Traducere: Ruxandra Eugenia Târcă
Nota data de mine: spre *** (din 5)

Tomul acesta este romanul de debut al tinerei scriitoare americane Marisha Pessl; cartea a fost primita cu incantare de multi recenzenti profesionisti, autoarea fiind comparata cu Jonathan Safran Foer, care a si luat-o sub aripa lui protegiuitoare. Cel mai la indemana mod de-a caracateriza in cateva cuvinte romanul ar fi, cred, sa-i spui “roman postmodernist cu crime”. Postmodernist pentru ca alcatuirea cartii e una intertextuala, bogata in aluzii si foarte artificial construita; roman cu crime pentru ca ultima parte a romanului ne ofera o ancheta detectivistica care duce, oarecum, la deslusirea anumitor morti suspecte.

Actiunea propriu-zisa a cartii are doua parti. In prima (cam 400 de pagini) nu se intampla mare lucru: o cunoastem pe tanara Blue van Meer, naratoarea, o eleva de liceu orfana de mama care isi insoteste tatal, profesor de stiinte politice, de-a lungul si de-a latul Statelor Unite. Cei doi au o relatie stransa, exclusivista, bazata pe lecturile aprofundate din canonul occidental si pe comentariile acide si superioare pe care le arunca asupra tuturor celor din jur. Blue se imprieteneste in ultimul an de liceu cu cativa colegi ciudati, care-si spun “Nobilii”, degaja decandenta si alcatuiesc curtea privata a profesoarei de film, Hannah Schneider. Actiunea mult lungita a acestei prime parti ne prezinta pe indelete personajele si cam atat.

A doua parte a cartii, mai scurta si ceva mai vivace, incepe odata cu moartea suspecta a profesoarei. “Nobilii” sunt distrusi, Blue devine nefrecventabila, iar ancheta pe care o intreprinde ii dezvaluie adevaruri socante despre tatal sau, despre Hannah si despre un grup misterios de teroristi care asasineaza patroni, senatori si alti oameni influenti. Indiciile sinistre abunda in prima parte a cartii, iar cei care citesc cu o oarecare atentie partea a doua nu vor fi surprinsi de final.

Actiunea cartii nu justifica, din pacate, numarul sau mare de pagini, iar pe la jumatate ajunsesem sa ma intreb daca are rost sa imi mai pierd o zi-doua cu ea. Doar tentatia intrigii politiste de la sfarsit m-a indemnat sa continui, iar satisfactiile acesteia au fost pana la urma moderate.

Punctul forte al cartii e insa modul in care e construita, si de aprecierea acestuia va depinde pana la urma parerea cititorilor despre ea. Marisha Pessl face doua lucruri a priori inteligente: alege sa impaneze povestea cu trimiteri la nenumarate texte reale sau nu si ii da eroinei sale capacitatea de a lectura un corpus imens de scrieri literare si stiintifice si de a se folosi de el pentru a interpreta lumea.

Rezultatul e un roman cu sylabus – fiecare capitol poarta titlul cate unei opere literare majore la care se va face referire mai mult sau mai putin voalat in capitolul respectiv. Romanul are la inceput si un Argument, in care Blue ne explica de ce s-a apucat sa scrie. La sfarsit exista un test (greu) care il poate ajuta pe cititor sa inteleaga si mai bine modul in care autoarea si-a gandit romanul. Structura aceasta mi s-a parut interesanta si destul de abil creata, iar referirea la opere literare si moduri de a le studia de nivel de liceu ii permite fara indoiala cartii accesul in raftul de best-sellers fara a renunta la a fi bagata in seama de critica literara.

Al treilea element pe care se sprijina constructia romanului e mai putin benign: autoarea impanzeste textul cu trimiteri in stil academic la o bibliografie cel mai adesea inventata. Cu un ritm de doua-trei pe pagina in prima parte a cartii, aceste trimiteri sunt distractive la inceput, subliniaza eruditia uluitoare si pana la final innebunitoare a lui Blue, ajung sa intrerupa ritmul lecturii si iti dau de inteles pana la urma ca cineva face cam mult pe desteptul. Impresia mea ar fi fost poate mai buna daca Blue nu ar fi exagerat cu citarile si nu s-ar fi folosit de toata aceasta pseudo-eruditie pentru a ii pune pe toti cei din jur intr-o lumina proasta, dar fapt este ca tanara nu gaseste in carte pe nimeni pe care sa nu il dispretuiasca.

Ce m-a impiedicat, in final, sa dau o nota mai mare cartii a fost, pe langa faptul ca pretentiile lui Blue devin repede obositoare, modul in care autoarea presara textul cu metafore si comparatii dubioase: matasea de paianjen e precum ata dentara, frumusetea e precum teflonul (indestructibila…), pavajul are aspect de prajituri uscate, chipul unui baiat e aproape la fel de neplacut ca un senvis cu unt de arahide fara coaja si asa mai departe. Astfel de creatii sunt din pacate foarte frecvente.

Ramane sa mai spun ca traducerea o ia uneori pe aratura (greseli de ortografie, titluri traduse hazliu, constructii fara cap si coada, dezacorduri). Si ca romanul nu mi s-a parut neaparat prost – sunt in el destule elemente placute, exista si pagini amuzante, intelectualismul autoarei farmeca la inceput. Pe mine m-a obosit din pacate destul de repede; daca ar fi fost cu cateva sute de pagini mai scurt ar fi fost alta poveste.

Alte recenzii:

Revista 22

Bookblog