Aproape pe scurt

* Am revenit dintr-o expediție pe Valea Cernei, unde m-am parțial enervat și parțial relaxat. Traseele pe care le-am făcut mi-au plăcut, deși ar fi fost frumos să fie mai răcoare (am aflat ulterior că pe Valea Cernei a fost cel mai cald din toată țara).

M-am enervat în schimb în weekend cu inevitabilii peizani care vin cu mașina și campează pe marginea drumului național doar pentru a face grătare și a pune muzică toată noaptea, activități care pot fi cu ușurință desfășurate și în afara unui parc național.

M-am enervat și pe administrația parcului național Domogled – Valea Cernei – lipsă totală a oricăror amenzi pentru zgomot și distrugere, plăcuțe care te anunță ca intri pe un traseu “amenajat cu fonduri primite de la agenția X” care se dovedesc repede a fi nu numai marcate acum un milion de ani ci și, uneori, impracticabile de-a binelea (vezi valea Prisăcinei, inaccesibilă vara pe traseul vechi din pricina vegetației prea abundente, sau o mulțime de trasee din munții Mehedinți, marcate doar pe hartă). Adăugați la asta faptul că multe dintre poteci sunt mai grele decât mi le aminteam de la ultima vizită din cauza surpărilor și-a pașilor prea multor turiști și imaginea va fi completă.

Din fericire oamenii locului sunt cum îi știam (binevoitori, mereu de ajutor celor care, după vorbele lor, “au venit acolo ca să urce pe munte”), peisajele sunt frumoase și apele de munte proaspete, deci am avut numeroase lucruri bune de văzut și de făcut.

De citit nu am citit prea multe în excursie, am hălăduit mai degrabă. O sa spun totuși câteva cuvinte despre cărțile peste care mi-am aruncat un ochi:

* Margaret Mazzantini, Venit pe lume, Polirom, Iași, 2010

O carte începută înainte să plec, lăsată acasă și apoi re-frunzărită și abandonată. Premisele sunt promițătoare – o poveste de dragoste în vremea războiului din Bosnia combinată cu analiza psihologică a sterilității feminine. Cartea nu m-a prins, din păcate. Naratoarea m-a iritat cu lamentările ei constante și cu modul impersonal de-a se raporta la oamenii din jurul său (în afară de tată, o figură luminoasă prezentată aproape hagiografic). Mi-a fost foarte greu să accept tragismul extrem acordat imposibilității de a face copii – știu că există oameni pentru care pruncii devin scopul suprem al existenței, dar după pagini și pagini de metafore învârtindu-se în jurul “pântecului umplut cu praf” am concluzionat că nu pot rezona cu viziunea autoarei (plastic redată, nu spun nu).

* Charles Yu, How to Live Safely in a Science Fictional Universe, Random House, New York, 2010

Un roman SF ceva mai puțin interesant decât lasă să se creadă titlul. Mă așteptam la ceva în genul Ghidului autostopistului galactic, am primit în schimb un roman contemplativ marcat negativ de faptul că autorul e pornit să demonstreze că e uimitor de inteligent.

Mi-au plăcut structura romanului (capitole scurte alternând cu pasaje dintr-un “ghid de supraviețuire”), ideea universurilor paralele construite de corporații și ideea cărții care îți descrie viitorul și care se modifică singură pe măsura ce îți trăiești viața.

Mi-a plăcut mai puțin lamentarea continuă (iarăși!) a personajului principal, genul de om care contemplă ani de zile nedreptatea faptului că pe hărți nu sunt menționate locurile în care a fost el fericit. M-a distrat însă cât de cât că toate aceste plângeri sunt formulate cu ajutorul a nenumărate metafore matematice sau sefistice.

Tema romanului e până la urmă singurătatea în toate formele ei și mai ales în cea melancolică, Charles Yu folosind recuzita SF mai degrabă dintr-o preferință pentru ea, nu pentru că era cerută de subiect. Probabil că mi-ar fi plăcut mult cartea dacă ar fi fost mai scurtă și dacă nu aș fi dat mai demult peste un autor care izbutește mult mai multe în genul “lirism științific” – Randall Munroe de la xkcd.

* Jules Verne, Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, Adevărul Holding, București, 2010

Un roman interesant din diverse puncte de vedere, primul dintre ele fiind acela că Jules Verne a scris doar primele cinci capitole ale sale, continuarea romanului fiind semnată de Michel Verne, fiul autorului.

Tema iniţială a cărţii era limba esperanto, dar fiul lui Verne a renunţat în totalitate la ea şi s-a îndepărtat considerabil de la trama schiţată de tatăl său. Din intriga imaginată de Verne a rămas ideea unui oraş izolat în care oamenii se înţeleg într-o varietate de limbi (dar nu într-o limbă comună).

Alt punct de interes e acela al anticipaţiei, în roman fiind prezentate operele unui inventator genial – maşini care aduc ploaia în deşert, roboţi de luptă controlaţi de la distanţă, sisteme de supraveghere video a unor zone urbane extinse, sisteme de comunicaţie fără fir şi aşa mai departe.

Romanul e, evident, unul de aventuri, cu călătorii periculoase în inima Africii, explorarea unui oraş populat de bandiţi şi bătălii spectaculoase. A fost, admit asta, tocmai ce aveam nevoie să citesc – o poveste simplă spusă pe şleau.

Regret însă faptul că ediţia de la Adevărul nu a cuprins vreo notă despre paternitatea romanului, dat fiind faptul că modificările aduse lui de Michel Verne sunt extensive.