Ce-am mai vazut pe net in ultima vreme:

* Un articol din Guardian despre disparitia treptata a marilor scriitori americani.

* Un articol despre hipnoza, despre Avatar si despre de ce sunt oamenii oi.

* Authors can be stupid – o serie de postari de pe blogul lui Michael Stackpole

* O prelegere sustinuta de Kim Stanley Robinson la Universitatea Duke.

* Doua liste discutabile: the sexiest men of sci-fi si the sexiest women in sci-fi (video!).

* Si, la sfarsit, ceva frumos.

To a Haggis

By Robert Burns

Fair fa’ your honest, sonsie face,
Great chieftain o’ the pudding-race!
Aboon them a’ ye tak your place,
Painch, tripe, or thairm:
Weel are ye wordy o’ a grace
As lang’s my arm.

The groaning trencher there ye fill,
Your hurdies like a distant hill,
Your pin wad help to mend a mill
In time o’ need,
While thro’ your pores the dews distil
Like amber bead.

His knife see rustic-labour dight,
An’ cut you up wi’ ready slight,
Trenching your gushing entrails bright
Like onie ditch;
And then, O what a glorious sight,
Warm-reekin, rich!

Then horn for horn they stretch an’ strive,
Deil tak the hindmost, on they drive,
’Till a’ their weel-swall’d kytes belyve
Are bent like drums;
Then auld Guidman, maist like to rive,
Bethankit hums.

Is there that o’er his French ragout,
Or olio that wad staw a sow,
Or fricassee wad mak her spew
Wi’ perfect sconner,
Looks down wi’ sneering, scornfu’ view
On sic a dinner?

Poor devil! see him owre his trash,
As feckless as a wither’d rash,
His spindle shank a guid whip-lash,
His nieve a nit;
Thro’ bloody flood or field to dash,
O how unfit!

But mark the rustic, haggis-fed,
The trembling earth resounds his tread,
Clap in his walie nieve a blade,
He’ll mak it whissle;
An’ legs, an’ arms, an’ heads will sned,
Like taps o’ thrissle.

Ye pow’rs wha mak mankind your care,
And dish them out their bill o’ fare,
Auld Scotland wants nae stinking ware
That jaups in luggies;
But, if ye wish her gratefu’ pray’r,
Gie her a Haggis!

(sursa)

Autor: Roland Topor
Titlu: Locatarul himeric
Editura: Nemira, Babel, Bucuresti, 2010; 176 pagini; 18.9 RON
Traducere: Ion Doru Brana
Titlul original: Le Locataire chimérique (1964)
Nota data de mine: **** si ceva (din 5)

Locatarul himeric este primul roman scris de Roland Topor; cartea a fost adaptata cinematografic in 1976 (The Tenant, regizat de Roman Polanski si considerat unul dintre cele mai de speriat filme de groaza din istoria cinematografiei). Topor a fost scriitor, ilustrator, pictor, poet, actor, redactor al revistei Elle, si, postum, satrap oficial al Colegiului de ‘Patafizica. El este si cel care a adus in atentia lumii personajul abject numit Max Lampin, tapul ispasitor universal.

Citind Locatarul himeric, il poti compara pe Topor cu Kafka (pentru frumusetea labirintului fara scapare pe care-l construieste) sau cu Philip K. Dick (pentru ca-i greu de inteles – pentru personaje si uneori pentru cititor – cine-i viu, cine-i mort si cine-i nebun).

Cartea ni-l prezinta pe tanarul Trelkovsky, un om la locul lui care trebuie sa isi gaseasca urgent o locuinta. Muncitor, respectuos, econom, Trelkovsky il convinge pe proprietarul unei cladiri cu apartamente ca va respecta intrutotul cerintele locului (fara copii, fara femei, fara animale de casa, fara zgomot). Singurul lucru care-i mai ramane de facut e sa astepte ca fosta chriasa sa moara. Numita Simone Choule se aruncase de la etaj, nu se stie de ce, si de moartea ei depindea daca Trelkovsky va avea sau nu un acoperis deasupra capului.

Dorintele tanarului nostru se indeplinesc, si o vreme lucrurile merg struna. Dar fapte tot mai stranii incep sa se petreaca in cladire – vecinii devin tot mai amenintatori, tot mai deranjati de orice face Trelkovsky, desi acesta face totul pentru a se conforma regulilor lor. Incepand sa creada ca viata sa este amenintata, el incearca sa fuga, sa se opuna, sa se salveze cumva dintr-un cosmar tot mai adanc.

Intamplarile din Locatarul himeric pot fi interpretate intr-un fel sau in altul, cititorul e liber sa caute singur iesirea dintr-un labirint infricosator sau sa decida ca iesirea nu e relevanta pentru el pentru ca nici labirintul nu e. Cartea mi s-a parut remarcabila pentru ca ea te forteaza (printr-o scriitura precisa si frumoasa) sa iesi in afara lumii tale, sa traiesti in corpul unei persoane din genul carora nu doresti niciodata sa fii.

Bonus:

Blogul biografului lui Roland Topor si un interviu cu acesta din urma.

* S-au anunat de curand premiantii pe 2010 ai festivalului de benzi desenate de la Angoulême; aceasta e cea mai importanta intalnire a autorilor si editorilor francofoni de benzi desenate. Gasiti aici, aici si aici detalii despre autorii premiati anul acesta.

* Alte cateva chestii faine: de ce este J. D. Salinger un star rock, un site cu portrete ale scriitorilor, un articol despre cum e ignorata geologia de catre scriitorii SF si numarul pe februarie din Nautilus.

Autor: Robin Hobb
Titlu: Ucenicul asasinului
Editura: Nemira, Nautilus Fantasy, Bucuresti, 2009; 608 pagini; 39.9 RON
Traducere: Antuza Genescu
Titlul original: Assassin’s Apprentice (1995)
Nota data de mine: *** si jumatate (din 5)

Ucenicul asasinului este prima carte dintr-o trilogie numita Farseer. Este si prima carte de-a lui Robin Hobb pe care o citesc; pana acum am ocolit-o pe autoare pentru ca orice carte de-a ei pe care am zarit-o in editie americaneasca avea coperta urata rau (din aceea cu litere argintii si scoase in relief) si imi inspira doar neincredere.

Despre Ucenicul asasinului am aflat de pe coperta a patra ca-i GRRMartiniana, ca prezinta o lipsa de elfi si ca e incantator de originala. Citind-o am verificat ca asa este, dar cuvantele pe care le-as folosi eu ca sa o descriu sunt “molcoma” si “tandra”.

Personajul principal al cartii e un baiat pe nume FitzChivalry (ceea ce inseamna, in limba locului, “fiului lui Chivalry”). In numele acesta e descrisa conditia lui sociala: fiul unui nobil (pe-acolo nobilii primind nume care de obicei le descriu caracterul si destinul), dar un fiu care nu a primit un nume al sau (in cazul acesta, pentru ca e bastard). Abandonat la usa castelului, baiatul afla ca tatal lui a fost nevoit sa renunte la pretentiile la tron din cauza rusinii nasterii lui, ca el insusi isi risca zilnic viata si ca are o datorie fata de regele sau si fata de Cele Sase Ducate.

FitzChivalry devine ucenic de grajdar, apoi de scrib, apoi de asasin. Descopera ca e daruit cu un Har care-i permite sa simta ceea ce simte orice om sau animal din preajma sa. Descopera apoi ca persoanele daruite cu Har sunt dispretuite de ceilalti, poate pentru ca acest dar poate fi considerat o forma needucata a Mestesugului – un soi de telepatie care se poate invata si care e rezervata persoanelor importante din Cele Sase Ducate.

Povestea din Ucenicul asasinului e una a formarii (din catelandru in dulau tinerel), in care citiorul descopera odata cu personajul principal cum arata lumea inconjuratoare si cate pericole exista in ea. Povestea e molcoma, FitzChivalry nu se grabeste niciunde, iar mirarea si inocenta lui se transmit cititorului. Personajele si intrigile din carte prind contur pe masura ce copilul intelege mai multe, dar nu devin nicodata deosebit de complexe sau de dubioase.

Dupa intorsaturile de situatie din seria Cantec de gheata si foc ma asteptam ca aceasta carte (mult mai linistita) sa mi se para searbada. Dar n-a fost deloc asa. In primul rand pentru ca personajele sunt adesea simpatice si pentru ca, nu stiu cum, ajungi sa te intereseze indeaproape soarta lor. Apoi, pentru ca am fost curioasa sa aflu cum ajunge asasin un baiat simplu, naiv si afectuos. Nu in ultimul rand, FitzChivalry este foarte atasat de catei, pui de lup si alte animalute; el poate chiar sa vorbeasca cu ele. As citi orice carte in care sunt explorate trairile animalelor simpatice, iar tandretea si dragostea baiatului pentru astfel de creaturi e descrisa placut (chiar emotionant, pentru firile sensibile).

Ucenicul asasinului mi s-a parut originala (prin constructia lumii) si placuta. Robin Hobb m-a surprins in bine si mi se pare ca stie sa povesteasca frumos (chiar daca nu inovator). Astept cu interes nedisimulat urmatoarele doua volume din serie.

Si aproape uitasem: aceasta carte a inspirat piesa de mai jos.

yes is a pleasant country… (XXXVIII)

by e. e. cummings

yes is a pleasant country:
if’s wintry
(my lovely)
let’s open the year

both is the very weather
(not either)
my treasure,
when violets appear

love is a deeper season
than reason;
my sweet one
(and april’s where we’re)

* SRSFF organizeaza doua evenimente saptamana aceasta:

- Astazi, de la ora 18, are loc o noua sedinta a cenacului ProspectArt. Locul: Observatorul Astronomic, Bd. Lascar Catargiu, nr. 12, Bucuresti.

- Sambata 30 ianuarie, incepand cu ora 9:30, se va desfasura colocviul “Alte tarmuri, aceeasi lume”. Programul complet il puteti citi la capricornk13.

* Cateva linkuri gasite de curand: un articol despre o carte pentru copii interzisa in Texas, un eseu despre de ce nu ne moare SF-ul, un interviu cu Orson Scott Card, confesiunile unui diabolic pirat al cartilor si site-ul Physics Games Online (incercati 99 bricks ).

Autor: Philip Roth
Titlu: Indignare
Editura: Polirom, Biblioteca Polirom. Proza XXI, Iasi, 2009; 272 pagini; 25 RON
Traducere: Radu Pavel Gheo
Titlul original: Indignation (2008)
Nota data de mine: *** spre **** (din 5)

Intr-un fel, titlul acestei carti rezuma multe dintre romanele lui Philip Roth: in ele scriitorul isi exprima indignarea in fata rautatii, a prostiei, a vietilor distruse de ceea ce la el sunt tare ale societatii americane, iar la altii ar putea fi inadaptari.

Tanarul despre care citim in Indignare este, fara indoiala, un inadaptat: evreu, fiu de macelari kosher, ateu si admirator al lui Bertrand Russel, el face greseala de a se incrie la un colegiu fondat si condus de niste crestini pe care el ii considera habotnici.

Indignat de cerinta de-a asista la patruzeci de ore de rugaciune in biserica baptista din campus, indignat de faptul ca el este luat la intrebari pentru ca niste colegi de camera s-au purtat urat cu el, tanarul reuseste sa intre in conflict cu decanul campusului, caruia indrazneste sa ii recite parerile lui Russel despre Dumnezeu.

Cartea ar fi putut sa fie un roman tipic de colegiu, despre un tocilar care-i dispretuieste pe colegii lui blonzi care viseaza doar la gloria sportiva, la cucerirea unei fete blonde si populare si la aventurile nocturne din timpul balului de absolvire. Poveste incheiata de obicei fie cu integrarea tocilarului in fratia cea mai glorioasa, in urma unor fapte de vitejie si de sfidare ale autoritatii care i-au asigurat cucerirea celei mai frumoase fete, umilirea inamicilor de clasa si admiratia colegilor de an.

Pentru baiatul din Indignare aceasta cale e inchisa: el traieste in anii ‘50, cand americanii se razboiau in Coreea si cand toti studentii-baieti erau recrutati in armata in momentul in care se inscriau la colegiu. La finalul studiilor (absolvite sau abandonate) baietii erau trimisi pe front, in cazul in care exista unul. Sfidarea autoritatilor devine riscanta, iar tinarul Marcus Messner descopera ca nu-i deloc o idee buna sa se imprieteneasca cu o fata neconventionala.

Indignare ne vorbeste despre apele tulburi ale adolescentei si despre cum maturizarea unor tineri de acum cateva zeci de ani era mult mai putin distractiva decat cea pe care-au experimentat-o generatiile mai fericite. Cheia cartii sta in acest fragment:

[...] astfel a fost pecetluita soarta fiului de macelar, care a murit cu trei luni inainte de a implini douazeci de ani: Marcus Messner, 1932-1952, singurul din promotia lui de la liceu care a avut nesansa sa fie ucis in razboiul din Coreea, razboi incheiat odata cu semnarea unui armistitiu pe 27 iulie 1953, cu unsprezece luni intregi inainte ca Marcus sa fi putut primi diploma de absolvire a colegiului Winesburg, foarte probabil ca sef de promotie – asta daca ar fi fost in stare sa suporte slujba religioasa si sa-si tina gura -, si astfel sa fi amanat asimilarea lectiei pe care taica-su cel fara studii se straduise sa i-o dea in tot acel timp – despre modul teribil si incomprehensibil in care deciziile cele mai banale, cele mai accidentale si chiar comice pot duce la rezultate din cele mai disproportionate.
(pp. 267-268)

Tatal evreu al lui Marcus Messner ajunsese sa isi piarda mintile, incapabil sa mai ia vreo decizie sau sa le accepte pe cele ale oamenilor din jurul sau; Marcus, la randul lui, ajunge sa inteleaga temerile tatalui lui doar cand faptele il lovesc peste bot. Cititorului ii ramane indignarea fata de o societate care isi pedepseste astfel copiii sau cea fata de acei copii idioti care refuza sa joace jocul care trebuie jucat.

i sing of Olaf glad and big (XXX)

by e. e. cummings

i sing of Olaf glad and big
whose warmest heart recoiled at war:
a conscientious object-or

his wellbelovéd colonel(trig
westpointer most succinctly bred)
took erring Olaf soon in hand;
but–though an host of overjoyed
noncoms(first knocking on the head
him)do through icy waters roll
that helplessness which others stroke
with brushes recently employed
anent this muddy toiletbowl,
while kindred intellects evoke
allegiance per blunt instruments–
Olaf(being to all intents
a corpse and wanting any rag
upon what God unto him gave)
responds,without getting annoyed
“I will not kiss your fucking flag”

straightway the silver bird looked grave
(departing hurriedly to shave)

but–though all kinds of officers
(a yearning nation’s blueeyed pride)
their passive prey did kick and curse
until for wear their clarion
voices and boots were much the worse,
and egged the firstclassprivates on
his rectum wickedly to tease
by means of skilfully applied
bayonets roasted hot with heat–
Olaf(upon what were once knees)
does almost ceaselessly repeat
“there is some shit I will not eat”

our president,being of which
assertions duly notified
threw the yellowsonofabitch
into a dungeon,where he died

Christ(of His mercy infinite)
i pray to see;and Olaf,too

preponderatingly because
unless statistics lie he was
more brave than me:more blond than you.

Evgheni Zamiatin, Navala apelor, Humanitas, Bucuresti, 2006; 78 pagini; 9.5 RON; nota data de mine: **** (din 5)

Adolfo Bioy Casares, Dintr-o lume in alta, Humanitas, Bucuresti, 2007; 100 pagini; 11 RON; nota data de mine: **** (din 5)

Ieri m-am binedispus cu aceste doua carti foarte scurte. Pe cea de Zamiatin am cumparat-o pentru ca autorul sau a scris si un roman distopic exceptional – Noi (aparut si el la Humanitas in 1991, la Leda in 2005 si in Colectia Cotidanul in 2008). Navala apelor e o carte de o alta factura – critica sociala ramane, dar decorul este altul. Ni se povesteste despre o familie in care nu se nasc copii si in care nu exista dragoste, despre adoptarea unei orfane si despre modul in care o femeie percepe schimbarile din viata ei. Povestea e cruda si suna adevarat si mi s-a parut remarcabil modul in care Zamiatin reuseste sa scrie o poveste atat de vie cu atat de putine cuvinte.

A doua carte – Dintr-o lume in alta – critica si ea societatea in care traia autorul sau. Dar critica e de o alta natura – daca la Zamiatin ea e spusa cutremurator, Adolfo Bioy Casares prefera lejeritatea inselatoare. Cuplul din aceasta poveste e nevoit sa plece pe o alta planeta, pentru ca cei doi indragostiti sa poata fi impreuna. Dar conditiile politice sunt si acolo nefavorabile iubirii, iar cei doi sunt nevoiti sa constate ca nu exista un loc in care dragostea lor sa nu fie conditionata de jucarea unor roluri complicate si inselatoare. Cartea are, indiscutabil, limpezimi de parabola, desi pentru un cititor pasionat de SF s-ar putea sa fie jignitor sfatul exprimat de critic pe coperta a patra – a se ignora recuzita SF si a se descoperi limpezimile acelea.

Amandoua cartile mi-au placut destul de mult, desi cred ca am sa o tin minte mai bine pe cea a lui Zamiatin. Raman totusi cu un dubiu legat de colectia Cartea de pe notiera: desi cele doua carti s-ar putea sa fie romane, as prefera totusi sa le citesc intr-o colectie, nu in cate un volum scris cu litere mari-mari si cu spatii generoase. Prezentarea grafica le face sa para versuri.