Autor: Suzanne Collins
Titlu: Jocurile Foamei
Editura: Nemira, Nemira Junior, Bucuresti, 2009; 512 pagini; 29.90 RON
Traducere: Ana-Veronica Mircea
Titlul original: The Hunger Games (2008)
Nota data de mine: *** si-un pic (din 5)

Jocurile Foamei e considerata una dintre cele mai bune carti SF pentru young readers din ultimii ani; a fost tradusa in 26 de limbi si e in curs de ecranizare. Cartea e primul volum dintr-o trilogie – a doua carte, Catching Fire, a aparut in 2009, iar a treia va aparea in 2010.

Actiunea are loc intr-o America post-apocaliptica care-si revine dupa o serie de dezastre infricosatoare; devenita Panem si organizata in districte, tara e condusa de Capitoliu, o regiune bogata care-a supus (prin forta armelor) celelalte regiuni. Capitoliul dispune de o multime de politisti, are monopolul tehnologiilor avansate si mentine celalte districte in servitute, saracie si asuprire. Simbolul acestei puteri absolute e evenimentul sportiv anual numit Jocurile Foamei – un soi de lupte de gladiatori in care se intrec cate doi copii (un baiat si o fata, alesi prin tragere la sorti) din fiecare district asuprit. Sunt 24 in total, iar Jocurile se termina cand au murit 23 dintre ei. Al 24-lea castiga o viata lipsita de griji.

Eroina cartii, Katniss Everdeen, are 16 ani si locuieste intr-unul dintre districtele lovite de-o foamete permanenta. Alaturi de-un tanar fiu de brutar, ea va reprezenta districtul ei la Jocurile Foamei din anul in care au loc intamplarile din carte. Povestea seamana cu emisiunile televizate gen Survivor: copiilor li se creaza o imagine (cizelata pana la cliseu) si apoi sunt lasati liberi intr-o arena imensa si cu geografie variata (paduri, lacuri, o zona de stepa), fara bagaje si cu misiunea de-ai elimina din joc pe toti ceilalti. Fiecare se descurca cum poate – isi gasesc sau isi fabrica arme si adaposturi, vaneaza sau fura hrana. Cei care reusesc sa castige dragostea publicului (pentru ca intregul Joc e televizat!) primesc uneori cadouri – medicamente, un castron de supa sau o arma mai buna.

Ce mi-a placut la Jocurile Foamei: povestea e captivanta, te tine in priza; cadrul SF e destul de bine lucrat – mi s-a parut o lume credibila si cu o poveste interesanta; exista personaje de care te poti apropia – sunt descrise succint si coerent, au personalitate; Katniss e o eroina destul de simpatica, no-nonsense, descurcareata, buna la suflet.

Ce mi-a placut mai putin: autoarea recurge prea des la coincidente – de fiecare data cand Katniss are nevoie de ceva acel ceva apare; pentru ca eroina principala sa ramana pe placul cititorilor sai, toti “gladiatorii” draguti sunt ucisi de altii, nu de Katniss; sfarsitul povestii e destul de usor de ghicit de la inceput; eroina nu se confrunta cu dileme prea mari – singura demna sa fie amintita e una sentimentala (de cine sa se indragosteasca – de un prieten din copilarie aflat departe sau de un baiat care-o iubeste acum si aici?).

Dupa parerea mea cei de la Nemira au facut bine ca au publicat acest roman in colectia “Nemira Junior” – constructia Jocurilor Foamei e relativ nesofisticata. Daca e sa critic aceasta carte din punctul de vedere al cititorului de literatura pentru copii as spune ca lipsa dilemelor morale ii scade din punctaj. Mi s-a parut mai slaba decat seria Harry Potter (in care prejudecatile micilor vrajitori sunt daramate cu o regularitate admirabila).

Cred totusi ca Jocurile Foamei merita laudele care i-au fost aduse din cel putin trei puncte de vedere:

- E palpitanta, e greu sa te opresti din citit, efortul de world building merita lectura.

- Suzanne Collins si-a propus sa arate cat de penibile si de nocive sunt emisiunile reality TV – un mesaj meritoriu. Am, totusi, o mica strangere de inima in legatura cu modul in care cititorii tineri vor percepe acest mesaj – nu stiu daca urmarirea actiunii (pasionante) a cartii va fi neaparat urmata de o reflectie asupra celor citite si de o decodare a motivelor pentru care Jocurile Foamei sunt pasionante (incluzand aici doza inevitabila de drama tip reality TV).

- Cred ca cel mai puternic mesaj al cartii e cel legat de puterea unui stat totalitar: la inceput ideea Jocurilor Foamei pare incredibila (si cititorul are impresia ca i se cere sa creada un lucru absurd – anume ca nimeni nu se va revolta impotriva practicii barbare de-a inchide niste copii intr-o arena si de a le filma moartea). Partea nasoala e ca intr-un regim totalitar astfel de lucruri se pot intampla, revolta poate fi imposibila si adultii isi pot privi copii murind din voia statului. Iar acesta e un adevar pe care (din pacate) fiecare generatie trebuie sa il invete cumva.

Bonus: recenzia Jocurilor Foamei scrisa de Stephen King pentru Entertainment Weekly.

Ode to Spot

by Lieutenant Commander Data

Felis catus is your taxonomic nomenclature,
An endothermic quadruped, carnivorous by nature.
Your visual, olfactory, and auditory senses
Contribute to your hunting skills and natural defenses.
I find myself intrigued by your subvocal oscillations,
A singular development of cat communications
That obviates your basic hedonistic predilection
For a rhythmic stroking of your fur to demonstrate affection.
A tail is quite essential for your acrobatic talents.
You would not be so agile if you lacked its counterbalance.
And when not being utilized to aid in locomotion,
It often serves to illustrate the state of your emotion.
Oh Spot, the complex levels of behavior you display
Connote a fairly well-developed cognitive array,
And though you are not sentient, Spot, and do not comprehend,
I nonetheless consider you a true and valued friend.

Autor: John Updike
Titlu: Teroristul
Editura: Humanitas, Raftul Denisei, 2007; 304 pagini; 10 RON (reducere de la 27 RON)
Traducere: Iulia Gorzo
Titlul original: Terrorist (2006)
Nota data de mine: *** si un pic (din 5)

Acesta e penultimul roman scris de John Updike; i-a urmat, in 2008, The Widows of Eastwick. Updike e unul dintre scriitorii mei preferati, dar de Teroristul m-am apropiat foarte greu: am citit multe despre ea si banuiam ca nu o sa fie chiar pe gustul meu.

Despre ce e vorba in carte: un absolvent de liceu din oraselul New Prospect, New Jersey, devine terorist. Il cheama Ahmad, tatal sau (egiptean) parasise de multi ani domiciliul conjugal, iar mama sa (irlandeza) l-a crescut singura pe baiat. Ahmad pretuieste imaginea tatalui absent si, din dorinta de-a cunoaste lumea acestuia, se converteste la religia musulmana. Invataturile islamului se potrivesc cu nevoia tanarului de-a trai intr-o lume pura, in care viata are un sens. El respinge societatea americana – pentru ca pe americani ii intereseaza doar sa cumpere si sa consume chestii, sunt obsedati de sex, resping profunzimea. Ahmad e atras de-un cerc dubios de arabi care il primesc in mijlocul lor, ii dau de lucru si apoi il conving sa imbratiseze sacrificiul de sine.

Personajele care marcheaza viata lui Ahmad sunt mama sa – infirmiera si pictorita amatoare, mama singura care-si face uneori cate-un prieten – si consilierul scolar Jack Levy, un evreu ajuns la mijlocul vietii, ros de sentimente de vinovatie, cu o nevasta suprapoderala. Levy devine amantul mamei lui Ahmad si, in acelasi timp, singura persoana cu un oarecare interes pentru bunul mers al vietii baiatului.

Unghiurile din care este privita societatea americana sunt multiple: Ahmad o critica de pe pozitia sa de tanar idealist, Levy e mai degraba o victima a culturii clasei de mijloc, nevasta sa apare ca imagine ideala a americanilor pe care-i dispretuieste Ahmad (se indoapa toata ziua cu prajiturele si se uita la telenovele pe care le incurca intre ele), apar si cativa reprezentati ai autoritatilor (prinsi de problemele lor personale, permitand dorintelor private sa ii abata de la supravegherea sigurantei statului).

Teroristul e o carte plina de analize ale Coranului, unul dintre farmecele cartii fiind redarea dificultatii de-a gasi o interpretare unica a unui text sfant: indrumatorii lui Ahmad ii impun un anumit punct de vedere, pe care el la inceput il respinge pentru ca-si da seama ca poate fi contestat. Baiatul cauta ajutorul catorva persoane din anturajul sau (mama lui, Levy, o prietena de la scoala), care-i prezinta interpretari “laice” ale textelor sfinte. Pana la urma el alege o interpretare care-i confirma ce-si dorea sa auda.

Trecand la lucrurile care mi-au placut mai putin, as spune ca Teroristul nu-si indeplineste foarte bine promisiunea de-a arata cum e posibil ca cineva sa accepte sa devina o bomba vie. Personajele din carte au aceeasi profunzime ca si cele din povestile din ziare – intelegi ca au facut ce-au facut, dar motivul ramane nebulos, nu-i vizibil de sub spuma de clisee asternuta de Updike peste personajele principale.

Cartea-i totusi bine scrisa, perspicacitatea lui Updike e nestirbita cand vine vorba de disecarea vietii americanilor obisnuiti; acestea sunt insa lucruri despre care am tot citit la el.

Doua recenzii in romana:

Pas cu pas
Franctiror

Cateva recenzii in engleza:

New York Times
New York Magazine
Time
Guardian

Si un interviu cu John Updike.

* Ieri s-au anuntat castigatorii premiilor Goncourt si Renaudot:

Marie NDiaye – premiul Goncourt pentru romanul Trois femmes puissantes, Gallimard

Frédéric Beigbeder – premiul Renaudot – categoria “roman”, pentru Un roman français, Grasset

Daniel Cordier – premiul Renaudot – categoria “eseu” pentru autobiografia Alias Caracalla , Gallimard

Hubert Haddad – premiul Renaudot, categoria “poches” pentru romanul Palestine, Hachette.

Toata lumea se astepta ca Marie NDiaye sa castige premiul Goncourt, iar victoria ei nu este contestata. La Renaudot exista insa unele discutii – “romanul” lui Frédéric Beigbeder este cam la fel de autobiografic ca si Alias Carcalla iar premiul e vazut ca o incercare de-a mari notorietatea autorului. Eu raman increzatoare – dupa parerea mea Beigbeder se pricepe sa scrie non-fictiune (romanele lui mi s-au parut in schimb vag puerile); s-ar putea sa fie, deci, o carte buna, indiferent de categoria in care merita sa fie incadrata.

Aici puteti citi un articol despre primele reactii de dupa anuntarea premiilor.

* Cateva linkuri interesante:

Un interviu (in engleza) cu Albert Uderzo, unul dintre cei doi “tatici” ai lui Asterix si Obelix.

Un articol despre audienta revistelor online SF&F.

Un articol de pe blogul lui John Scalzi: Stupid Ideas Are Still Stupid Even When Amazon Does Them.

* Pentru amatorii de free stuff: Suvudu Free Book Library s-a imbogatit cu trei noi titluri in noiembrie (SF&F), iar cel mai recent numar din The London Review of Books poate fi citit gratis pe web. Acest numar este primul oferit gratuit cititorilor revistei; tot din aceasta saptamana, arhiva revistei poate fi consultata online.

Autor: Truman Capote
Titlu: Muzica pentru cameleoni
Editura: Polirom, Biblioteca Polirom. Proza XX, Iasi, 2009; 320 pagini; 26.95 RON
Traducere: Iulia Gorzo
Titlul original: Music for Chameleons (1980)
Nota data de mine: **** (din 5)

Aceasta colectie a fost publicata de Capote dupa 14 ani de inactivitate; cartile lui cele mai vestite fusesera deja publicate, iar scriitorul o luase de cativa ani pe panta consumului de droguri si-a internarilor la dezintoxicare. Stiind toate acestea, e uimitor cat de tonica e prefata Muzicii pentru cameleoni: intalnim in ea un scriitor mandru de el, incantat de ce a scris si increzator in primirea buna pe care aceasta carte urma sa o aiba din partea cititorilor.

Capote a incercat, in povestirile si mini-romanul incluse in aceasta carte, sa combine toate tehnicile de scriitura pe care le aprecia (tehnicile jurnalismului, ale scrierii de romane nonfictionale si cele, mai cuminti, ale prozatorului asezat).

Muzica pentru cameleoni reuneste sase povestiri, un roman scurt (Cioplitorul de sicrie) si sapte “portrete conversationale”. Capote (sau un barbat care-i serveste drept paravan) face parte dintre personajele acestor texte. Detaliile autobiografice sunt combinate frumos cu cele fictionale, de aceea exista si astazi dezbateri despre ce-i adevarat si ce-i inventat in cartea aceasta.

Cioplitorul de sicrie, de exemplu, pare sa fie un roman nonfictional in filiatia cartii Cu sange rece; Capote participa la o ancheta si incearca sa gaseasca dovezi privind vinovatia unui personaj antipatic banuit ca i-a ucis (folosind metode foarte creative) pe cativa dintre vecinii sai. E o poveste greu de uitat, credibila si tulburatoare chiar daca-i scrisa “jurnalistic”. Dar Capote a facut cateva greseli – unele date nu se potrivesc. Una dintre victime, de exemplu, intinereste in mod neasteptat: are 44 de ani cand se intalneste cu Capote, dar e ucisa cand avea 36 de ani.

Lui Capote ii place activitatea de name-dropping – in doua dintre textele din carte se intalneste, de exemplu, cu Marlyn Monroe si cu Lee Harvey Oswald, asasinul lui John F. Kennedy. In ambele texte cititorii atenti au detectat inconsecvente. Pe mine nu m-a interesat foarte mult aspectul acesta, mi s-a parut mai degraba distractiv cum jongleaza Capote cu fantezia si cu adevarul.

Dintre toate textele din Muzica pentru cameleoni doar trei mi s-au parut slabute – cel despre intalnirea cu Oswald, un text cu o batranica amabila si psihopata si ultimul portret conversational, in care auto-admiratia este un pic jenanta. Celalalte au, fiecare, cate-un ceva care le face interesante: un detaliu neasteptat, un strop de tandrete (ca-n cazul portretului lui Marlyn Monroe, fermecatoare) sau un bisturiu neasteptat de ascutit.

Muzica pentru cameleoni este, dupa parerea mea, o carte scrisa bine; are ce oferi admiratorilor lui Capote si-a altor persoane cu care el a fost contemporan, iar celorlalti cititori s-ar putea sa le placa constructia multi-etajata a textelor si umorul scriitorului, alaturi de celelalte atribute (placute) ale prozei de care am pomenit deja.

O recenzie din 1980 gasiti aici.

Pentru astazi am primit tema de casa de la Alexandru – poezii despre fotbal. Poftiti:

American Football

by Harold Pinter

Hallelujah!
It works.
We blew the shit out of them.

We blew the shit right back up their own ass
And out their fucking ears.

It works.
We blew the shit out of them.
They suffocated in their own shit!

Hallelujah.
Praise the Lord for all good things.

We blew them into fucking shit.
They are eating it.

Praise the Lord for all good things.

We blew their balls into shards of dust,
Into shards of fucking dust.

We did it.

Now I want you to come over here and kiss me on the mouth.

Autor: Bernard Beckett
Titlu: Geneza
Editura: Rao, Bucuresti, 2009; 168 pagini; 32.99 RON
Traducere: Ioan Iulian Crisan
Titlul original: Genesis (2006)
Nota data de mine: spre *** (din 5)

Bernard Beckett a publicat pana acum 12 volume (romane si piese de teatru); este neo-zeelandez si scrie mai ales literatura pentru copii si tineret. A primit doua premii literare pentru Geneza: premiul Esther Glen pentru literatura pentru copii (2007) si The New Zealand Post Book Award for Children and Young Adults (2007). Geneza a fost publicata in 23 de tari (in majoritatea lor in editii pentru young readers, in cateva si in editii pentru cititori maturi).

Cartea e mai degraba nuvela decat roman: editia de la Rao are 168 de pagini, margini generoase si font mare. Nici actiunea volumului si nici timpul necesar lecturii nu prea justifica incadrarea in categoria “roman”.

Geneza are structura unui dialog platonician; miza cartii e descoperirea adevarului despre o situatie data, prin analiza logica a faptelor cunoscute si-a implicatiilor lor. Eroina cartii este Anaximander, o tanara care sustine un examen de cinci ore pentru admiterea in Academie (institutia care reunea mintile cele mai luminate din societatea in care traia fata si care conducea acea societate).

Tanara trebuie sa-si prezinte dizertatia (tema: viata lui Adam Forde, personaj important al istoriei societatii in cauza), iar examinatorii ii pun intrebari, ajutand-o sa inteleaga toate implicatiile subiectului ales. Din prezentarea lui Anaximander aflam ca ea traieste intr-o lume post-apocaliptica, supravietuitoare a unei serii de conflicte si a unei molime care ucisesera populatia Pamantului. Supravietuitorii fondasera Republica, o societate inchisa, alcatuita din clase sociale rigide si condusa de deviza “inainte spre trecut”.

Adam Forde este important, in contextul cartii, pentru ca el e primul care se revolta deschis impotriva societatii cvasi-fasciste in care traia (salvand o tanara venita din afara Republicii, desi misiunea lui era sa o ucida). El e condamnat sa traiasca alaturi de Art, un android experimental de a treia generatie; androidul trebuia sa fie educat, cu ajutorul interactiunii cu un om. Scopul experimentului – obtinerea primei fapturi inteligente artificiale. Discutiile (la inceput dusmanoase) dintre Art si Adam Forde au in centru problema constiintei si-a sufletului. Miza acestei discutii e posibilitatea aparitiei unei forme noi de viata – geneza, deci. Iar Anaximander trebuie sa ajunga sa inteleaga mecanismele acestei geneze, iar spre sfarsitul examinarii isi da seama ca in joc e chiar viata ei.

Geneza mi s-a parut o carte potrivita pentru publicul ei initial: copii si tineret. Pentru cititorii familiarizati cu problemele discutate in carte intreaga dezbatere filosofico-logica poate parea un pic copilareasca. Geneza are o intriga foarte simpla (desi exista o supriza la sfarsitul cartii, eu cel putin decisesem de pe la jumatatea volumului ca, date fiind cele stiute deja, povestea intr-acolo o sa se indrepte) iar modul in care e construita e la inceput interesant, dar pana la sfarsit apar cateva probleme (unii naratori, de exemplu, dau semne de omniscienta).

Mai multe despre carte – la Cultural SF and Movie Learnings.

O intrebare, o carte gratis: c’est par ici.

* Astazi este aniversarea a 50 de ani de la prima aparitie pe hartie a personajelor din seria de benzi desenate Asterix et Obelix. Chiar si Google ii sarbatoreste pe cei doi gali liberi:

Aceastea sunt BD-urile mele preferate; le citesc si acum cu incantarea pe care o simteam cand eram copil si invatam bazele vocabularului limbii franceze (sanglier, marcassin, festin, cervoise, braies, par Toutatis, par Bélénos, Non Môssieur!, tout le monde sait que c’est dans le sens vertical que les rayures amincissent !).

Merci les gars!

* Trecand la chestiuni mai serioase, am citit ieri doua articole interesante: primul – despre previziunile lui Philip Roth privind soarta romanului, data fiind pasiunea recenta a omenilor pentru privitul diverselor ecrane; al doilea – despre schimbarile pe care le produce in activitatea creierului cititul pe suport electronic.

* Cateva linkuri care ar putea sa ii intereseze pe SFisti:

Va aparea un prequel la I, robot , semnat de Mickey Zucker Reichert; e vorba de o trilogie, pentru publicarea careia exista acordul celor care detin acum drepturile de autor ale lui Isaac Asimov.

Un interviu cu G. R. R. Martin (daca am inteles bine a aparut prin iunie 2009), in care povesteste despre viata sa si despre A Song of Ice and Fire. Cel mai mult mi-a placut ca a recunoscut care-i personajul sau preferat din serie: Tyrion Lannister, bineinteles. In alta ordine e idei, manuscrisul cartii A Dance with Dragons e deja maricel: 1100 de pagini.

La SF Signal: What You Should Know About Speculative Fiction and Mainstream Acceptance – partea 1 si partea a 2-a.

* Romanele despre viata casierelor de supermarket par sa se vanda bine. Aici puteti citi o conversatie-interviu cu doua foste casierite, acum scriitoare.

Astazi blogul acesta implineste un an – e inca la inceput daca ma gandesc la veterani, dar sunt fericita ca m-am tinut de treaba si ca blogul seamana cu ce aveam de gand sa realizez.

Cateva statistici, pentru inceput:

Total views: 51 323
Ziua cea mai aglomerata: 22 iunie 2009 (391 de vizitatori)
Comentarii: 1 307 valabile + 351 spam

Am scris despre 105 carti – 29 de carti SF&F, 4 carti politiste si 72 de carti mainstream. Nu ma pot abtine sa nu va arat si un pie chart cu distributia pe edituri:

Foloase masurabile: vreo 14 carti castigate la concursuri Nemira + romanul Exuvii (cu autograful Simonei Popescu) castigat la un concurs de pe blogul lui Dragos.

Foloase incomensurabile: am inceput sa invat sa-mi pun in ordine impresiile despre o carte sau alta, sa ma gandesc mai mult la cartile pe care le citesc; am citit multe poezii; am purtat cateva discutii interesante despre carti si am citit o multime de postari faine, peste care probabil ca nu as fi dat daca nu-mi faceam blog. Am intalnit cativa oameni care-s deja mai mult decat niste cunostinte (sau asa-i consider eu – desi nu stiu cum as putea exact sa le zic), iar zilele mele sunt mai pline de cand i-am cunoscut. Cu unii dintre ei m-am vazut si fata in fata asta vara, la Bookfest. Am intrat in SRSFF si am invatat cum se poate scrie o recenzie la o carte SF (in primele luni de scris pe blog am evitat genul, nu imi dadeam seama de unde trebuie sa-l apuc; raspunsul era simplu: de urechi!).

Deocamdata imi place chestia asta cu bloggeritul; sper ca am amuzat si distinsa audienta

Felicitarile, berea si dansul – poate la Gaudeamus.

Pana atunci, cadou pentru cititorii blogului, o poezie un pic cheesy:

Friends I’ll Never Know

by Raymond A. Foss

A wide open world, the ether,
the web, the connectedness
the world so small,
touching so many lives
friends I will never know
finding me in the language
of the internet, discovering
perhaps a jewel for their eye,
their mind, hopefully, blessed
in the words I
have been called to write
to post to the world,
published in bits and bytes
sent out to points unknown
to eyes I will never see
to friends I will never know