Autor: Joyce Carol Oates
Titlu: Dear Husband
Editură: ECCO Press,U.S., Hopewell, USA; 288 pagini; 11 EUR
Nota dată de mine: **** și ceva (din 5)

Din cele peste cincizeci de romane publicate până acum de Joyce Carol Oates în română i-au apărut vreo cinci; la Leda a apărut mai demult și o colecție de povestiri – Femeia, victimă a speciei?. Oates e din mai multe puncte de vedere o autoare interesantă: scrie bine și proză scurtă și romane, e considerată autoare “serioasă” dar nu ezită să scrie proză horror (a câștigat un premiu Bram Stoker pentru romanul Zombie), se discută serios atât despre șansele ei de-a câștiga Nobelul pentru literatură cât și despre faptul că ar scrie la fel de elevat ca Stephen King și așa mai departe. Dear Husband a fost prima mea incursiune în proza sa și, evident, nu m-aș aventura să afirm că Oates e o scriitoare mare – pot doar spune că mi-a plăcut foarte mult ce-am citit.

Dear Husband reunește paisprezece povestiri publicate anterior în diverse reviste. Tema lor comună e disfuncția – uneori psihică, dar cel mai adesea familială. În Panic, prima povestire din volum, un soț află că perechea lui l-ar abandona morții pentru a le salva fiica, iar ideea că nu mai e esențial pentru ea amenință să-l roadă cu totul. În Special un soț refuză să ia în considerare nevoile membrilor normali la cap ai familiei sale și își lasă fiica handicapată să controleze viețile tuturor, până când soția lui nu mai are altă soluție decât fuga. Iar acestea sunt două dintre “cazurile” cele mai simple.

Cele mai multe personaje din Dear Husband sunt personificări ale singurătății, în formele sale multiple și schimbătoare. O mamă extenuată certată în fiecare seară pentru că pe jos mai sunt niște firimituri, o bibliotecară pensionată care nu-și va mai găsi în veci un soț, o familie de clone care încearcă în zadar să-și facă prieteni, o fiică care renunță la viața ei pentru ca să aibă grijă de tatăl acrit, un tânăr care își riscă (și pierde) viața pentru a fi acceptat de o gașcă – toți aceștia se confruntă cu singurătatea și aleg căi mai mult sau mai puțin de înțeles pentru a se împăca cu situația lor.

Avem deci o temă generoasă și, din fericire, avem și o scriitoare lucidă care se menține cu grație pe frontiera îngustă dintre compătimire și judecată. Obiectivul lui Joyce Carol Oates nu e acela de a trezi simpatia cititorilor, ci cel de a-i face să înțeleagă cum funcționează personajele și situațiile create de ea. Câteva dintre povestirile din acest volum au fost inspirate de fapte reale senzaționale, dar dincolo de senzațional sunt oameni, iar ei pot fi înțeleși. Are mai puțină importanță dacă antipatia pentru ei crește pe măsură ce le afli resorturile intime.

Dear Husband nu e un volum deosebit de comod din pricină că abordează extreme ale naturii umane într-o manieră care le face să pară cumva naturale. Când o citești pe Oates îți vine să crezi că o mamă poate să fie mai preocupată de ce cred vecinii decât de fericirea și chiar viața propriului fiu sau că o bătrânică poate să-l salveze de la moarte pe un asasin doar pentru a-l ruga să “facă ceva” în privința fratelui ei. Sunt locuri întunecate, iar Oates nu se teme să le arate așa cum sunt.

Motivele pentru care nu îi pot da totuși cărții cinci puncte sunt legate de stil mai degrabă decât de altceva. Am remarcat o afinitate deosebită pentru ghilimelele puse în plus și o strădanie nefirească în crearea umorului. În afară de aceste aspecte Joyce Carol Oates scrie bine; mi-a plăcut mai ales faptul că cele mai multe dintre povestiri sunt scrise la persoana întâi și că autoarea a izbutit, totuși, să facă loc lucidității în discursurile oamenilor distruși despre care scrie, să creeze literatură și stil din ce-și mărturisesc în gând niște personaje nu foarte educate.

]]> http://adinab.wordpress.com/2012/01/26/dear-husband/feed/ 4 adinab Dear Husband http://adinab.wordpress.com/2012/01/21/poezie-de-sambata-94/ http://adinab.wordpress.com/2012/01/21/poezie-de-sambata-94/#comments Sat, 21 Jan 2012 07:50:53 +0000 adinab http://adinab.wordpress.com/?p=4107 ]]>

Family Secrets

by Toi Derricotte

They told my cousin Rowena not to marry
Calvin―she was too young, just eighteen,
& he was too dark, too too dark, as if he
had been washed in what we wanted
to wipe off our hands. Besides, he didn’t come
from a good family. He said he was going
to be a lawyer, but we didn’t quite believe.
The night they eloped to the Gotham Hotel,
the whole house whispered―as if we were ashamed
to tell it to ourselves. My aunt and uncle
rushed down to the Gotham to plead―
we couldn’t imagine his hands on her!
Families are conceived in many ways.
The night my cousin Calvin lay
down on her, that idol with its gold skin
broke, & many of the gods we loved
in secret were freed.

—from Tender 1997

Autor: Simon Liberati
Titlu: Jayne Mansfield 1967
Editură: Grasset, Paris, 2011; 208 pagini; 16 EUR
Nota dată de mine: *** și ceva (din 5)

Laureatul din 2011 al premiului Femina construiește în Jayne Mansfield 1967 o poveste a contrastelor: cel dintre bust și IQ, cel dintre striptease și tandrețe, cel dintre prestațiile de bâlci și festivalurile de prestigiu.

Jayne Mansfield a fost, la un moment dat, unul dintre simbolurile star system-ului american. Mai puțin cunoscută decât Marilyn Monroe, Jayne a avut o carieră destul de asemănătoare cu a acesteia și un sfârșit la fel de trist: în dimineața zilei de 29 iunie 1967 mașina în care se afla s-a ciocnit cu un tir, astfel găsindu-și sfârșitul actrița, amantul ei, șoferul mașinii și vreo doi câini chihuahua. Au supraviețuit trei copii și încă vreo trei câini.

Simon Liberati a adunat cu grijă și răbdare toate informațiile referitoare la acest accident și s-a străduit să aducă răspunsuri la întrebările care i-au frământat pe fanii actriței – dacă bijuteriile ei fuseseră într-adevăr furate de cineva din echipa de descarcerare, dacă capul femeii ajunsese să fie despărțit de trup în urma impactului, etc. Pe mine m-au interesat destul de puțin aceste aspecte; mult mai interesantă mi s-a părut recapitularea ultimelor luni din viața lui Jayne Mansfield, emblematice pentru modul în care America și-a tratat starurile, le-a făcut și le-a desfăcut.

La începutul lui 1967 Jayne Mansfield era deja, în mare măsură, pe ducă. I se ofereau doar filme proaste și spectacole deocheate și ajunsese să inaugureze măcelării pentru că astfel primea carne gratis, nu mai era primită la reuniunile cinematografice cu pretenții, se zvonea că chelise și se vedea cu ochiul liber că se îngrășase considerabil. În spatele acestei decăderi publice, însă, Jayne continua să fie o femeie inteligentă (cu un IQ peste 160) și o mamă bună, sordidul vieții ei publice nereușind să o văduvească de calitățile umane mulțumită cărora ea a meritat să devină o eroină de roman. Scopul romanului lui Simon Liberati e acela de a umaniza biografia scandaloasă a starletei, de a ne face să înțelegem cum s-a putut ca ea să aleagă acea viață, să devină una dintre cele mai bine plătite actrițe din lume și apoi să asiste la prăbușirea întregii afaceri. Scop care e îndeplinit cu brio.

Reproșurile pe care i le-aș aduce romanului sunt legate de nevoia autorului de a introduce în roman elemente senzaționale care puteau lipsi. Nu m-a interesat niciodată câte miligrame de creier au fost proiectate pe parbrizul automobilului accidentat și nici câte sticle de votcă obișnuia să bea actrița în zilele de marți. Poate că pentru fanii absoluți contează și informațiile astea, dar mie mi-au dat impresia că autorul și-a tabloitizat nițel cam mult romanul.

Concluzionând, mi s-a părut că Jayne Mansfield 1967 e un roman destul de bine realizat și cât se poate de necesar, mai ales în contextul vâlvei făcute în jurul aniversării a 50 de ani de la moartea celeilalte mari starlete americane, Marilyn Monroe. E un prilej de a ne aminti de generozitatea și de bucuria de a trăi și de frumusețea unor femei care au dat mult din ce era mai frumos în ele pentru a-i face fericiți pe cei din jurul lor, precum și de a încerca să punem în context sordidul și concupiscența de pe fața cealaltă a medaliei vieților lor.

]]> http://adinab.wordpress.com/2012/01/17/jayne-mansfield-1967/feed/ 8 adinab Jayne Mansfield http://adinab.wordpress.com/2012/01/14/poezie-de-sambata-93/ http://adinab.wordpress.com/2012/01/14/poezie-de-sambata-93/#comments Sat, 14 Jan 2012 08:00:21 +0000 adinab http://adinab.wordpress.com/?p=4081 ]]>

Being But Men

by Dylan Thomas

Being but men, we walked into the trees
Afraid, letting our syllables be soft
For fear of waking the rooks,
For fear of coming
Noiselessly into a world of wings and cries.

If we were children we might climb,
Catch the rooks sleeping, and break no twig,
And, after the soft ascent,
Thrust out our heads above the branches
To wonder at the unfailing stars.

Out of confusion, as the way is,
And the wonder, that man knows,
Out of the chaos would come bliss.

That, then, is loveliness, we said,
Children in wonder watching the stars,
Is the aim and the end.

Being but men, we walked into the trees.

Autor: Adam Ross
Titlu: Mr. Peanut
Editură: Vintage Books, NY, 2011; 448 pagini; 10 GBP
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Acesta este romanul de debut al americanului Adam Ross; cartea a făcut ceva vâlvă – a fost lăudată în câteva publicații importante, a fost citită de o mulțime de oameni, a fost tradusă în câteva limbi (inclusiv în română, la Polirom) și s-a bucurat de vânzări bune.

Romanul se învârte în jurul a trei cupluri americane și-a relațiilor de dragoste și ură dintre membrii lor. Îi avem, întâi, pe Alice și David Pepin, căsătoriți de un număr bun de ani și obișnuiți să se susțină unul pe altul, și avem și fanteziile incontrolabile ale lui David despre felurile în care Alice ar putea să își dea duhul (și mai repede, dacă se poate). Îi avem apoi pe Hannah și pe Ward Hastroll, un alt cuplu sudat care amenință să se destrame atunci când Hannah renunță să mai coboare din pat. Și, în sfârșit, mai sunt și Marilyn și Sam Sheppard, a căror căsnicie se duce pe apa sâmbetei în pas alergător din pricina infidelității ambelor părți.

Cele trei cupluri nu se cunosc, Ross aducându-le împreună doar pentru a putea clădi o narațiune și pentru a putea face un număr de considerații despre “nucleul de bază al societății”. Totul începe cu decesul lui Alice Pepin, care, excedată de lupta cu kilogramele în plus și de refuzul soțului ei de a revoluționa din temelii relația lor, înghite pe nerăsuflate câteva arahide și moare din pricina șocului anafilactic. Ward Hastroll și Sam Sheppard sunt detectivii care vor prelua cazul; convinși că la mijloc e vorba de o crimă, ei vor scotoci prin viața familiei Pepin până când vor găsi ceea ce căutau. Intrigă polițistă, deci, condimentată cu indicii despre un personaj dubios specializat în uciderea soțiilor indezirabile.

Și astfel ajungem îm miezul problemei, adică la ideea că o soție, oricât ar fi ea de iubită și de minunată, îi suscită uneori soțului ei dorința irepresibilă de a o vedea înmormântată. Nefiind neaparat vorba de nervi sau de hârâieli, ci, uneori, de dorința de a căuta altceva sau, adesea, de cea de-a rezolva dintr-un foc (ahaha) toate problemele acelei femei. Că e prea grasă, că e prea slabă, că e prea tristă sau prea dornică de aventură, totul poate să treacă într-o clipită.

Despre fărâma aceasta de violență a ales Adam Ross să scrie, iar cazurile particulare alese au destul de puțină importanță până la urmă, deși își îndeplinesc cu brio misiunea de exemplificare. Asta a fost prima chestie care m-a deranjat de fapt la roman – faptul că implicarea emoțională a autorului și-a cititorului e mult diminuată din pricina faptului că personajele sunt create astfel încăt să explice concepte (și nu invers).

Alt reproș ar fi acela că Adam Ross se străduie prea mult să-și postmodernizeze romanul, dând impresia că există undeva o listă cu liniuțe și bulinuțe de genul “băgat poveste în poveste”, “nimeni nu trebuie să știe cine vorbește”, “fragmentat și amestecat”. Rezultă o carte care își pierde tot mai mult din eleganță pe măsură ce te apropii de final, contrastul dintre emoțiile la care se referă și modul din ce în ce mai prețios în care e scrisă ajungând până la urmă să exaspereze.

Acestea fiind spuse, Mr. Peanut e un roman suficient de inteligent încât să merite să fie citit și savurat. M-am distrat destul de mult citind despre latura întunecată a căsniciei, probabil și pentru că Ross se ține departe de psihologia populară și de ideile duioase. Recomand cartea tuturor celor care nu simt nevoia să fie veseli după ce termină de citit ceva precum și celor cărora le plac jocurile intertextuale și jongleria literară.

]]> http://adinab.wordpress.com/2012/01/10/mr-peanut/feed/ 7 adinab Mr. Peanut http://adinab.wordpress.com/2011/12/24/poezie-de-sambata-92/ http://adinab.wordpress.com/2011/12/24/poezie-de-sambata-92/#comments Sat, 24 Dec 2011 15:03:48 +0000 adinab http://adinab.wordpress.com/?p=4054 ]]>

Church Going

by Philip Larkin

Once I am sure there’s nothing going on
I step inside, letting the door thud shut.
Another church: matting, seats, and stone,
And little books; sprawlings of flowers, cut
For Sunday, brownish now; some brass and stuff
Up at the holy end; the small neat organ;
And a tense, musty, unignorable silence,
Brewed God knows how long. Hatless, I take off
My cycle-clips in awkward reverence,

Move forward, run my hand around the font.
From where I stand, the roof looks almost new-
Cleaned or restored? Someone would know: I don’t.
Mounting the lectern, I peruse a few
Hectoring large-scale verses, and pronounce
‘Here endeth’ much more loudly than I’d meant.
The echoes snigger briefly. Back at the door
I sign the book, donate an Irish sixpence,
Reflect the place was not worth stopping for.

Yet stop I did: in fact I often do,
And always end much at a loss like this,
Wondering what to look for; wondering, too,
When churches fall completely out of use
What we shall turn them into, if we shall keep
A few cathedrals chronically on show,
Their parchment, plate, and pyx in locked cases,
And let the rest rent-free to rain and sheep.
Shall we avoid them as unlucky places?

Or, after dark, will dubious women come
To make their children touch a particular stone;
Pick simples for a cancer; or on some
Advised night see walking a dead one?
Power of some sort or other will go on
In games, in riddles, seemingly at random;
But superstition, like belief, must die,
And what remains when disbelief has gone?
Grass, weedy pavement, brambles, buttress, sky,

A shape less recognizable each week,
A purpose more obscure. I wonder who
Will be the last, the very last, to seek
This place for what it was; one of the crew
That tap and jot and know what rood-lofts were?
Some ruin-bibber, randy for antique,
Or Christmas-addict, counting on a whiff
Of gown-and-bands and organ-pipes and myrrh?
Or will he be my representative,

Bored, uninformed, knowing the ghostly silt
Dispersed, yet tending to this cross of ground
Through suburb scrub because it held unspilt
So long and equably what since is found
Only in separation – marriage, and birth,
And death, and thoughts of these – for whom was built
This special shell? For, though I’ve no idea
What this accoutred frowsty barn is worth,
It pleases me to stand in silence here;

A serious house on serious earth it is,
In whose blent air all our compulsions meet,
Are recognised, and robed as destinies.
And that much never can be obsolete,
Since someone will forever be surprising
A hunger in himself to be more serious,
And gravitating with it to this ground,
Which, he once heard, was proper to grow wise in,
If only that so many dead lie round.

Reacțiile de pe Facebook ale publicului ei au fost împărțite. Câțiva îi laudă gestul și îi condamnă pe cititorii care își imaginează că scriitorii trăiesc din bucuria de-a scrie, că nu au nevoie de nimic altceva. Alții îi amintesc de faptul că și ea a furat de la alții (bucăți de carte, luate fără citări și inserate în romanele ei…). În sfârșit, alții îi aduc aminte de faptul că există autori care își publică romanele, povestirile și eseurile sub diverse licențe care permit oricui să le citească gratuit. Și care totuși câștigă confortabil din ce scriu, pentru că unii din cei cărora le-au plăcut cărțile gratis aleg să le și cumpere. Luați-l de exemplu de Cory Doctorow – oricine poate citi, traduce și da mai departe orice a scris el; dar poate să și cumpere orice a scris el, fie în simpla calitate de cititor, fie în cea de editor (pentru povestirile selectate pentru antologii și pentru romanele publicate pe hârtie omul cere, firește, bani). Și nu e nici pe departe singurul.

Dincolo de iritarea de a vedea că ce ai scris are cerere dar că acea cerere nu se concretizează în bănuți, cred că poziția Lucíei Etxebarría e destul de discutabilă. Eu aș întreba-o dacă are cea mai mică idee câți dintre oamenii care descarcă de pe net cărțile ei le-ar cumpăra dacă nu s-ar găsi ca ebooks piratate (întrebare la care, evident, răspunsul n-are cum să fie dat văzând câte exemplare s-au descărcat – sunt oamenii care descarcă literatură doar ca să o aibă la ciorap, sunt alții care nu au bani și nu ar cumpăra oricum cartea, sunt oamenii care nu au acces dintr-o serie de motive la cartea tipărită, sunt oameni care vor să vadă cum e o carte și preferă să citească câteva pagini pe calculator în loc să meargă până la librărie…). Și aș mai întreba-o și cât câștigă de pe urma câtorva sute de cititori care împrumută, pe rând, romanele ei de la o bibliotecă. Sau de la o familie extinsă care cumpără un singur exemplar dintr-o carte și poate că (oroare!) îl împrumută și câtorva prieteni.

Și i-aș da să vadă și un episod tematic din South Park, deși tare mi-e teamă că nu s-ar distra prea bine.

***

P.S. În altă ordine de idei, voi ce veți citi în perioada festivă ce bate la ușă? Cărți “grele” pentru care nu aveți timp? Cărțile preferate? Cărți despre Crăciun?

]]> http://adinab.wordpress.com/2011/12/23/pirateria-scris/feed/ 18 adinab http://adinab.wordpress.com/2011/12/20/gateways/ http://adinab.wordpress.com/2011/12/20/gateways/#comments Tue, 20 Dec 2011 14:03:09 +0000 adinab http://adinab.wordpress.com/?p=4026 ]]>

Editor: Elizabeth Anne Hull
Titlu: Gateways
Editură: Tor Books, NY, 2010; 416 pagini; 10 USD (Kindle edition)
Nota dată de mine: **** (din 5)

Subtitlul acestei antologii spune aproape tot: “Original new stories inspired by Frederick Pohl”. Editoarea e cea de-a cincea nevastă a lui Pohl, teoreticiană cunoscută a literaturii SF, iar volumul a fost publicat de Tor în preajma celei de-a nouăzeci aniversări a lui Pohl.

De ce o antologie? De ce aproape treizeci de scriitori și editori au contribuit cu texte noi și originale la o antologie care îl celebrează pe Pohl? Fiecare povestire e urmată de câte o scurtă postfață în care sunt expuse motivele pentru care autorii publicați în antologie au acceptat să scrie un text. Răspunsul, pe scurt, ar fi că în mai bine de șaptezeci de ani de activitate Fred Pohl a făcut tot ce se putea face în SF (autor, editor, organizator al fandomului și câte și mai câte).

Cuprinsul antologiei e mai mult decât generos:

* Elizabeth Anne Hull, Introduction
* David Brin, Shoresteading
* Phyllis and Alex Eisenstein, Von Neumann’s Bug
* Isaac Asimov, Appreciation
* Joe Haldeman, Sleeping Dogs
* Larry Niven, Gates (Variations)
* Gardner Dozois, Appreciation
* James Gunn, Tales from the Spaceship Geoffrey
* Gregory Benford and Elisabeth Malartre, Shadows of the Lost
* Connie Willis, Appreciation
* Vernor Vinge, A Preliminary Assessment of the Drake Equation, Being an Excerpt from the Memories of Star Captain Y.T. Lee
* Greg Bear, Warm Sea
* Robert J. Sawyer, Appreciation
* Frank M. Robinson, The Errand Boy
* Gene Wolfe, King Rat
* Robert Silverberg, Appreciation
* Harry Harrison, The Stainless Steel Rat and the Pernicious Porcuswine
* Jody Lynn Nye, Virtually, A Cat
* David Marusek, Appreciation
* Brian W. Aldiss, The First-Born
* Ben Bova, Scheherezade and the Storytellers
* Joan Slonczewski, Appreciation
* Sheri S. Tepper, The Flight of the Denartesestel Radichan
* Neil Gaiman, The [Backspace] Merchants
* Emily Pohl-Weary, Appreciation
* Mike Resnick, On Safari
* Cory Doctorow, Chicken Little
* James Frenkel, Afterword

Nume unul și unul, deci, și autori din mai multe generații (Gardner Dozois remarca într-o recenzie din Locus că părinții unora dintre autorii prezenți în această antologie nu se născuseră încă atunci când Pohl își începea activitatea sefistică).

Dintre povestiri doar două nu mi-au prea plăcut, și voi începe cu ele. Warm Sea a lui Greg Bear e o povestire foarte scurtă despre întâlnirea de gradul trei dintre un bătrân muribund și o caracatiță uriașă. Miza poveștii e să surprindă stranietatea celuilalt, ceea ce reușește, dar dincolo de acest aspect povestirea mi s-a părut prea simplă, prea pe scurt spusă.

The First-Born a lui Brian W. Aldis e singura povestire din antologie care mi s-a părut repugnantă – violență gratuită punctată cu scene de incest, totul pe fond marțian. Premisa povestirii e aceea a imposibilității colonizării planetei Marte din pricina faptului că acolo nu se pot naște copii. Ar fi putut probabil să iasă ceva interesant de aici dacă autorul nu s-ar fi bazat pe ideea că pe Marte vor fi trimiși, în primul val de colonizatori, numai oameni cu IQ tinzând spre 20 și cu psihopatii diverse.

În afară de aceste două texte restul mi s-au părut cât se poate de onorabile, chiar dacă pot fi deslușite două direcții înspre care s-au îndreptat autorii lor.

* Texte mai mult sau mai puțin umoristice:

Von Neumann’s Bug – povestea unui replicator autonom de mărimea unei muște care parazitează garajul unui american cinstit, american care, firește, nu înțelege nimic.
Gates (Variations) – o povestire distractivă despre o “lume secundă” creată de Bill Gates pentru prietenii săi.
The Stainless Steel Rat and the Pernicious Porcuswine – o parodie destul de haioasă despre porcușori de companie și despre capitalismul din viitor, precum și despre groaznica gintă feminină, care își va alege mereu animale de companie urâte și cu nasul cârn.
Scheherezade and the Storytellers – probabil cea mai slabă povestire din această categorie, o parabolă despre drepturile de autor realizată cu tușe destul de groase. Ben Bova e însă singurul dintre autorii antologiei care povestește câte ceva despre modul în care se discutau drepturile de autor în anii 40-50, subiect vast și interesant.
The Flight of the Denartesestel Radichan – o poveste destul de simplă despre niște xeno-biologi care acționează întru studierea și apoi eliminarea din Galaxie a tuturor speciilor sexuate.
On Safari – amuzament maxim alături de doi amploiați trimiși de firmă într-un safari ieftin pe o planetă plină de monștri odioși.

* Texte serioase

Shoresteading – o Chină viitoare în care diferențele sociale s-au accentuat enorm și niște mesageri misterioși veniți din Cosmos, care avertizează omenirea că sfârșitul e aproape dar care nu se înțeleg între ei în privința oricărui alt aspect. Cel mai lung și cel mai complex text din antologie.
Sleeping Dogs – prima povestire de Joe Haldeman care-mi place. Ghid ne este un pământean care se întoarce pe planeta pe care luptase în tinerețe pentru a-și regăsi amintirile despre acele vremuri și care, în schimb, descoperă că guvernul pentru care luptase dusese la extrem manipularea maselor și-a informațiilor. Un alt text complex și inteligent.
Tales from the Spaceship Geoffrey – trei secvențe dintr-un roman aflat în pregătire. Un soi de roman picaresc, cu persoane dintr-o multitudine de specii călătorind împreună și povestindu-și viața. Personajele sunt extrem de bine construite, lumile de pe care vin sunt fascinante (printre ele o planetă pe care au evoluat flori inteligente) și ansamblul mi-a deschis apetitul pentru roman.
Shadows of the Lost – un text puțintel scolastic despre Homo Sapiens și Homo neanderthalensis, frații care s-au ucis și adesea mâncat unii pe alții până când cei mai slabi au dispărut de tot.
A Preliminary Assessment of the Drake Equation, Being an Excerpt from the Memories of Star Captain Y.T. Lee – o povestire simpatică despre paradoxul Fermi și despre împăcarea cu un univers în care viața a apărut doar pe Pământ.
The Errand Boy – un text mai întunecat despre un băiat orfan care ajunge, după ani întregi de viață grea, să decidă că lumea e mai bună fără oameni.
King Rat – o lume în care niște păianjeni extratereștri au izbutit să cucerească Pământul și să mănânce mare parte din omenire și o poveste spusă nepoatei de unul dintre puținii supraviețuitori.
Virtually, A Cat – o povestire care mi-a plăcut foarte mult. Un programator e selectat să ia parte la o expediție științifică, iar călătoria spre sistemul solar pe care îl va cerceta va dura vreo doi ani. Omul e entuziast, dar la plecare i se interzice să ia cu el pe navă ce avea mai de preț pe lume: două pisici. Autoarea scrie extrem de frumos despre toate dimensiunile dorului și despre surogatele imperfecte pe care le poți găsi pentru a-l ostoi.
Chicken Little – alt text foarte bun, de data aceasta o extrapolare hi-tech a anumitor teme din The Space Merchants (nemurirea care nu înseamnă însă tinerețea veșnică, ci ramolire fără de moarte).

Am lăsat la urmă The [Backspace] Merchants alui Neil Gaiman, care nu e povestire, ci poezie, una pătrunzătoare dar și amuzantă despre spam și despre negustorii de diplome, Viagra, fonduri nigeriene, ceasuri de marcă sau orice altceva.

Rămâne să mai spun că în aproape toate povestirile din antologie am întâlnit motive sau teme preluate mai mult sau mai puțin discret din romanele și povestirile lui Pohl și că toate textele non-fiction sunt interesante și trasează o istorie personală a multor episoade și personaje legendare.

Ca orice Festschrift, Gateways e interesantă în primul rând pentru fani, pentru cei care au citit mult din cea scris Pohl. Indicat este să le fi și plăcut ce au citit și să fie interesați nu numai de proza SF, ci și de persoanele care o scriu. În sfârșit, ideal ar fi să nu strâmbe prea mult din nas la space opera, pentru că acest subgen e foarte bine reprezentat în antologie. Dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite atunci nu văd nici un motiv pentru care Gateways să nu le placă – e o antologie plină de povestiri reușite și e un omagiu pe măsura celui în onoarea cui a fost publicată.

]]> http://adinab.wordpress.com/2011/12/20/gateways/feed/ 4 adinab Gateways http://adinab.wordpress.com/2011/12/17/poezie-de-sambata-91/ http://adinab.wordpress.com/2011/12/17/poezie-de-sambata-91/#comments Sat, 17 Dec 2011 09:54:39 +0000 adinab http://adinab.wordpress.com/?p=4022 ]]>

Talking Turkeys!

by Benjamin Zephaniah

Be nice to yu turkeys dis christmas
Cos’ turkeys just wanna hav fun
Turkeys are cool, turkeys are wicked
An every turkey has a Mum.
Be nice to yu turkeys dis christmas,
Don’t eat it, keep it alive,
It could be yu mate, an not on your plate
Say, Yo! Turkey I’m on your side.
I got lots of friends who are turkeys
An all of dem fear christmas time,
Dey wanna enjoy it, dey say humans destroyed it
An humans are out of dere mind,
Yeah, I got lots of friends who are turkeys
Dey all hav a right to a life,
Not to be caged up an genetically made up
By any farmer an his wife.

Turkeys just wanna play reggae
Turkeys just wanna hip-hop
Can yu imagine a nice young turkey saying,
‘I cannot wait for de chop’,
Turkeys like getting presents, dey wanna watch christmas TV,
Turkeys hav brains an turkeys feel pain
In many ways like yu an me.

I once knew a turkey called…….. Turkey
He said “Benji explain to me please,
Who put de turkey in christmas
An what happens to christmas trees?”,
I said “I am not too sure turkey
But it’s nothing to do wid Christ Mass
Humans get greedy an waste more dan need be
An business men mek loadsa cash’.

Be nice to yu turkey dis christmas
Invite dem indoors fe sum greens
Let dem eat cake an let dem partake
In a plate of organic grown beans,
Be nice to yu turkey dis christmas
An spare dem de cut of de knife,
Join Turkeys United an dey’ll be delighted
An yu will mek new friends ‘FOR LIFE’.

Autor: Adina Rosetti
Titlu: Deadline
Editură: Curtea Veche, București, 2010; 193 pagini; 25 RON
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Adina Rosetti e jurnalistă (colaborează cu Dilema Veche și Dilemateca, a lucrat la Time Out București și e redactor la Elle-ul nostru autohton). În 2010 a debutat și ca scriitoare cu romanul Deadline, o carte primită cu destul de multă căldură de cititori și de un număr de critici literari.

Roman al generației X din România, Deadline are ca punct de pornire decesul din prea multă muncă al unei tinere de nici treizeci de ani. Angajată ca Project Manager la o corporație care-i dă de făcut tot mai multe rapoarte și dosare, Miruna Tomescu uită să mănânce, uită să meargă la medic ca să vadă de ce leșină tot mai des, uită să doarmă și să-și hrănească motanul și, într-o zi, inima ei uită să mai bată (în ciuda faptului că spiritul mai avea nevoie de ea măcar pentru câteva ore, pentru a termina un raport urgent).

Nu s-a scris foarte mult la noi despre viața corporate pe care o duc foarte mulți tineri de vârsta Mirunei și a autoarei acestui roman (și a mea, dacă mă gândesc bine…). Pe-afară lucrurile stau altfel, există zeci și sute de romane “profesionale”, dar la noi angoasele și tribulațiile micului angajat de birou au fost în bună măsură neglijate de scriitorii contemporani. Deadline abordează deci un subiect proaspăt, aproape neatins, și are în plus meritul de a descrie fără exagerări și fără omisiuni obiectul de studiu ales. Avem bârfe la cafea, mailuri virale și congregații de bloggeri, neveste isterice care urlă în fiecare noapte la șefi de departament deja extenuați, motani neglijați care își clădesc propriile lumi onirice, părinți care își îndeamnă copiii să ajungă șefi și să aibă salarii bune, dar să se și căsătorească, să le facă și nepoței, să ajungă la o ipotetică greutate ideală și să mai ia cu ei spre capitală niște oale cu sarmale și niște cozonaci, să aibă ce să îmbuce în pauza de masă.

Și îi avem, bineînțeles, și pe tinerii corporatiști, cu ochii lucindu-le mereu albastru din cauza ecranelor de care nu se dezlipesc și cu micile celule cenușii intrând din când în când în convulsii pricinuite de întrebarea “ce fac eu totuși aici?”. Miruna a fost una dintre ei, dar ea nu a mai apucat să își pună prea multe întrebări. Rămân în urma ei un șef uluit, un amant care alesese comoditatea și un programator care și-ar fi dorit să fie regizor și care încearcă să facă un film despre Miruna. Și un motan care descoperă treptat libertatea. Și, dintr-un motiv sau altul, un om fără adăpost care știe să facă colaje geniale și care are o poveste frumoasă, deși fără mare legătură cu cea a Mirunei. Fiecare dintre ei își va aduce contribuția, după puteri, la deslușirea imaginii acelei fete care a muncit prea mult, iar când fiecare va fi sfârșit ea va fi în sfârșit liberă.

Deadline e un roman plăcut de citit dintr-o serie de motive: e scris limpede și fără artificii stilistice inserate pentru efectul artistic, umanizează lumea clinică a birourilor corporate dând glas oamenilor care își duc în ele mare parte din viața lor și creează în jurul unor persoane și evenimente despre care am citit cu toții în presă o poveste de viață care ar putea fi adevărată. Cele mai bune capitole mi s-au părut cele în care e prezentată familia Mirunei (o familie provincială înțepenită de-a binelea în discuțiile și ritualurile unei epoci mai fericite care s-a sfârșit demult) și, evident, cele în care ia cuvântul motanul Ben.

Am, bineînțeles, și câteva obiecții. Autoarea se folosește de un pic cam multe locuri comune (orașele de provincie sunt invariabil prăfuite, la fel și orice sub-ansamblu al lor, inclusiv borcanele și caserolele pline cu plăcinte și murături cu care aleargă după tine rudele de profil). Mai grav e că ea nu prea reușește să treacă dincolo de clișeele despre oamenii care lucrează la multinaționale – reușește, e drept, să insereze un pic de fantastic în lumea lor, dar acesta va deveni de actualitate doar dacă ești mort și/sau evadat de-a binelea din continuum-ul locuit de ceilalți.

În sfârșit, am o strângere de inimă destul de serioasă în legătura cu folosirea in extenso a biografiilor unor oameni reali pentru a crea o lume ficțională (e vorba de Raluca Stroescu și de Ion Bârlădeanu, doi oameni despre care a curs ceva cerneală acum câțiva ani). Am urmărit prin presa literară străină destule dezbateri aprinse despre “vampirizarea” dramelor altora și despre “plagiatul spiritual” pentru a ști că e riscant să brodezi pe marginea unor biografii prea reale. Cele două persoane amintite mai sus nu sunt pur și simplu arhetipuri, nenumărate date reale ale vieților lor se recunosc cu ușurință în romanul Adinei Rosetti. Avantajul e că totul pare real (pentru că a fost, în mare măsură). Dezavantajul e că m-am gândit mereu la Raluca în timp ce citeam despre Miruna, și poate că acea tânără, dincolo de detaliile biografice reținute de presă, a avut o altă viață și n-a semănat cu Miruna deloc.

Dincolo de toate acestea, Deadline e un roman proaspăt despre lumea în care cu grație evoluăm și merită citit măcar pentru a vedea posibilitățile realismului aplicat lumii extrem de contemporane.

Alte păreri:

Marius Chivu în Dilema Veche
Dan C. Mihăilescu în emisiunea Omul care aduce cartea
Bianca Burța-Cernat în Observator cultural
Alina Purcaru pe Bookaholic
Bogdan Voicu
Și, bonus, un interviu cu autoarea în Crumbs Magazine.