Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for noiembrie 2008

Fille d'un heros

Autor: Andreï Makine
Titlu: La fille d’un héros de l’Union soviétique
Editura: Robert Laffont, Paris, 1990; 192 pagini; 15 EUR
Nota data de mine: * * * * (din 5)

Cartea a aparut anul acesta la Humanitas, in colectia Raftul Denisei. Este cartea de debut a lui Andreï Makine, scriitor francez de origine rusa care a facut sezatie in 1995, cand a castigat Premiul Goncourt, Premiul Goncourt al liceenilor si Premiul Médicis ex æquo, pentru Testamentul francez.

Este povestea unei familii, Ivan, Tatiana si fiica lor Olia, cetateni sovietici. Ivan si Tatiana s-au cunoscut pe front, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. El, soldat, fusese ranit, iar ea, infirmiera, verifica din intamplare daca el mai respira si ii salveaza astfel viata. Insanatosit, Ivan ii promite Tatianei ca se va casatori cu ea dupa razboi.

Cartea ne poarta prin istoria Uniunii Sovietice. Dupa Stalin se perinda Hrusciov, Brejnev, Andropov si Gorbaciov, dar aceste schimbari au putin impact asupra vietii lui Ivan, a Tatianei si a Oliei. Ivan se bucura de statutul de veteran de razboi si de Erou al Uniunii Sovietice. Fugind de foametea din satul natal al lui Ivan, familia se stabileste la Borissov, un orasel de provincie, unde Ivan ajunge sofer pe masini mari iar Tatiana lucreaza intr-o fabrica. Olia pleaca la Moscova, devine interpreta si traducatoare si comite o greseala, din cauza careia e recrutata de KGB si repartizata ca spioana, prostituata de lux si interpreta pentru oamenii de afaceri straini care veneau cu treburi pe la Moscova.

Povestea celor trei e una a prabusirii miturilor: Ivan, din erou, ajunge betiv, isi da seama ca nimanui nu ii pasa de faptul ca el si de ceilalti veterani care luptasera pentru Patrie (de altfel nici ei, in timpul razboiului, nu se gandeau ca lupta pentru URSS; luptau sa ramana in viata). Tatiana moare datorita statutului ei de nevasta de veteran: e prinsa intr-o busculada, la coada la unt, si cineva o imbranceste din ciuda. Bucata de schija pe care o purta in ea si pe care medicii nu o putusera scoate i se infige in inima. Cat despre Olia, ea isi pierde iluziile despre posibilitatea de a scapa vreodata, de a incepe o viata mai buna, cand realizeaza cat de sordida ar fi o viata fara privilegile ei de angajata KGB.

E o carte simpla, care se multumeste sa povesteasca vietile personajelor, fara menajamente si fara lectii. Ca Ivan, Tatiana si Olia sunt, cu singuranta, multe alte familii, care au trait intamplari asemanatoare. Cartea mi-a placut pentru ca, in 192 de pagini, iti da o idee foarte buna despre viata celor mai multi rusi din epoca aceea: locuintele colective, cozile la alimente, privilegiile catorva si pretul pe care il platesc pentru ele. Este o carte valida ca document, in spiritul povestilor de viata folosite ca surse de documentare. Makine reuseste sa creeze personaje vii, sa le exploreze slabiciunile si bucuriile fara ca analiza psihologica sa o inece pe cea sociala.

Alte pareri:

Cotidianul
ifeel.ro
Time Out Bucuresti

Read Full Post »

Citesc cu placere rubrica lui Frédéric Beigbeder din Lire (am norocul ca se publica pe net, in Timisoara revista ajunge tarziu). Tocmai a aparut insemnarea pe luna decembrie, pe care o recomand tuturor celor care obisnuiesc sa isi dea cu parerea despre carti.

Povestea e urmatoarea: Beigbeder a fost invitat sa participe la o dezbatere publica alaturi de Michel Le Bris, directorul festivalului literar „Étonnants voyageurs” si co-autor al unui manifest literar care a facut valuri in lumea literelor francofone (Pour une littérature-monde, rezumatul aici ). Toata lumea se astepta ca cei doi scriitori sa se sfasie unul pe altul, pentru ca Michel Le Bris e un critic acerb al tinerilor scriitori francezi in general si a celor care practica autofictiunea in particular.

Surpriza dezbaterii a fost buna intelegere intre cei doi, facilitata de citarea oportuna a lui Oscar Wilde. Acesta scria, in Portretul lui Dorian Gray: „There is no such thing as a moral or an immoral book. Books are well written or badly written. That’s all.” Ceea ce trebuia sa fie o lupta sangeroasa a fost, pana la urma, o recapitulare a ceea ce inseamna literatura buna, si a faptului ca tehnica sau apartenenta la o scoala nu te ajuta sa scrii bine. Importante sunt talentul si intelegerea umanitatii, care fac diferenta intre scriitorii buni si cei prosti.

Read Full Post »

Rochia cea noua

Autor: Linda Grant
Titlu: Rochia cea noua
Editura: Leda, colectia Maestrii Leda, Bucuresti, 2008; 432 pagini; 39.90 RON
Titlul original: The Clothes on Their Backs (2008)
Nota data de mine: * * * (din 5)

Romanul a fost selectat pentru lista scurta a Man Booker Prize 2008. Naratoarea este Vivien Kovacs, fiica unor imigranti unguri stabiliti in Marea Britanie la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Ervin si Bertha Kovacs, amandoi evrei, avusesera prezenta de spirit de a fugi din Ungaria de la primele semne ale persecutiilor viitoare impotriva evreilor, dar lucrurile pe care le-au trait in Ungaria si cele despre care au auzit mai apoi i-au facut timizi, retrasi si tematori. Vivien nu intelege prea bine respectul pe care parintii ei il acorda institutiilor si conventiilor britance. Crede ca ei sunt mai ales comozi si inchisi in sine. Este foarte intrigata de aparitia la usa familiei a unui unchi, Sandor, despre care afla ca este un criminal si pe care tatal ei il da afara din casa, cu injuraturi.

Cea mai mare parte a cartii povesteste intamplari din anii ’70. Vivien, tanara absolventa de Litere, se casatoreste, dar sotul ei moare in luna de miere. Ea se intoarce acasa, incearca sa isi gaseasca o slujba, dar nu are noroc. Viata ei se va schimba intr-o dimineata, cand se intalneste intr-un parc cu unchiul sau, Sandor, cu care intra in vorba si care ii ofera o slujba: sa il ajute sa isi scrie memoriile. Afla de la el, treptat, istoria familei Kovacs: cum bunicii ei au parasit satul lor natal dupa o cearta crunta cu unul dintre strabunici, viata la Budapesta, intalnirea dintre parintii ei si cariera de criminal a unchiului Sandor. Acesta incearca sa se reabiliteze, explicand lumii, prin cartea sa, ca a urmat singura cale care ii era deschisa si ca a facut mai degraba bine celor din jur fiind peşte si proprietar de locuinte insalubre populate de imigranti.

Vivien e impresionata de lucrurile prin care a trecut unchiul sau in timpul razboiului: ramas in Ungaria, el a fost practic sclav, incorporat unui batalion de mars compus doar din evrei, trimisi de-a lungul si de-a latul Europei de Est ca sa sape santuri, sa ingroape morti si pentru alte astfel de sarcini. Batut, umilit si bolnav, el reuseste totusi sa supravietuiasca, dar bunicii lui Vivien mor, unul in razboi, celalalt – la scurt timp dupa terminarea acestuia. Viven va incerca sa ii impace pe cei doi frati, dar va esua, apoi va fi responsabila pentru incarcerarea si moartea unchiului sau.

Titlul cartii face referire la o tema recurenta in roman – aceea ca schimbarile din viata cuiva sunt adesea prilej pentru schimbarea modului in care se imbraca persoana respectiva, si ca hainele, la randul lor, pot sa schimbe o persoana, modificandu-i imaginea despre sine sau dandu-i motive de meditatie. Hainele tuturor personajelor sunt descrise in amanunt, ca mijloace ale caracterizarii. Ca metafora-cheie a cartii, cea a imbracamintii mi se pare un pic cam subtire, daca nu chiar banala.

Impresia mea despre carte este una de repetitie: am impresia ca am mai citit o gramada de carti pe aceeasi tema (tanarul evreu care descopera istoria tragica a familiei sale, descoperind astfel indicii despre cine este el). E o carte scrisa frumos, nu plictiseste, dar nimic din ea nu pare inventat de Linda Grant. In plus, autoarea recurge de cateva ori la mijloace tehnice dubioase pentru a face sa avanseze povestea (de exemplu unchiul lui Vivien decide brusc si fara vreo explicatie sa dea o petrecere de ziua ei, prilej pentru cei doi frati sa se intalneasca si sa se certe definitiv).

Mi-a placut in schimb mult un pasaj, pe care il reproduc in extenso. Vivien se afla in cautarea unei slujbe si un prieten o recomandase editorului literar de la The Times, care fusese de acord sa ii dea sa faca o recenzie la un roman proaspat aparut.

„Stateam intinsa in pat si citeam cartea care se dovedi a fi foarte siropoasa, dupa parerea mea. Invocam toata exigenta recenzentului incepator care incearca sa se afirme. Nici nu mi-a trecut prin cap sa ma las intimidata de popularitatea scriitoarei, caci in aroganta mea, imi era cu neputinta sa inteleg de ce cineva care castigase de doua ori premiul intai la Sommerville College, din Oxford, conform biografiei sale, se injosea in asa hal incat sa scrie asemenea prostii, cand le avea ca exemple pe Virginia Wolf si pe George Elliot. Eu n-as fi facut cu siguranta acest lucru daca as fi scris vreodata un roman, care se presupunea ca trebuia sa fie cel mai inalt rang literar. Existau fara indoiala oameni pe care solicitarile artei sublime ii faceau sa-si descopere limitele intelectuale. Nimeni nu mai scrisese vreodata o relatare atat de incisiva a esecurilor unui roman. Nimeni nu mai aparase vreodata atat de onorabil literatura de practicantii ei. Era un inceput in jurnalismul literar care speram sa ma transforme, prin osmoza, intr-o scriitoare, caci editorii imi admirasera deja proza acida si ma invitasera la masa sa ma intrebe daca nu vroiam sa scriu eu insami un roman. A doua zi insa, recenzia mi-a fost inapoiata cu un biletel scurt: „Data viitoare, incercati sa scrieti in limba engleza!”
L-am sunat pe editorul literar.
– Ce are recenzia mea? Unde-am gresit? Am muncit doua zile la ea.
– Da, se vede. Dar ce inseamna „surplusul de valoare al modernismului”? Nu, te rog, nu-mi spune! Asculta, draga mea, pe toti ne intereseaza subiectul, vrem sa ne facem o idee despre intriga, cine sunt personajele si daca autorul a reusit sa le duca la bun sfarsit planurile. Asta-i tot. Si daca ai putea sa faci recenzia interesanta si captivanta, ar fi evident de ajutor.
– Dar niciun critic literar nu se…
– Cum spuneam, daca vrei sa faci recenzii, trebuie sa stii ce e aceea o recenzie. Ai face bine sa citesti cateva si sa ma cauti peste vreo doua saptamani. Si ai putea sa-mi trimiti inapoi cartea, sau s-o aduci la redactie daca ai drum pe aici. Trebuie sa o dau altcuiva”. (pp. 186-188)

Mi se pare ca e o explicatie foarte buna a diferentelor dintre critica literara si cea de intampinare: prima e scrisa, pana la urma, pentru specialisti sau pentru cei care vor sa invete mai multe despre mecanismele literaturii, cealalta – pentru cititori mai mult sau mai putin cultivati, care cauta, poate, ceva de citit pe tren.

Bonus:

La Liternet: prezentarea cartii, a autoarei, fragment.

Cateva recenzii:

The Telegraph

The Independent

The Guardian

Read Full Post »

Despre gnomi

Mi-am aruncat azi ochii peste un articol din Romania Libera. Este vorba despre o carte – Trenul de Trieste – scrisa de o romanca stabilita in SUA.

Articolul e interesant (prezentarea cartii, interviu mic cu scriitoarea). Dar mi-a atras atentia fraza urmatoare:

„Constructia solida a naratiunii lasa usa deschisa larg realitatilor romanesti din perioada respectiva – saracia, cozile la alimente, interdictiile de tot felul si umbra intunecata a Securitatii, care pandea ca un gnom la tot pasul –, dar si istoriei nu foarte indepartate care a insotit de-a lungul generatiilor familia Monei.”

Nu pot decat sa ma minunez de faptul ca Securitatea pandea ca un gnom la tot pasul (asa cum cred ca s-ar minuna si alti cititori de fantasy si/sau jucatori de WoW).

Gnomul este unul dintre „spiritele despre care se credea ca locuiesc in interiorul pamantului, pazind bogatiile lui ascunse (din fr. gnome) (DEX, ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998).

Acelasi sens al cuvantului il descoperim si la francezi: „gnome (lat. gnomus, du gr. gnome, esprit): dans la tradition esoterique, petit genie difforme qui habite a l’interieur de la terre, dont il garde les richesses” (Le Petit Larousse 2008, Ed. Larousse, Paris, 2007).

In mitologie si in literatura, gnomii sunt creaturi mici, timide, care traiesc sub pamant, in pesteri. Mai sunt descrisi si gnomi ai padurilor, care au grija de aceastea, traiesc in armonie cu natura si pot vorbi cu animalele. Toti gnomii sunt discreti si sunt rareori vazuti de oameni (mai ales pentru ca traiesc sub pamant). Se spune ca sunt binevoitori, in rarele ocazii cand se intalnesc cu oamenii, si ca ii ajuta uneori pe cei rataciti sau prinsi sub avalanse.

Rude ale gnomilor sunt goblinii si piticii. Primii, neplacuti ca infatisare si de obicei cu un simt al umorului cam ciudat, sunt adesea asociati cu inventivitatea tehnica si cu farsele. Cei din urma sunt, si ei, fapturi telurice, asociati cel mai adesea cu mineritul si metalurgia. Nici unii, nici altii nu sunt cunoscuti pentru faptul ca pandesc.

Singura faptura mitologica cu o predispozite spre panda din umbra este, din cate stiu, trolul. In unele povesti, el are obiceiul sa stea sub poduri, asteptand calatori, pe care ii ataca sau de la care cere o taxa de trecere.

Parerea mea este ca fraza aceea din Romania Libera avea la fel de mult sens daca se inlocuia „gnom” cu „patrunjel”, de exemplu. Stiu ca despic firul in patru, dar imi displace folosirea improprie a cuvintelor, mai ales la ziaristi. Sunt deja responsabili pentru incetatenirea cuvantului „dezinteresat” cu sensul de „pe care nu il intereseaza ceva” si a altor inovatii la fel de suparatoare.

Read Full Post »

Charmes discrets de la vie conjugale

Autor: Douglas Kennedy
Titlu: Les charmes discrets de la vie conjugale
Editura: Belfond, colectia Pocket, Paris, 2007; 599 pagini; 8 EUR
Titlul original: State of the Union (2005)
Nota data de mine: * * * (din 5)

Cei de la editura Trei s-au apucat sa publice carti de Douglas Kennedy (deocamdata au aparut Jocurile destinului si O relatie speciala). Presupun ca o sa ajunga si la State of the Union.

Eu am luat cartea de la FNAC, din Bruxelles. E povestea unei femei, Hannah Buchan, care ii deceptioneza pe parintii sai cand hotaraste sa se casatoreasca cu un baiat banal si sa duca o viata banala. Tatal ei, universitar, se bucura de o reputatie de agitator. Fusese chiar arestat, in 1966, pentru ca ii mobilizase pe studentii Universitatii din Vermont sa protesteze impotriva razboiului din Vietnam si a colaborarii Universitatii cu o firma de chimicale care producea napalm. Mama lui Hannah era o artista, foarte implicata in viata culturala a Vermontului, dar cu probleme de echilibru mental.

Hannah si sotul sau se casatoresc imediat dupa ce termina facultatea, fac repede si un copil si se stabilesc intr-un orasel din New England (el – doctor de familie, ea – casnica). Duc viata obisnuita a unui cuplu casatorit, cu mici certuri, enervari, probleme cu banii si cu instalatiile sanitare. Aventura incepe cand sotul lui Hannah, Dan, e nevoit sa plece cateva zile, iar ea primeste un telefon de la un student de-al tatalui sau, Toby Judson. Acesta o roaga sa il gazduiasca cateva zile, pretextand un voiaj cu autostopul prin SUA.

Toby Judson e un profet al libertatii sexuale si a celei de gandire (atata timp cat gandurile te duc spre libertatea sexuala) si un critic acerb al institutiilor burgheze (casatoria, fidelitatea, responsabilitatea). O convinge pe Hannah ca a avea o aventura cu el e indispensabil pentru dezvoltarea ei personala. Dupa vreo doua zile, o anunta ca el de fapt fugea de politie, si ca daca nu il duce in Canada le va spune politistilor ca s-a culcat cu ea. Il duce in Canada, si apoi timp de 30 de ani nu mai aude nimic despre el.

In 2003 viata lui Hannah vireaza brusc inspre cosmar: Toby Judson, convertit la neoprotestantism si republicanism, publica o carte despre viata sa. Povesteste in amanunt aventura sa cu Hannah. Politia se autosesizeaza si o cerceteaza pe Hannah pentru ca a adapostit un fugar, sotul ei o paraseste pentru ca il inselase, fiica ei dispare, fiul ei nu mai vrea sa vorbeasca cu ea, iar ziarele de scandal o iau drept exemplu de femeie decazuta si de cetatean nedemn.

State of the Union e infricosatoare din acest punct de vedere: descrie foarte bine cum se poate duce naibii o viata intreaga, datorita unei greseli, a unei idelologii si a pasiunii mass-media pentru povesti exagerate. Ce m-a interesat cel mai mult in carte, insa, e faptul ca Toby Judson e personificarea a doua extreme – cea radicala a anilor ’60 si ’70 si cea neoconservatoare din anii 2000. Ambele i se potrivesc de minune, pentru ca ii dau posibilitatea sa predice si sa infiereze, sa se simta superior celorlalti si, in acelasi timp, sa isi slujeasca tara. Douglas Kennedy reuseste sa arate foarte bine faptul ca doctrinele politice extreme sunt un refugiu caldut pentru ipocriti de toate calibrele.

Critici: e pana la urma un roman de familie, iar titlul ales de editorii francezi indica destul de clar, zic eu, ca publicul cautat e unul feminin (se stie, doar, ca femeile citesc mai mult decat barbatii, si ca istoriile despre dragoste si casatorie le plac). Ca multe alte carti de acest gen, si State of the Union reia intrigi deja folosite (cele din Madame Bovary si The Scarlet Letter, in cazul de fata). Nu e vorba, deci, de o capodopera. Este literatura de consum, scrisa dupa reteta, dar reuseste sa isi transmita mesajele. Iar acestea nu sunt deloc frivole.

Bonus:

Fragment din carte – in franceza

Interviu cu Douglas Kennedy

Read Full Post »

Firmin

Firmin

Autor: Sam Savage
Titlu: Firmin
Editura: Weidenfeld & Nicolson, London, 2008; 192 pagini; 40 RON
Nota data de mine: * * * * (din 5)

Cartea se va publica la un moment dat la Polirom, confirm celor spuse de Bogdan-Alexandru Stănescu aici. Este cartea de debut a lui Sam Savage si nu e o opera de tinerete (autorul e trecut de 67 de ani). Sam Savage s-a nascut in Carolina de Sud si a obtinut diploma de doctor in filozofie la Universitatea Yale (unde a si predat pentru scurta vreme). A practicat apoi meserii diverse: a reparat biciclete, a fost tamplar, pescar si tipograf.

Recunosc ca am cumparat cartea datorita pozei de pe coperta. Imi plac rozatoarele, nu mi-e teama de soareci si sobolani si sunt stapana de purcelusi de Guineea. Iar o carte despre un sobolan-cititor e tot ce poate fi mai interesant 🙂

Firmin, eroul cartii, se naste intr-o familie numeroasa de sobolani – 12 frati la o singura mama, Flo, o sobolanita rotunda, betiva si promiscua care nu are resursele necesare pentru hranirea celui de-al 13-lea pui. Firmin e cel mai slab din cuib, deci ramane adesea flamand, si asa ajunge sa rontaie carti. Flo isi nascuse puii intr-o librarie, iar cartile erau la indemana.

La inceput Firmin rontaie cu entuziasm orice carte, dar, incet, ajunge sa faca diferenta intre stiluri literare (Proust nu are acelasi gust ca si Joyce) si, pana la urma, invata sa citeasca. Prima sa carte va fi Finnegans Wake. Jenat de ravagiile aduse unora dintre Marile Carti, Firmin incepe sa roada doar marginile paginilor, si sa citeasca restul, si digera astfel nenumarate capodopere.

Cand familia sa paraseste libraria, Firmin ramane in urma, pentru ca lecturile sale il indepartasera de viata de sobolan. Posesor al unei culturi livresti remarcabile, Firmin ii admira pe oameni, iar imposibilitatea de a comunica cu ei il macina. El scrie in gand, pentru ca nu poate altfel, si viseaza la o viata de scriitor – intalniri cu confratii prin cafenele, discutii savante si cititoare care sa il admire.

Ajunge la concluzia ca nu va putea scrie niciodata. Masinile de scris nu pot fi folosite de sobolani, nici creioanele. Ca alternativa, el decide ca ar putea sa incerce sa comunice cu oamenii, pentru ca macar cineva sa isi dea seama ca el, Firmin, e mai mult decat un sobolan, e o faptura cu judecata. Invata limbajul semnelor, dar cand incearca sa comunice cu doua persoane surde aceastea cred ca e turbat. E adoptat de un scriitor ratat de SF-uri, invata sa cante la un pian pentru copii, dar companionul sau crede ca se joaca.

Pana la urma Firmin ramane singur, cu aspiratiile lui spre umanitate care nu au dus niciunde. Toate cartile pe care le-a citit l-au ajutat sa cunoasca lumea, dar nu sa se integreze in ea, iar visele sale au fost o pierdere de timp si de inteligenta.

Ce mi-a placut la carte: referintele livresti incluse in carte ca anecdote (stiati, de exemplu, ca otrava de soboloani are un gust „ciudat de bun, un amestec de branza Velveeta, asfalt fierbinte si Proust”?); tandretea fata de micutul sobolan, umorul acestuia, descrierea efortului necesar pentru comunicarea cu ceilalti; ideea ca cititul in exces nu te apara de relele vietii, de singuratate sau de ratare, dar iti da macar posibilitatea sa iesi din ingustimea destinului tau si sa pui in cuvinte ceea ce ti se intampla. Mi-au mai placut si ilustratiile – la fiecare cateva pagini sunt desene mici cu sobolani alergand pe langa text, iar cateva scene sunt ilustrate.

Nu e o carte cu pretentii de capodopera, dar autorul a lucrat multi ani la ea si a investit in ea experiente de viata reale:
„Firmin’s essential experience is of failure – failure to write, failure to complete – and I’d had that experience. You can’t have that at 30, because you think it’s going to happen: you have to reach a certain age before you realise that it isn’t.” (interviu aici)

Cateva recenzii ale cartii:

To-morrow
The Diagram
Powells
Guardian
ReadySteadyBook
Literary Ventures Fund

Nou, bun, frumos, gustos!

Firmin a aparut astazi (6.03.2009) la Polirom. O puteti admira aici.

Read Full Post »

Bestiar

Autor: Lucian Bâgiu
Titlu: Bestiar. Salata orientala cu universitari inchipuiti
Editura: Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2008; 320 pagini; 26.95 RON
Nota data de mine: * * (din 5)

Cartea aceasta mi se pare ca a fost scrisa pentru a putea spune despre ea „da, mai are si unele calitati…”. E scrisa de un tanar universitar (doctor in Filologie, asistent la Catedra de Limba si Literatura Romana, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia), nascut in 1979. Cartea ne e prezentata ca „roman universitar”, iar dedicatia, catre David Lodge, pare sa confirme aceasta speranta.

Personajele lui Bâgiu sunt, mai toate, universitare, si activeaza intr-o universitate de provincie din Romania. Sunt personaje pe care cei care au avut vreodata vreo tangenta cu predarea si le amintesc: Profesorul, titlular de materie vetusta, asistentul care il slujeste, Seful de Catedra perfid, dascali cu diverse grade didactice care se sapa intre ei, poeti betivi. In masura in care cartea are o actiune, ea ii priveste pe ei, universitarii, si ii duce la mare, la vila Uniunii Scriitorilor, apoi la Viena, la un colocviu unde dl. asistent prezinta o lucrare despre anumite „amanunte de ordin lingvistic ce ar lumina fatete inedite ale spiritualitatii si ale interconfluentelor confesionale in evul mediu transilvan”. Spre sfarsitul cartii, universitarii ajung si intr-un anonim castel din Carpati, in cautarea unui manuscris/graal/obiect sacru oarecare. Cam asta e tot ce se intampla notabil in carte.

Din pacate cartea nu include suficient material pentru a sustine pretentia de „roman universitar”: cateva dialoguri, cateva intamplari, vreo doua scrisori. Din 320 de pagini de carte, cele care contin cu adevarat satira universitara ar putea fi incluse intr-o schita. Pentru a obtine intreaga salata, autorul se distreaza cu trimiteri si aluzii la opere ale unor confrati (i-am numarat pe Lodge, Ackroyd, Mateiu Caragiale, C.S Lewis si inca cativa) si la teorii ale criticii literare. Insereaza note de subsol prin care personajele din carte dialogheaza cu cititorii si intre ele si face exercitii de stil mai mult sau mai putin reusite.

Cartea are mult umor, dar mi se pare ca autorul s-a pierdut la un moment dat in exercitii stilistice si a uitat de comicul universitar. Acest lucru ar fi fost scuzabil daca exercitiile de stil erau bine realizate, dar majoritatea ar fi avut nevoie de mult mai multa munca. Dupa parerea mea, Lucian Bâgiu a incercat sa faca prea multe, din punct de vedere al explorarii tehnicilor scriiturii. In plus, vocabularul folosit de autor este suprinzator de limitat (exista, sunt sigura, si sinonime ale cuvantului „preopinent”).

Concluzie: se putea mai rau, dar se putea si mult mai bine. Nu imi pare rau ca am citit cartea, Lucian Bâgiu are, din fericire, suficient talent pentru satira pentru a face din ea o lectura placuta. Impresia pe care o voi pastra, insa, e cea de graba si nedesavarsire. Sper ca autorul va continua sa scrie, dupa parerea mea ar putea sa fie capabil de carti mult mai bune.

Alte pareri:

Lascaris

Poezie.ro

Read Full Post »

Schilf

Schilf

Autor: Juli Zeh
Titlu: Schilf
Editura: Polirom, colectia Biblioteca Polirom.Proza XXI, Iasi, 2008; 376 pagini; 36.95 RON
Titlul original: Schilf (2007)
Nota data de mine: * * * * (din 5)

Juli Zeh a contribuit mult, din 2001, la popularizarea literaturii germane: atunci a aparut Vultur si Inger, primul sau roman, tradus in 28 de limbi (in romana – la editura Niculescu). In 2004 recidiveaza cu Spieltrieb (netradus la noi), reluare a Omului fara calitati a lui Robert Musil, primita si ea cu entuziasm.

Schilf e al patrulea sau roman. Ca si Spieltrieb, investigeaza metodele de a discerne raul de bine si limita dintre aceastea, respectiv dificultatea de a judeca un om aflat in situatii limita. E si o carte cu actiune, inventand o poveste politista ca sa sustina interogatiile mai profunde.

Sebastian si Oskar, personajele pricipale ale cartii, sunt fizicieni. Fosti colegi de facultate, prietenia lor se bazeaza pe pasiunea pentru stiinta. Oskar devine un cercetator extrem de stimat in domeniul fizicii teoretice, neglijeaza viata de familie si lucreaza la o teorie care sa impace fizica cuantica cu teoria relativitatii generale. Sebastian, in schimb, prefera sa predea, se casatoreste si face un copil. Cei doi se mai vad din cand in cand, si in cursul unei astfel de intalniri au o disputa de la care porneste totul.

Sebastian explicase, pentru o revista, o teorie la care lucra de ceva timp, care sustinea ca tot ce ar putea exista există, si ca universul nu e unic – el se divide de fiecare data cand exista doua posibilitati (de exemplu, daca ai de ales intre a manca un mar sau a nu-l manca, vor aparea doua universuri, cel in care ai mancat marul si cel in care nu l-ai mancat). Oskar crede ca aceasta teorie e o tampenie, si il invita pe Sebastian sa participe la o dezbatere TV, unde cei doi discuta despre ce este realitatea, daca ea este unica si daca realitatea exista independent de ceea ce putem noi percepe.

Viata linistita de familie a lui Sebastian ia sfarsit dupa aceasta dezbatere: fiul sau este rapit, iar rapitorii ii spun ca il va primi inapoi cu o conditie: sa il ucida pe un om numit Dabbeling. Se conformeaza, pentru a primi apoi un telefon de la baiatul sau, Liam, care habar n-avea ca fusese rapit (legatura cu fizica e evidenta: timp de cateva zile fiul sau a fost si rapit, si liber, in functie de perceptiile observatorilor). Sebastian isi da seama ca cineva a dorit sa se foloseasca de el, dar nu intelege de ce. Norocul sau este ca Schilf, politistul care cerceteaza rapirea fiului sau, este cucerit de viata sa de familie, si se hotaraste sa il reabiliteze.

Cartea e interesanta din mai multe puncte de vedere. Ea coboara in cotidian cercetarea stiintifica si, desi farsa careia ii cade victima Sebastian e foarte cruda, pasiunile si cruzimea inerente vietii de cercetator sunt descrise foarte bine. Apoi, personajele masculine sunt vii, profunde. Si, nu in ultimul rand, Juli Zeh are un ochi bun pentru atmosfera – fiecare cadru e descris concis si e prilejul cate unei priviri inspre lucruri pe langa care de obicei se trece fara a le mai observa. E o carte extrem de inteligenta, ca stil si constructie, si merita citita cu rabdare si atentie. Juli Zeh are si foarte mult umor, iar partea politista a cartii, care respecta pana la un punct conventiile romanului politist clasic, e mult mai mult decat un pretext.

Ca si critica, as spune ca personajele feminine sunt mai mult schite, nu au profunzime. Maike, sotia lui Sebastian, reactioneaza ciudat in multe din situatiile din carte, dar autoarea doar consemneaza aceste reactii, nu le exploreaza, asa cum face in cazul personajelor masculine. Si, cu privire la editie: notele traducatoarei sunt uneori criptice (de exemplu, la pagina 340, ni se spune ca a tradus „Schnell, schnell, schnell” prin „mac, mac, mac”, pentru ca cele doua onomatopee seamana ca sonoritate). Iar o zecime de bulina din nota am scazut-o pentru urmatoarea fraza: „Reuseste sa se concentreze pe deplin ca sa nu se impiedice in radacini, poate sa-si elibereze manecile de tepii afinului si sa infrunte oboseala […]” (p. 95). Nu stiu daca Juli Zeh sau traducatoarea au inventat afinul respectiv, dar imaginea unui barbat eliberandu-si mainile din tepii unui afin e amuzanta pentru oricine a intalnit live aceasta planta feroce. Afinul nu are tepi, si, desi poate sa ajunga pana la 30-60 cm inaltime in conditii de gradina, e cel mai adesea pitic (5-6 centimetri) in zonele montane, precum e cea in care se zbate personajul respectiv. Presupunerea mea e ca era vorba, de fapt, de vreun mur.

Doua interviuri cu autoarea:

In Suplimentul de Cultura
La Liternet

Si recenzia lui Zum 🙂

Read Full Post »

Femeia-vulpe

Autor: David Garnett
Titlu: Femeia-vulpe
Editura: Humanitas, colectia Cartea de pe noptiera, Bucuresti, 2006; 136 pagini; 11.5 RON
Titlul original: Lady into Fox (1922) – gratis aici
Nota data de mine: * * * si jumatate (din 5)

O carte mica si simpatica despre o casnicie care o ia razna: sotia se metamorfozeaza intr-o vulpe. Silvia si Richard Tebrick formau inainte de aceasta transformare un cuplu unit, desi ea nu agrea placerea sotului de a merge la vanatoare de vulpi. El o convinge sa participe la o vanatoare, si in timpul acesteia femeia se transforma, brusc, intr-o vulpita frumoasa si plina de viata.

Richard Tebrick continua sa isi iubeasca nevasta, o ia acasa, da afara servitorii si incearca sa continue pe cat se poate viata lor impreuna. La inceput vulpea coopereaza, il lasa sa o imbrace, sa o samponeze si sa pretinda de la ea maniere impecabile la masa. Joaca carti, il roaga sa ii cante la pian – este tot sotia lui, dar cu o alta infatisare. Dar pe masura ce trece timpul ea descopera placerile vietii de animal, vanatoarea si hoinareala, si le uita pe cele omenesti. Tebrick e nevoit sa se acomodeze cu toate aceste schimbari, lupta impotriva fiecareia, dar apoi le accepta, pana in momentul in care vulpea sa fuge de acasa.

O regaseste peste cateva luni, cand ea ii prezinta, mandra, cinci puiuti de vulpe. Ai ei… Tebrick trece si peste gelozie, intelege in sfarsit ca nevasta lui nu mai e om, si ca nu ii mai poate pretinde sa adere la codul sau moral. Traieste apoi luni fericite alaturi de ea si de puii sai.

Cartea pune cateva probleme interesante: cum poate supravietui o relatie in care unul dintre parteneri se schimba? Cat de departe poti sa mergi pentru un om pe care il iubesti, dar care incepe sa aiba nevoie de orice altceva decat de tine? Richard Tebrick reuseste sa accepte noua natura a sotiei sale, dar si ea da dovada de multa toleranta si de dragoste. Nu e putin lucru, pentru o vulpe, sa se lase spalata si parfumata in fiecare zi. Emotiile celor doi soti fac din Femeia-vulpe mai mult decat o fabula, este o poveste care poate da de gandit oricui iubeste pe cineva.

Editia din 1922 a cartii avea ilustratii si multe pasaje te fac sa regreti ca acestea nu au fost incluse in editia in limba romana. Si, ca nota asupra editiei: prezentarea facuta cartii de Humanitas te duce cu gandul la o cu totul alta carte, care ar putea sa fie chiar mai interesanta decat cea scrisa de Garnett.

Alte pareri:

Eyeslitcrypt
The 1979 Semi-Finalist

Read Full Post »

Agota Kristof a primit luni seara Premiul austriac pentru literatura europeana pe 2008. Premiul, in valoare de 25.000 de euro, recompenseaza „unul dintre cei mai mari scriitori contemporani”, si a mai fost primit, printre altii, de Vaclav Havel, Eugene Ionesco, Italo Calvino, Simone de Beauvoir, Friedrich Dürrenmatt, Christa Wolf, Stanislaw Lem, Umberto Eco si Julian Barnes.

Autoare cu putine carti la activ (patru romane, doua colectii de nuvele, un volum autobiografic si cinci piese de teatru), Agota Kristof are acum 73 de ani si traieste de la 21 de ani in Elvetia. De origine maghiara, ea a scris doar in limba franceza. Primul sau roman, Marele caiet, a fost desemnat „Cartea europeana” a anului 1987.

In Romania a aparut in 2006 editia omnibus a primelor sale trei romane (Marele Caiet, Dovada si A treia minciuna), la editura Trei: Trilogia gemenilor.

Am citit acum multi ani, cand locuiam la Bucuresti, primul roman din trilogie, Marele caiet, de la Institutul Francez. Tin minte ca mi-a placut mult, desi e una dintre cele mai sinistre carti despre copilarie peste care am dat. Insa ar trebui sa il recitesc (respectiv sa le citesc pe urmatoarele doua) ca sa pot face o recenzie.

Ma bucur in schimb pentru premiul pe care l-a primit acum Agota Kristof. De multi ani era unul din numele vehiculate pentru Nobel (dar mai are, in definitiv, un deceniu pana cand ajunge la varsta lui Doris Lessing) si merita, dupa parerea mea, sa fie alaturata lui Eco sau Calvino.

Ce au spus altii despre Trilogia gemenilor:

Claudiu Constantinescu in Dilema Veche
Adrian Schiop in Romania Libera
raulnecesar
Pagina de proza

Read Full Post »

Older Posts »