Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 28 noiembrie 2008

Citesc cu placere rubrica lui Frédéric Beigbeder din Lire (am norocul ca se publica pe net, in Timisoara revista ajunge tarziu). Tocmai a aparut insemnarea pe luna decembrie, pe care o recomand tuturor celor care obisnuiesc sa isi dea cu parerea despre carti.

Povestea e urmatoarea: Beigbeder a fost invitat sa participe la o dezbatere publica alaturi de Michel Le Bris, directorul festivalului literar „Étonnants voyageurs” si co-autor al unui manifest literar care a facut valuri in lumea literelor francofone (Pour une littérature-monde, rezumatul aici ). Toata lumea se astepta ca cei doi scriitori sa se sfasie unul pe altul, pentru ca Michel Le Bris e un critic acerb al tinerilor scriitori francezi in general si a celor care practica autofictiunea in particular.

Surpriza dezbaterii a fost buna intelegere intre cei doi, facilitata de citarea oportuna a lui Oscar Wilde. Acesta scria, in Portretul lui Dorian Gray: „There is no such thing as a moral or an immoral book. Books are well written or badly written. That’s all.” Ceea ce trebuia sa fie o lupta sangeroasa a fost, pana la urma, o recapitulare a ceea ce inseamna literatura buna, si a faptului ca tehnica sau apartenenta la o scoala nu te ajuta sa scrii bine. Importante sunt talentul si intelegerea umanitatii, care fac diferenta intre scriitorii buni si cei prosti.

Read Full Post »

Rochia cea noua

Autor: Linda Grant
Titlu: Rochia cea noua
Editura: Leda, colectia Maestrii Leda, Bucuresti, 2008; 432 pagini; 39.90 RON
Titlul original: The Clothes on Their Backs (2008)
Nota data de mine: * * * (din 5)

Romanul a fost selectat pentru lista scurta a Man Booker Prize 2008. Naratoarea este Vivien Kovacs, fiica unor imigranti unguri stabiliti in Marea Britanie la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Ervin si Bertha Kovacs, amandoi evrei, avusesera prezenta de spirit de a fugi din Ungaria de la primele semne ale persecutiilor viitoare impotriva evreilor, dar lucrurile pe care le-au trait in Ungaria si cele despre care au auzit mai apoi i-au facut timizi, retrasi si tematori. Vivien nu intelege prea bine respectul pe care parintii ei il acorda institutiilor si conventiilor britance. Crede ca ei sunt mai ales comozi si inchisi in sine. Este foarte intrigata de aparitia la usa familiei a unui unchi, Sandor, despre care afla ca este un criminal si pe care tatal ei il da afara din casa, cu injuraturi.

Cea mai mare parte a cartii povesteste intamplari din anii ’70. Vivien, tanara absolventa de Litere, se casatoreste, dar sotul ei moare in luna de miere. Ea se intoarce acasa, incearca sa isi gaseasca o slujba, dar nu are noroc. Viata ei se va schimba intr-o dimineata, cand se intalneste intr-un parc cu unchiul sau, Sandor, cu care intra in vorba si care ii ofera o slujba: sa il ajute sa isi scrie memoriile. Afla de la el, treptat, istoria familei Kovacs: cum bunicii ei au parasit satul lor natal dupa o cearta crunta cu unul dintre strabunici, viata la Budapesta, intalnirea dintre parintii ei si cariera de criminal a unchiului Sandor. Acesta incearca sa se reabiliteze, explicand lumii, prin cartea sa, ca a urmat singura cale care ii era deschisa si ca a facut mai degraba bine celor din jur fiind peşte si proprietar de locuinte insalubre populate de imigranti.

Vivien e impresionata de lucrurile prin care a trecut unchiul sau in timpul razboiului: ramas in Ungaria, el a fost practic sclav, incorporat unui batalion de mars compus doar din evrei, trimisi de-a lungul si de-a latul Europei de Est ca sa sape santuri, sa ingroape morti si pentru alte astfel de sarcini. Batut, umilit si bolnav, el reuseste totusi sa supravietuiasca, dar bunicii lui Vivien mor, unul in razboi, celalalt – la scurt timp dupa terminarea acestuia. Viven va incerca sa ii impace pe cei doi frati, dar va esua, apoi va fi responsabila pentru incarcerarea si moartea unchiului sau.

Titlul cartii face referire la o tema recurenta in roman – aceea ca schimbarile din viata cuiva sunt adesea prilej pentru schimbarea modului in care se imbraca persoana respectiva, si ca hainele, la randul lor, pot sa schimbe o persoana, modificandu-i imaginea despre sine sau dandu-i motive de meditatie. Hainele tuturor personajelor sunt descrise in amanunt, ca mijloace ale caracterizarii. Ca metafora-cheie a cartii, cea a imbracamintii mi se pare un pic cam subtire, daca nu chiar banala.

Impresia mea despre carte este una de repetitie: am impresia ca am mai citit o gramada de carti pe aceeasi tema (tanarul evreu care descopera istoria tragica a familiei sale, descoperind astfel indicii despre cine este el). E o carte scrisa frumos, nu plictiseste, dar nimic din ea nu pare inventat de Linda Grant. In plus, autoarea recurge de cateva ori la mijloace tehnice dubioase pentru a face sa avanseze povestea (de exemplu unchiul lui Vivien decide brusc si fara vreo explicatie sa dea o petrecere de ziua ei, prilej pentru cei doi frati sa se intalneasca si sa se certe definitiv).

Mi-a placut in schimb mult un pasaj, pe care il reproduc in extenso. Vivien se afla in cautarea unei slujbe si un prieten o recomandase editorului literar de la The Times, care fusese de acord sa ii dea sa faca o recenzie la un roman proaspat aparut.

„Stateam intinsa in pat si citeam cartea care se dovedi a fi foarte siropoasa, dupa parerea mea. Invocam toata exigenta recenzentului incepator care incearca sa se afirme. Nici nu mi-a trecut prin cap sa ma las intimidata de popularitatea scriitoarei, caci in aroganta mea, imi era cu neputinta sa inteleg de ce cineva care castigase de doua ori premiul intai la Sommerville College, din Oxford, conform biografiei sale, se injosea in asa hal incat sa scrie asemenea prostii, cand le avea ca exemple pe Virginia Wolf si pe George Elliot. Eu n-as fi facut cu siguranta acest lucru daca as fi scris vreodata un roman, care se presupunea ca trebuia sa fie cel mai inalt rang literar. Existau fara indoiala oameni pe care solicitarile artei sublime ii faceau sa-si descopere limitele intelectuale. Nimeni nu mai scrisese vreodata o relatare atat de incisiva a esecurilor unui roman. Nimeni nu mai aparase vreodata atat de onorabil literatura de practicantii ei. Era un inceput in jurnalismul literar care speram sa ma transforme, prin osmoza, intr-o scriitoare, caci editorii imi admirasera deja proza acida si ma invitasera la masa sa ma intrebe daca nu vroiam sa scriu eu insami un roman. A doua zi insa, recenzia mi-a fost inapoiata cu un biletel scurt: „Data viitoare, incercati sa scrieti in limba engleza!”
L-am sunat pe editorul literar.
– Ce are recenzia mea? Unde-am gresit? Am muncit doua zile la ea.
– Da, se vede. Dar ce inseamna „surplusul de valoare al modernismului”? Nu, te rog, nu-mi spune! Asculta, draga mea, pe toti ne intereseaza subiectul, vrem sa ne facem o idee despre intriga, cine sunt personajele si daca autorul a reusit sa le duca la bun sfarsit planurile. Asta-i tot. Si daca ai putea sa faci recenzia interesanta si captivanta, ar fi evident de ajutor.
– Dar niciun critic literar nu se…
– Cum spuneam, daca vrei sa faci recenzii, trebuie sa stii ce e aceea o recenzie. Ai face bine sa citesti cateva si sa ma cauti peste vreo doua saptamani. Si ai putea sa-mi trimiti inapoi cartea, sau s-o aduci la redactie daca ai drum pe aici. Trebuie sa o dau altcuiva”. (pp. 186-188)

Mi se pare ca e o explicatie foarte buna a diferentelor dintre critica literara si cea de intampinare: prima e scrisa, pana la urma, pentru specialisti sau pentru cei care vor sa invete mai multe despre mecanismele literaturii, cealalta – pentru cititori mai mult sau mai putin cultivati, care cauta, poate, ceva de citit pe tren.

Bonus:

La Liternet: prezentarea cartii, a autoarei, fragment.

Cateva recenzii:

The Telegraph

The Independent

The Guardian

Read Full Post »