Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 9 decembrie 2008

Alabama Song

Autor: Gilles Leroy
Titlu: Alabama Song
Editura: Pro, Bucuresti, 2008; 168 pagini; 20 RON
Titlul orginal: Alabama Song (2007)
Nota data de mine: * * * (din 5)

Biografie romantata a Zeldei Fitzgerald, scrisa de un romancier francez care o admira, dupa spusele lui, de 20 de ani, Alabama Song a castigat in 2007 un foarte discutat premiu Goncourt. Multi cititori francezi s-au simtit trasi pe sfoara de juriul Goncourt, iar cartea a pus paie pe focul discutiilor despre relevanta acestui premiu (in aceeasi perioada, cativa fosti membri ai juriului de la Goncourt si de la alte cateva premii literare mari au publicat informatii jenante despre traficul de influenta care viciaza jurizarea premiilor literare franceze).

Gilles Leroy s-a documentat mult pentru aceasta carte, care nu este, totusi, o biografie, ci o opera de fictiune. El declara intr-un interviu: „Eu nu fac opera de istoric, desi ma sprijin pe doua existente reale. Dar, asa cum fac adesea in cartile mele, plec de la doua destine reale si scriu propria mea poveste, cu universul meu personal, cu propriile mele fantasme constiente si inconstiente, cu imaginarul, poetica mea.” Scrisa la persoana intai, Alabama Song e jurnalul inventat al Zeldei Fitzgerald. Insemnarile sunt scurte, la obiect, doar cateva se pierd in reverii.

Jurnalul incepe cu tineretea de sudista rasfatata a Zeldei: tanara, frumoasa, lipsita de griji si de inhibitii, admirata de intreaga populatie masculina a Alabamei. Idila cu viitorul mare scriitor incepe pe un ring de dans, se logodesc, se despart, pana la urma Zelda fuge la New York si cei doi se casatoresc. Urmeaza cativa ani de glorie. Cei doi sunt rasfatatii cercurilor mondene, cuplul cel mai iubit, cel mai admirat. Apoi caderea: Zelda isi incepe seria de internari in spitale psihiatrice, F. Scott Fitzgerald e distrus de alcoolism si moare uitat de toti, in 1940. Zelda va pieri intr-un incendiu, in 1948.

Subiectul cartii este rivalitatea dintre doi creatori. Zelda era convinsa ca sotul ei doreste sa o tina departe de gloria literara care i se cuvenea. F. Scott Fitzgerald e prezentat ca un scriitor in pana de idei, care lucreaza timp de 10 ani la o carte pana la urma slaba (Blandetea noptii) si care, pentru bani, isi insuseste povestirile sotiei sale si le publica sub numele sau. Tot el incearca sa o impiedice pe Zelda sa isi publice singurul ei roman (Save Me the Waltz). Leroy sugereaza ca boala psihica a Zeldei nu exista, si ca sotul ei ar fi internat-o pentru a o desparti de un amant si, mai apoi, pentru a fi la adapost de concurenta ei.

Leroy pare sa creada ca relatia dintre Zelda si F. Scott Fitzgerald nu s-a intemeiat pe iubire, ci pe o negociere intre doi oameni care si-au dat seama ca impreuna pot sa ajunga la glorie. Gloria e, de altfel, obsesia permanenta a personajelor cartii: Zelda doreste sa fie femeia cea mai frumoasa, scriitoare, pictorita sau balerina de succes. Lipsita de orice preocupare pentru bunastarea celor din jurul ei, tot ce face e pentru a epata si pentru a castiga admiratia tuturor. Celelalte personaje din carte par sa gandeasca la fel.

Cartea mi s-a parut ciudata cel putin dintr-un punct de vedere: e un amestec de biografie si fictiune, in care limita dintre cele doua e extrem de neclara. Nu am studiat in amanunt biografiile sotilor Fitzgerald, asa ca am privit tot timpul cartea cu neincredere. Evenimentele pe care le cunosteam, totusi, sunt prezentate corect. Leroy isi imagineaza, in schimb, motivatiile personajelor si parerile lor.

Cel mai mult m-a deranjat prezentarea sub pseudonim a lui Ernest Hemingway. Toate celelalte personaje apar sub numele lor reale, in schimb Hemingway e botezat Lewis O’Connor, „o curva de scriitor”, „buhait de atata mitomanie”, cu „acea siguranta de sine pe care o au doar imbecilii si falsii artisti” (p.67). Intre el si F. Scott Fitzgerald se infiripa o idila, cel din urma fiind fascinat de badarania masculina a lui Hemingway. Iar Hemingway profita de dragostea lui Fitzgerald pentru a-si publica primele carti. Evident, Leroy e liber sa isi imagineze cum vrea dedesubturile prieteniei dintre cei doi scriitori (chiar daca ce scrie nu e pe gustul meu), dar folosirea pseudonimului mi se pare cel putin dubioasa.

Mi-a mai displacut faptul ca lumea imaginata de Gilles Leroy e descurajant de decazuta. Eroii cartii nu au nici o parte buna, par caricaturi mai degraba decat persoane: F. Scott Fitzgerald e lipsit de inspiratie, egoist, crud cu sotia sa, animat de lacomie si de gelozie. Toate actiunile lui si ale Zeldei sunt motivate de setea de glorie (ea nu face gesturi scandaloase pentru a se amuza sau pentru ca i se par ridicole conventiile sociale, ci pentru ca stie ca astfel o sa ii lase pe toti cu gura cascata). In toata cartea, nu intalnim nici un personaj demn sau intelegator. Stiu ca nu toti oamenii sunt asa, dar intr-o viata intreaga sansele sunt mari sa cunosti macar un om bun. Impresia mea e ca Leroy, in incercarea de a o reabilita pe Zelda, a scapat din vedere faptul ca cei din jurul ei erau oameni obisnuiti, nu personaje de carte. Spritul epocii jazz-ului e absent, iar lumea descrisa de Leroy e mult mai sumbra decat cea care a fost. Iar reabilitarea Zeldei e ratata, cel putin pentru mine. Jurnalul Zeldei din Alabama Song pare scris de o femeie mai nebuna si mult mai marginita decat a fost, in realitate, Zelda.

Puncte bune: cartea e foarte clara, scrisa curat, limpede, se citeste lejer intr-o zi. Si trezeste curiozitatea pentru povestea reala a Zeldei si a sotului ei. Traducerea e extrem de buna insa ii poate deranja pe cei care nu stiu engleza, pentru ca traducatorul a lasat in text cuvintele folosite in engleza in original, dar nu a avut curtoazia sa le traduca in vreo nota de subsol.

Alte pareri:

Cotidianul
Romania Libera
Bookblog

Si un articol interesant despre influenta premiilor literare, in Idei in Dialog

Read Full Post »