Necazuri cu scoala

Autor: Daniel Pennac
Titlu: Necazuri cu scoala
Editura: Polirom, colectia Biblioteca Polirom.Proza XXI, Iasi, 2008; 352 pagini; 29.95 RON
Titlul original: Chagrin d’ecole (2007)
Nota data de mine: * * * si jumatate (din 5)

Am petrecut Craciunul in compania dlui Pennac si a eseului sau despre scoala franceza. Necazuri cu scoala nu e roman (desi a primit Premiul Renaudot in 2007), e o meditatie despre sistemul scolar francez care porneste de la problema loazelor. Loaza e acel elev care, indiferent de clasa in care a ajuns, nu se descurca la nici o materie, e impermeabil la orice incercare de a-l invata ceva. Repetent, exmatriculat, colectionar de note de zero si de comentarii aspre din partea profesorilor, elevul-loaza e cosmarul parintilor si al profesorilor.

Pennac marturiseste ca si el a fost o loaza, in tinerete, ca mama lui e si acum ingrijorata ca nu se va alege nimic de capul lui si ca a reusit sa iasa la liman doar cu ajutorul catorva profesori cumsecade. Memoria lui e foarte buna, reda excelent chinurile unui elev slab: disperarea celui care nu e in stare sa inteleaga nimic (litere, calcule, geografie – totul e un mister), descurajarea, minciunile spuse acasa si la scoala, mutarile dintr-o scoala in alta. Ajuns profesor de franceza, autorul se foloseste de cunoasterea intima a psihicului loazelor pentru a isi ajuta elevii sa se imprieteneasca cu invatatura. Metodele lui de invatamant par de bun simt: coborarea la nivelul elevului (daca un elev de clasa a 5-a nu stie sa citeasca e inutil sa ii predai literatura, trebuie sa il inveti intai literele, chiar daca asta nu e in programa de-a 5-a), folosirea experientei de viata a elevilor in dialogul cu ei, folosirea unui sistem de notare care sa evalueze progresul elevilor, elaborarea de exercitii cat de cat interesante (de exemplu, Pennac le dadea elevilor din clasele mici sa corecteze lucrarile scrise de colegii lor mai mari).

Cartea abunda de indemnuri pentru uzul profesorilor: un profesor bun preda intregii clase, nu elevilor buni, cele mai multe loaze pot fi reabilitate, elevii isi doresc sa iasa din ignoranta chiar daca nu stiu asta. Solutia pe care o ofera Pennac, pana la urma, e iubirea. Un profesor bun e acela care se ingrijeste cu dragoste de fiecare elev, care e atent la fiecare elev si care trece peste orgoliu, plictiseala sau probleme personale cat e la ore. Pennac scrie si despre anumite probleme sociale care influenteaza munca unui profesor: dictatura marcilor (elevul nu e mai e doar un copil, e un copil-consumator, tinta a campaniilor de marketing), violenta, imigrarea. Necazuri cu scoala e, pana la urma, un ghid de bune practici in educatie. In aceasta calitate, cred ca e o carte buna pentru orice profesor interesat de progresul elevilor sai.

Necazuri cu scoala nu e, din pacate, o carte extraordinara, desi ar fi putut sa fie. Autorul e indragostit si satisfacut de propria persoana si acest lucru devine deranjant. E foarte bine ca a reusit sa ajunga profesor si sa predea exceptional, dar nu era nevoie sa ni se aminteasca de asta la fiecare cateva fraze. Cartea e organizata destul de haotic, ideile nu sunt urmarite pana la capat sau esueaza in platitudini, exista multe repetitii, iar multe din solutiile oferite de Pennac tin de un bun-simt pe care orice profesor ar trebui sa il aiba.

Cartea e totusi simpatica, anecdotele despre scoala sunt agreabile, iar unele idei ale autorului sunt demne de retinut. Un exemplu:

„Oricare ar fi materia pe care o preda, un profesor descopera foarte repede ca la fiecare intrebare pusa, elevul intrebat dispune de trei raspunsuri posibile: cel corect, cel gresit si cel absurd. Am facut eu insumi un abuz destul de acceptabil de absurd in timpul scolaritatii: „Fractia trebuie s-o aducem la numitorul comun!” sau, mai tarziu: „Sinus a pe sinus b, simplific cu sinus, ramane a pe b!”. Una dintre naintelegerile din timpul scolaritatii mele tine fara indoiala de faptul ca profesorii notau ca fiind gresite raspunsurile mele absurde. Puteam sa raspund absolut orice, un singur lucru imi era garantat: aveam sa capat o nota! In general, zero. Pricepusem foarte repede acest lucu. Si mai pricepusem de asemenea ca acel zero era cea mai buna metoda de-a fi lasat in pace. Macar provizoriu…” (pp. 199-200).

Necazuri cu scoala e, cred, o carte agreabila pentru profesori (actuali, fosti sau viitori), elevi si parinti. Sau, mai general, pentru cei preocupati de functionarea sistemului de invatamant. Nu e nici autobiografie, nici roman, dar e o carte scrisa destul de placut, dincolo de placerea ideilor. Cred ca isi atinge si scopul, in masura in care ii poate motiva pe profesori sa fie mai atenti la problemele elevilor lor si pe parinti sa nu se cufunde in disperare.