Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 9 martie 2009

Cu cele mai rele intentii

Autor: Alessandro Piperno
Titlu: Cu cele mai rele intentii
Editura: Humanitas, Raftul Denisei, Bucuresti, 2008; 312 pagini; 32 RON
Titlul original: Con le peggiori intenzioni (2005)
Nota data de mine: nu-i dau

Cu cele mai rele intentii a castigat doua premii literare italienesti pentru debut, iar autorul a fost numit „un nou Proust” si „una dintre cele mai stralucitoare aparitii” in literatura italiana recenta (ambele aprecieri au aparut in Corriere della Sera). Cu acestea in minte, ma asteptam sa fie o lectura placuta. Hélas! N-am reusit, dupa lupte seculare care-au durat vreo 6 zile, nici macar sa termin cartea.

De-aceea nu-i dau nici o nota. De fiecare data cand nu reusesc sa citesc o carte laudata si premiata ma gandesc ca e vina mea si imi propun sa o recitesc mai inspre pensie. Deocamdata am sa spun ce (nu) mi-a placut la ea:

* Nu mi-a placut ca primele 200 si ceva de pagini din carte (acolo am ajuns cu lectura) cuprind mai ales caracterizari de personaje. Uneori se face aluzie la anumite intamplari, dar se trece repede inapoi la caracterizare. La un moment dat rabdarea mea s-a sfarsit – nu zic, e frumos sa mi se spuna ca un personaj e egoist, fantast si speriat de intuneric, dar mi-ar fi placut sa-l si vad din situatii in care se manifesta ca atare.

* Nu mi-a placut ca majoritatea frazelor suna cam asa:

Abia acum ii trecea prin cap ca feeling-ul care se stabilise imediat (printr-o electiune aproape epidermica) intre Bepy si Riccardo ar fi putut depinde de o afinitate caracteriala: erau doi insi complet lipsiti de caracter, care nu stiau ce inseamna sa-ti respecti un angajament, doi egoisti fara scrupule gata sa duca totul de rapa numai ca sa nu renunte la propriul lor bine contingent. (p. 139)

Sau asa (e vorba de atractia naratorului pentru doamna Karen Ruben, mama unui coleg de scoala):

Ma tem ca doamna raspundea la veneratia mea cu detasare: acei ani se deosebesc in amintire prin vocatia mea de a frecventa persoane capabile sa-mi evidentieze futilitatea, insa nimeni n-a izbutit sa-mi daruiasca o impresie atat de vie a irelevantei mele umane asa cum a izbutit Karen Ruben. Ar fi eufemistic sa spun ca nu ma lua in calcul ca posibil interlocutor: pur si simplu nu existam. (p. 165).

Sunt sigura ca exista oameni carora le place sa citeasca 300 (sau trei mii) de pagini scrise asa. Dar pe mine persistenta in locvacitatea inutila ma scoate in minti. E laudabil sa poti exprima cu cuvinte interesante (prin rarirate, emfaza sau pretiozitate) o idee simpla, dar ideea tot simpla ramane. Iar o carte de 300 de pagini care se poate compacta in 30 (daca tai stufosenia de cuvinte + caracterizarile nesfarsite) nu-mi ofera nici un motiv sa continui sa o citesc.

Cu cele mai rele intentii mi-a facut impresia unei carti scrise pentru ca sa vada lumea ca autorul e doct si ca il poate imita pe Proust. Rezultatul final ar fi dat bine daca i se spunea „pastisa”.

* Mi-au placut, in schimb, putinele parti „de actiune” din carte. E descrisa de exemplu pregatirea si desfasurarea unei petreceri de Craciun tinuta o familie de bogatasi evrei. Sau vine vorba de fetisul povestitorului pentru ciorapii de dama si de originile si implicatiile acestuia. Si alte cateva anecdote minunate, pentru care a meritat totusi sa ma apuc sa citesc cartea.

Cu cele mai rele intentii seamana cu o poveste spusa de cineva cu darul parantezelor, indragostit de propria voce: premisele sunt interesante, dar trebuie intai sa ii cunoastem pe eroi. Apoi trebuie sa facem o paranteza. Apoi inca una. Apoi vom uita despre ce vorbeam si vom incepe alta poveste. Si tot asa. Poate ca atunci cand o sa am 80 de ani si o sa vorbesc asa o sa imi placa si cartea asta, dar deocamdata, cu regret, nu e de mintea mea.

Read Full Post »