Clanurile de pe Alpha

Autor: Philip K. Dick
Titlu: Clanurile de pe Alpha
Editura: Nemira, colectia Nautilus SF, Bucuresti, 2008; 320 de pagini; 19.90 RON
Titlul original: Clans of the Alphane Moon (1964)
Nota data de mine: * * * si jumatate (din 5)

Clanurile de pe Alpha a fost scrisa de Philip K. Dick intr-o perioada de maxima productivitate – intre 1963 si 1964, manat de nevoia de bani si incurajat de premiul Hugo primit pentru Omul din castelul inalt, Dick a publicat 11 romane si 16 povestiri. Cartea preia o tema despre care Dick scrisese deja in Shell Game (o povestire aparuta in „Galaxy Science Fiction” in 1954, in care un grup de bolnavi psihic naufragiaza pe o planeta si se cufunda intr-o psihoza colectiva din care nu mai pot iesi – pentru ca un paranoic nu poate sa masoare in ce masura e el paranoic si in ce masura chestiile de care se teme sunt reale).

In carte exista doua fire principale ale actiunii. Primul ii are ca protagonisti pe fostii pacienti ai unui spital psihiatric infiintat de terrani (pamanteni) pe luna Alpha III M2, lasati in voia soartei timp de 25 de ani din cauza unui razboi intre Terra si Alpha (civilizatia dominanta din sistemul solar in care se afla luna aceea). Terranii trimit o misiune spre Alpha III M2, scopul fiind recuperarea controlului asupra ei. Dar fostii pacienti sunt acum stapanii locului, si s-au descurcat surprinzator de bine.

Societatea lor e organizata in clanuri – fiecare cuprinzand oameni cu tendinte marcate spre o boala psihica sau alta. Fiecare clan e insarcinat cu o parte a lucrurilor care trebuie facute – maniacii inventeaza masinarii si arme, paranoicii sunt politicieni si creatori ai unor sisteme de aparare complexe, obsesiv-compulsivii devin birocrati, iar schizofrenicii si hebefrenicii pot sa devina mistici, vizionari si profeti (sau maturatori si pierde-vara, in functie de capacitati).

Al doilea fir al actiunii ii are ca eroi pe Mary si Chuck Rittersdorf, doi soti dependenti parca de ura care ii uneste. Mary e psiholog conjugal, cu o specializare in aducerea la pamant a propriului sot. Chuck decade din pozitia de angajat CIA modest in cea de om obsedat de uciderea nevestei, somer, cu tendinte suicidare. Unii au vazut in Mary Rittersdorf o copie a Annei Williams Rubinstein, cea de-a treia sotie a lui Dick, de care acesta a divortat in 1964 si pe care o descria mai tarziu in cuvinte tandre (scorpie lacoma si manipulatoare, de exemplu).

Ideea centrala a cartii mi s-a parut ca e aceea ca bolnavii psihic traiesc intr-o lume pe care o stapanesc, la care sunt adaptati, si ca pentru ei aceasta e lumea reala (in carte apar inclusiv personaje care sunt capabile sa proiecteze in lumea „reala” personaje din lumea lor interioara, de exemplu dragoni care scriu cu foc pe cer). Bineinteles, e posibil ca in contact cu astfel de persoane perceptiile asupra realitatii sa se schimbe chiar si pentru cei in toate mintile, care ajung un soi de invitati in psihozele altora. Ca realitatea e ceea ce facem noi din ea aflasem deja de la Dick (si de la Bender!), interesanta in carte mi s-a parut societatea bolnavilor (desi mi s-a parut implauzibila – de ce ar colabora paranoicii unul cu altul? sau maniacii? nu cred ca astfel de comunitati bazate pe simptome ar aparea spontan – sa te vezi intr-o oglinda perfecta poate sa fie descurajant).

Interesante si adesea foarte distractive sunt si detaliile si personajele secundare, mai ales o ciuperca uriasa si telepata si toate bucatile in care apar agenti CIA (paranoicii de pe Alpha III M2 sunt mici copii). Din pacate desfasurarea actiunii din primul plan (relatia sotilor Rittersdorf si incercarile clanurilor de a-si pastra independenta) sufera din cauza unei anumite grabe – mi s-a parut ca Dick sare prea repede peste etape si poveste incepe sa scartaie. Desi sfarsitul cartii e satisfacator din punct de vedere emotional (Chuck e razbunat, nevasta era aia nebuna si el e singurul om normal la cap din toata adunatura) mi s-a parut ca e aruncat acolo fara ca povestea sa evolueze firesc inspre acel deznodamant.

Philip K. Dick nu e scriitorul meu SF preferat (cel mai mult m-a nedumerit Ubik – care mi-a placut pana la ultimul capitol, apoi m-a lasat in ceata). Mi-au placut mult mai mult Omul din castelul inalt si Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch. Clanurile de pe Alpha mi s-a parut ceva mai slaba decat acestea din urma (dar nu o carte slaba – doar perfectibila!), mai putin lucrata si cu multe idei care meritau sa fie dezvoltate mai mult.

Alte pareri:

Nemira Books
Balin Feri
Alex Boldea
Doua recenzii in engleza la philipkdickfans.com