Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 31 martie 2009

Bora Bora

Autor: Alberto Vazquez-Figueroa
Titlu: Bora Bora
Editura: Polirom, Biblioteca Polirom. Proza XXI, Iasi, 2008; 396 de pagini; 29.95 RON
Titlul original: Bora Bora (1993)
Nota data de mine: * * * * (din 5)

Bora Bora e o insula de vreo 30 de kilometri patrati din Pacificul de Sud (cea mai cunoscuta vecina a sa e Tahiti) si e actualmente casa catorva mii de cetateni francezi de peste mari si tari. Intamplarile din Bora Bora au insa loc ceva mai devreme, cand europenii nu ajunsesera inca prin zona. Tribul care locuia pe-atunci pe insula cunostea o foarte mica portiune din oceanul care il inconjura, stia ca pamantul e plat si acoperit de ape si ca intinderea mare de pamant de la est de el (America de Sud) e marginea lumii.

Cartea semana mult cu cele care-mi placeau in copilarie: se spune o poveste si se exploreaza o lume exotica – aproape Jules Verne. Locuitorii insulei sunt atacati intr-o noapte de niste salbatici uriasi, veniti de la nord-vest. Acestia le distrug satul, il ucid pe rege si rapesc cateva fete, printre ele si pe printesa Anuanua – singura mostenitoare a regelui Pamau. Ramasi fara conducator, locuitorii insulei decid sa ii gaseasca pe atacatori, sa se razbune si sa le recupereze pe fetele rapite.

Povestea e simpla si liniara, personajele vii (centrala e povestea a trei adolescenti care invata sa fie adulti in timpul lungii calatorii pe mare pana la insula salbaticilor), iar ce-am aflat despre obiceiurile polinezienilor e interesant si credibil. Alberto Vazquez-Figueroa a trait multi ani in insulele Polineziei Franceze si a scris multe carti in care intamplarile se petrec aici, deci am avut incredere in ce scrie.

Am aflat ca pe-atunci polinezienii imparteau lumea in 5 cercuri concentrice, in functie de cat de multe stiau despre ele. Primul cerc era zona din jurul insulei lor, iar ultimul incepea acolo unde constelatiile dupa care isi ghidau navele nu mai erau deloc familiare. Din al cincilea cerc intoarcerea acasa era aproape imposibila. Am mai aflat ca fiecare om din comunitatea lor avea un rol pentru care se pregatea ani intregi (navigatorii invatau constelatiile si mestesugurile marii, Omul-Intoarcere era cel pe pielea caruia se tatuau reperele calatoriilor de explorare, Oamenii-Memorie arhivau in mintea lor legile si istoria locului). Ca desi fierul si bronzul nu erau inca cunoscute, vapoarele construite de polinezieni erau rapide, rezistente si autonome chiar si in cazul calatoriilor ce durau ani si ani. Si ca orice femeie tanara putea (si era incurajata) sa aiba idile cu toti tinerii necasatoriti din comunitate inainte de a se decide cu care dintre ei sa se marite.

Alberto Vazquez-Figueroa se tine departe de ideea romantica a „bunului salbatic” – personajele lui au si bune si rele, confruntarile dintre triburile rivale sau intre sectele aceluiasi trib sunt relativ frecvente si adesea violente, iar unele obiceiuri ale locului sunt crude (de exemplu sacrificarea cuiva atunci cand se lansa la apa un nou vas). Salbaticii lui sunt mai degraba sanatosi – mananca bine, au tot ce le trebuie, sunt amabili si politicosi unul cu celalalt si sunt fericiti cu viata pe care o duc.

Cartea mi-a placut foarte mult – e o poveste frumoasa. Cred ca poate sa fie citita si de copii, daca le plac aventurile pe mari. Am de gand sa citesc si celelalte carti de Alberto Vazquez-Figueroa aparute la Polirom (mai sunt inca patru, dintre care Bora Bora e prima pe care o cumpar). Recunosc ca ma asteptam la altceva – pictura de Gauguin de pe coperta si influenta Paradisului de dupa colt au fost hotaratoare cand am cumparat-o . Dar a fost bine si asa.

Read Full Post »