The Last Theorem

Autori: Arthur C. Clarke, Frederik Pohl
Titlu: The Last Theorem
Editura: HarperVoyager, Londra, 2008; 305 pagini; 12.99 GBP (asta-i pretul pentru UK scris pe coperta; eu am dat pe ea 3490 de forinti, adica vreo 50 RON)
Nota data de mine: * * * * (din 5)

Povestea acestei carti e interesanta in sine: Arthur C. Clarke intentiona sa o scrie singur, dar datorita unor probleme de sanatate a decis sa isi ia un ajutor. I-a expediat lui Frederik Pohl cateva zeci de pagini de manuscris + cateva zeci de pagini cu notite (multe dintre ele indescrifrabile chiar si de catre Clarke). Pohl a scris, pornind de la manuscris si note, continuarea romanului. El a scris romanul de mana (nu mai poate sa foloseasca tastatura/masina de scris) si manuscrisul a trebuit sa fie descifrat si batut la masina de sotia lui. Arthur C. Clarke a murit pe 19 martie 2008, la cava zile dupa ce citise prima forma a romanului si isi spusese parerea despre ea. Prima editie a cartii a aparut pe 5 august 2008 la Del Rey Books.

Eu m-am apropiat de carte cu o oarecare deferenta – amandoi autorii aveau in jur de 90 de ani cand au scris-o, amandoi sunt Grand Master of Science-Fiction si carierele SF-istice ale amandurora ii indreptatesc sa fie considerati clasici ai genului. Cartea incepe frumos, cu trei prefete – fiecare autor explica care din preocuparile lui si-au facut loc in carte, iar in a treia prefata aflam cum s-ar fi putut sa afle despre noi niste extraterestri si de ce ar fi putut concluziona ca suntem periculosi. The Last Theorem are si patru postfete, cu multumiri si lamuriri.

The Last Theorem e povestea lui Ranjit Subramanian, un matematician din Sri Lanka. Povestea incepe in primul sau an de facultate (prin 2040) si se termina cateva milenii mai tarziu. Ranjit e un baiat inteligent, care reuseste sa demonstreze in mod satisfacator ultima teorema a lui Fermat si care e protagonistul sau martorul principalelor evenimente din roman. Evenimentele sunt constructia unui elevator spatial, apoi primele jocuri olimpice desfasurate pe Luna, inventarea unei arme non-letale capabile sa dezarmeze in cateva secunde o intreaga natiune si sosirea extraterestrilor pe Pamant.

Cartea a fost intampinata cu raceala de foarte multi critici si cititori. Autorilor li s-a reprosat revenirea la teme vechi (elevatorul spatial, extraterestri omnipotenti care vin sa extermine pamantenii pentru ca acestia sunt rai, oamenii care devin nemuritori in diverse forme de cyberspace, pacea mondiala obtinuta prin constrangere). S-a spus ca The Last Theorem putea la fel de bine sa fi fost scrisa in anii ’50, pentru ca autorii nu sunt deloc la curent cu temele actuale ale genului. Parerea mea e ca bancul e pe seama cititorilor: cartea actualizeaza acele teme si le integreaza in lumea foarte contemporana. Clarke face, de fapt, o sinteza a ideilor lui celor mai dragi si o comparatie intre ce-si inchipuia el si ce s-a intamplat. Din acest punct de vedere, cartea a fost scrisa pentru a fi ultima – idee confirmata de alte parti ale romanului, cele care descriu frumusetea Sri Lankai (tara adoptiva a lui Clarke) si cele in care e descrisa idila homosexuala dintre Ranjit si cel care ii va deveni cel mai bun prieten (s-a speculat foarte mult pe marginea orientarii sexuale a lui Clarke – faptul ca a trait foarte mult timp fara vreo partenera i-a facut pe multi sa se intrebe daca nu-i cumva gay; intrebat daca e gay, el a raspuns doar „No, merely mildly cheerful”; bineinteles, episodul din carte nu confirma nimic).

The Last Theorem e, in mod cert, hard SF asa cum se facea pe vremuri: sunt descrise concepte si inventii dintr-un numar de stiinte si se speculeaza despre posibilele implicatii ale dezvoltarii anumitor tehnologii. Personajele sunt mai bine conturate decat in cartile mai vechi ale lui Clarke – fara indoiala aici e unul dintre meritele lui Pohl. Din pacate sfarsitul cartii lasa impresia de lucru neterminat si, tot din pacate, anumite parti din roman nu sunt inchegate prea bine. Cred ca neajunsurile cartii (episoade prea putin dezvoltate sau a caror insemnatate nu e clara) ar fi fost corectate daca autorii ar fi avut mai mult timp pentru asta – o dovedeste prima jumatate a cartii, absolut superba.

The Last Theorem nu e, in mod cert, cea mai buna carte a lui Arthur C. Clarke sau a lui Frederik Pohl. Pe foarte multi cititori i-a enervat (desi, sincer acum, daca incercau sa scrie un roman New Weird situatia era cel putin ciudata). Pentru mine a fost prilej de reintalnire cu doi scriitori care-mi plac si cu teme care pentru mine sunt actuale. Nota pe care am dat-o cartii e foarte subiectiva: in ciuda neajunsurilor ei, cartea mi s-a parut minunata. E un pic ca o intalnire cu un om drag, dar foarte batran: indulgenta e prezenta de ambele parti.

Trei recenzii:

Strange Horizons
SFsite
Libraria Nautilus