Autori: Arthur C. Clarke, Frederik Pohl
Titlu: The Last Theorem
Editura: HarperVoyager, Londra, 2008; 305 pagini; 12.99 GBP (asta-i pretul pentru UK scris pe coperta; eu am dat pe ea 3490 de forinti, adica vreo 50 RON)
Nota data de mine: * * * * (din 5)
Povestea acestei carti e interesanta in sine: Arthur C. Clarke intentiona sa o scrie singur, dar datorita unor probleme de sanatate a decis sa isi ia un ajutor. I-a expediat lui Frederik Pohl cateva zeci de pagini de manuscris + cateva zeci de pagini cu notite (multe dintre ele indescrifrabile chiar si de catre Clarke). Pohl a scris, pornind de la manuscris si note, continuarea romanului. El a scris romanul de mana (nu mai poate sa foloseasca tastatura/masina de scris) si manuscrisul a trebuit sa fie descifrat si batut la masina de sotia lui. Arthur C. Clarke a murit pe 19 martie 2008, la cava zile dupa ce citise prima forma a romanului si isi spusese parerea despre ea. Prima editie a cartii a aparut pe 5 august 2008 la Del Rey Books.
Eu m-am apropiat de carte cu o oarecare deferenta – amandoi autorii aveau in jur de 90 de ani cand au scris-o, amandoi sunt Grand Master of Science-Fiction si carierele SF-istice ale amandurora ii indreptatesc sa fie considerati clasici ai genului. Cartea incepe frumos, cu trei prefete – fiecare autor explica care din preocuparile lui si-au facut loc in carte, iar in a treia prefata aflam cum s-ar fi putut sa afle despre noi niste extraterestri si de ce ar fi putut concluziona ca suntem periculosi. The Last Theorem are si patru postfete, cu multumiri si lamuriri.
The Last Theorem e povestea lui Ranjit Subramanian, un matematician din Sri Lanka. Povestea incepe in primul sau an de facultate (prin 2040) si se termina cateva milenii mai tarziu. Ranjit e un baiat inteligent, care reuseste sa demonstreze in mod satisfacator ultima teorema a lui Fermat si care e protagonistul sau martorul principalelor evenimente din roman. Evenimentele sunt constructia unui elevator spatial, apoi primele jocuri olimpice desfasurate pe Luna, inventarea unei arme non-letale capabile sa dezarmeze in cateva secunde o intreaga natiune si sosirea extraterestrilor pe Pamant.
Cartea a fost intampinata cu raceala de foarte multi critici si cititori. Autorilor li s-a reprosat revenirea la teme vechi (elevatorul spatial, extraterestri omnipotenti care vin sa extermine pamantenii pentru ca acestia sunt rai, oamenii care devin nemuritori in diverse forme de cyberspace, pacea mondiala obtinuta prin constrangere). S-a spus ca The Last Theorem putea la fel de bine sa fi fost scrisa in anii ’50, pentru ca autorii nu sunt deloc la curent cu temele actuale ale genului. Parerea mea e ca bancul e pe seama cititorilor: cartea actualizeaza acele teme si le integreaza in lumea foarte contemporana. Clarke face, de fapt, o sinteza a ideilor lui celor mai dragi si o comparatie intre ce-si inchipuia el si ce s-a intamplat. Din acest punct de vedere, cartea a fost scrisa pentru a fi ultima – idee confirmata de alte parti ale romanului, cele care descriu frumusetea Sri Lankai (tara adoptiva a lui Clarke) si cele in care e descrisa idila homosexuala dintre Ranjit si cel care ii va deveni cel mai bun prieten (s-a speculat foarte mult pe marginea orientarii sexuale a lui Clarke – faptul ca a trait foarte mult timp fara vreo partenera i-a facut pe multi sa se intrebe daca nu-i cumva gay; intrebat daca e gay, el a raspuns doar „No, merely mildly cheerful”; bineinteles, episodul din carte nu confirma nimic).
The Last Theorem e, in mod cert, hard SF asa cum se facea pe vremuri: sunt descrise concepte si inventii dintr-un numar de stiinte si se speculeaza despre posibilele implicatii ale dezvoltarii anumitor tehnologii. Personajele sunt mai bine conturate decat in cartile mai vechi ale lui Clarke – fara indoiala aici e unul dintre meritele lui Pohl. Din pacate sfarsitul cartii lasa impresia de lucru neterminat si, tot din pacate, anumite parti din roman nu sunt inchegate prea bine. Cred ca neajunsurile cartii (episoade prea putin dezvoltate sau a caror insemnatate nu e clara) ar fi fost corectate daca autorii ar fi avut mai mult timp pentru asta – o dovedeste prima jumatate a cartii, absolut superba.
The Last Theorem nu e, in mod cert, cea mai buna carte a lui Arthur C. Clarke sau a lui Frederik Pohl. Pe foarte multi cititori i-a enervat (desi, sincer acum, daca incercau sa scrie un roman New Weird situatia era cel putin ciudata). Pentru mine a fost prilej de reintalnire cu doi scriitori care-mi plac si cu teme care pentru mine sunt actuale. Nota pe care am dat-o cartii e foarte subiectiva: in ciuda neajunsurilor ei, cartea mi s-a parut minunata. E un pic ca o intalnire cu un om drag, dar foarte batran: indulgenta e prezenta de ambele parti.
Trei recenzii:
Eu sint unul din acei cititori enervati 🙂 Indulgenta mea (avand in vedere coditiile speciale in care a fost scrisa aceasta carte) a fost destul de puternic contrabalansata de renumele celor doi, hence pretentiile – asa ca tot nu a iesit bine teorema asta, fie ea si ultima.
Mai vorbim dupa „Deposedatii” – mie mi-a placut FFFF mult! 🙂
@aspoiu – Stiu ca is membra a unei minoritati, cand e vorba de cartea asta 😉 De-aia am si pus atatea avertismente prin postare, sa nu ma injure nimeni dup’aia.
Buna, vrea sa scriu despre blogul tau in revista Noua Literatura. As vrea datele tale de contact. Daca esti interesata, poti sa imi scrii pe adresa: {cenzurat} si vorbim.
@Elena – Iti trimit un mail acum (ti-am cenzurat adresa de email din comentariu, m-am gandit ca poate nu vrei sa apara pe site 🙂 ).
Tocmai am terminat de citit această carte. Nu pot sa adaug recenziei tale prea mult – sînt de acord cu ceea ce zici. Dacă nu ar fi fost vorba de hard sf și de domnii Clarke și Pohl, tare mi-e teamă că nu aș fi dus-o pîna la capăt. Nu că m-ar fi enervat, dar e puțin… plictisitoare. Ideile sînt interesante și din categoria SF-ului „angajat” (dacă pot să-mi permit să îl numesc astfel) dar prezentarea e cam dezlînată, neterminată, nefinisată.
Calitatea unui SF este dată, după mine, atît de iscusința literară cât și de ideile prezentate. Pot înghiți o povestire inovatoare cu stîngăcii scriitoricești și sînt încîntat de una bine scrisă chiar dacă revizitează teme vechi fără a le da te miri ce dimensiuni noi. Cred însă că The Last Theorem nu posedă niciuna din aceste calități într-o măsură suficientă.
Și totuși am citit cartea și nu-mi pare rău. Nu aș recomanda-o ca primă lectură SF dar ca veteran (ha, pretenții pe capul meu!) , cartea mi-a dat posibilitatea să înțeleg măsura în care aceste teme, temeri, idei, speranțe i-au frămîntat pe autori.
@smn – precisely 🙂
măcar zi mersi c-ai citit-o în engleză, nu ca mine, în ro. :((
@v – of of. e dubioasa traducerea?
păi, dacă nu iei în seamă pasajele (mai ales alea mai științifice) aproape neinteligibile, dezacordurile, anacoluturile, nefirescul unor fraze, traducerea mot-a-mot a retorismelor și – vai, ăsta mi-a pus capac! – confundarea sistematică a conjecturii cu conjunctura… restul e ok.
și-s abia in primele 80 de pagini, simt că leșin de nervi.
mă vait și io la tine, ce să fac…
@v – tulai 😦 cine a comis traducerea asta? pe site la Nemira nu scrie (poate stiu ei ceva).
pentru 65 de lei te-ai astepta sa fie brici traducerea, da-o incolo de treaba…
la banii ăştia şi la genul ăsta de carte te-ai aştepta ca editura s-o dea unui traducător care are minime noţiuni de ştiinţă. sau, dacă nu are unul, musai s-o dea unui redactor de felul ăsta sau să apeleze la un consultant, sau puii mei, CEVA!
@v – mai, da… presupun ca un traducator isi cam da seama cand termenii stiintifici il depasesc si presupun si ca editura ar trebui sa repare lucrurile astea…
cred că în final problema constă în faptul că editurile nu mai folosesc, ca pe vremuri, consultanţi.
bine, gîndindu-mă că multe nu mai folosesc nici măcar corectori…
@v – da, intrebarea e „de ce?”. or fi atat de scumpi? atat de rari?
or fi. dar nici editurile nu se agită cu ideea asta, să fim serioși. au prins șpilul că la noi merge oricum.
@v – si nu merge? 🙂 mi-am amintit acum de un editorial de mai demult de pe site-ul SRSFF in care se afirma ca acei cititori care critica traducerea/redactarea unei carti sunt anormali, deoarece creierul uman corecteaza cel mai adesea automat astfel de erori (vezi scris „abrant” si citesti „aberant”, fara sa iti dai seama). si deci daca vezi greselile din text inseamna ca le cauti cu rea-vointa.
pe un astfel de schelet teoretic se poate construi mult 🙂
acestea fiind zise, intr-o carte citita recent (un roman politist) am intalnit o bazaconie demna de semnalat: „she took a page from his book” s-a tradus, bineinteles, cu „a luat o pagina din cartea lui”. dat cap masa, repeat.
argumente precum ăla cu anormalitatea sînt preferatele sfertodocţilor, mi se pare normal…
da, dat cap masă şi repeat, da’ capul să fie al traducătorului şi dacă tot ai mîna ailaltă liberă ia-l de ceafă şi pe redactor, că masa-i destul de lată.
şi la final, cu muşchii exersaţi, m-aş întoarce şi la loazele care scriu chestii de genul acelui editorial, încurajînd alte loaze la fel de pricepute ca ele sau şi mai şi.
@v – totul pornind de la ideea ca omul care cumpara cartea e o bruta, oricum am lua-o 😀
:)))