Autor: Ursula K. Le Guin
Titlu: Lumea lui Rocannon
Editura: Nemira, colectia Nautilus Fantasy, Bucuresti, 2006; 160 pagini; 12.9 RON
Traducere: Mihai Dan Pavelescu
Titlul original: Rocannon’s World (1966)
Nota data de mine: * * * (din 5)
Lumea lui Rocannon e romanul de debut al Ursulei K. Le Guin. E si primul roman din seria Hainish (in ordinea publicarii), respectiv al treilea roman din serie (daca ne folosim de cronologia fictionala a romanelor si povestirilor din serie).
Cartea cuprinde doua povesti – cea a a unei tinere numite Semley, o locuitoare a planetei Fomalhaut II, si cea a lui Rocannon, un etnolog Hainish. Fomalhaut II era locuita de cateva specii de umanoizi inteligenti, majoritatea lor traind in societati de tip feudal.
Interesanta in carte e mixtura de fantasy si SF: Semley trece printr-o aventura care poate fi aseamnata cu unele povesti populare din anumite zone ale Europei (coborarea in lumea piticilor sau a elfilor, in care timpul trece altfel si revenirea in lumea oamenilor doar pentru a constata ca „afara” oamenii pe care ii cunosteai au imbatranit/sunt morti demult). Semley de fapt calatorise cu o nava spatiala care ajungea la viteze apropiate de cea a luminii. Exista deci o explicatie mitologica si una stiintifica a intamplarilor – o chestie care va reveni in carte si in povestea lui Rocannon.
A doua parte a povestii il poarta pe Rocannon din confortul navei sale Hainish pana in regiunile ne-explorate de pe Fomalhaut II. Nava lui de cercetare e distrusa de o alta nava (ulterior va afla ca e vorba de o trupa de rebeli de pe o alta planeta, care doreau sa atace Liga Tuturor Lumilor si care isi facusera o baza pe Fomalhaut). Adoptat de una dintre rasele inteligente de pe planeta, Rocannon porneste in cautarea rebelilor. Mare parte din carte e pe tipicul quest-urilor: eroii trec din pericol in pericol, lucrurile sunt tot mai stranii pe masura ce patrund in zone mai indepartate, se intalnesc cu oameni-inger carnivori, cu tot soiul de monstri, cu un pustnic telepat, etc.
Lumea lui Rocannon mi-a placut destul de mult, dar n-as spune ca e chiar de nota 10. E interesant modul in care se suprapune povestea SF peste cea fantasy si mai ales cel in care Rocannon devine erou de legenda (statut pe care in mare parte il accepta el insusi). Mi-a placut mai putin faptul ca toate lucrurile fabuloase peste care dau eroii quest-ului sunt descrise cu putine amanunte; impresia mea e ca Le Guin a dorit sa scrie un soi de cantec popular si astfel sa pastreze un anumit sense of wonder ce-si are sursa in aluzii, franturi de imagini si de povesti. Lucru care, dupa parerea mea, nu se potriveste foarte bine cu eroul cartii (om de stiinta, pana la urma) si nici cu cadrul SF. As spune ca Lumea lui Rocannon e o carte frumoasa, dar imperfecta. Povestea lui Semley mi-a placut mult, recomand cartea macar pentru ea.
Aici gasiti o recenzie faina scrisa de jeje.
Blog de carti 
Societatea respectiva mi se parea putin cam improbabila. Din pacate nu mai tin minte de ce 🙂
De fapt, cel mai mult m-a deranjat la carte faptul ca are o multime de greseli de tipar. Citeodata chiar te deruteaza, schimba sensul unor propozitii.
@smn – Mie mi s-a parut nitel improbabil ca pe o planeta sa existe simultan atatea specii inteligente diferite.
Da, sunt destul de multe greseli de tipar, mai ales inspre sfarsitul cartii (inclusiv bucati de fraza lipsa). Din pacate am citit mai mult pe tren din carte si nu mai tin minte exemple…
Asta e foarte discutabil. Daca tin bine minte, majoritatea nu erau specii ci rase diferite. Cred ca erau vreo doua specii si mai multe rase, nu? Si nu mai stiu daca chestiile alea cu aripi erau considerate inteligente.
Dar ma refeream la tipul de societate. Discutia e oricum sterila pentru ca nu mai tin minte ce am gasit de obiectat 🙂
@smn – Pe primul continent erau 2 specii diferite (prima cu doua rase – Gdemiar – ai’ din pesteri, telepati, care aveau nava spatiala; Fiia – ai’ din rasa lui Kyo, telepati doar cu cei din coloniile lor; a doua – cei medievali, Liuar, netelepati, ai’ de calareau vantlegarii; impartiti in doua pseudorase – Olgyor – servitorii si Angyar, lorzii). Pe continentul din Sud au mai dat si peste ingerii aia (discutabil de inteligenti, Rocannon a presupus ca nu sunt) si peste Kiemhrir, stapanii-cuvintelor, care daca tin bine minte erau ovipari (deci sigur din alta specie). Si mai era si moshu ala din munti, care iarasi parea sa fie din alta specie.
Nu tin minte nimic dubios despre societatea Liuar (presupun ca despre ei ziceai). Daca-ti amintesti sa-mi zici 🙂
exact ce nu ti-a placut tie m-a desfatat. nu-s multe cartile in care coliziunea dintre o lume inalt-tehnologizata si una medievala sa fie atit de… poetica. bogatia speciilor a fost un plus; deus ex machina n-au aparut in exces.
recitirea recenta m-a fermecat la fel ca prima oara. dar eu sint biased: ursula, margaret atwood si inca cineva sint febletele mele…
apropo, ai citit „dusmanul”? (cred ca „enemy mine” era titlul original).
p.s. zi si mie o carte de nota 10! ~grin~
In comparatie cu alte romane din ciclul Hainish este destul de slabuta.Ma cuprinde totusi nostalgia cand ma gandesc la editia aia de pionierat, din 1990, de la Orion.Am scris si eu o recenzie acum vreun an pe Nemirabooks http://www.nemirabooks.ro/ursula-k-le-guin-lumea-lui-rocannon
@jeje – Am citit acum recenzia ta, mi-a placut. Am sa pun link spre ea.
@gingav – E bine ca nu suntem toti la fel, nu? Eu sunt cam insensibila la poezie, c’est la vie… „Enemy Mine” cea de Longyear? N-am citit-o dar stiu de ea. De ce intrebi? 🙂
Carte de nota 10 – hm. Iti zic una de 9 si ceva spre 10: „L-am servit pe regele Angliei” (Bohumil Hrabal). Sau „Nu ma parasi” (Kazuo Ishiguro).
@adina – cred ca mi s-a parut putin probabil sa existe cunostinte doar „legendare” despre lucruri care se afla la o zi-doua de mers; moshu ala telepat din munti s-ar putea sa fie tot kya, nu stiu daca rezulta limpede sau doar se poate presupune.
@gingav – de acord, cartea are tendinte poetice placute; tind sa-i dau dreptate adinei intr-o privinta: era loc de mai mult in coliziunea asta intre tehnologic si medieval. Iti impartasesc febletele 😉
@smn – Eu nu m-am gandit la chestia aia cu mosul. Trebuie sa recitesc. Faina chestia cu distantele 🙂 Asimov plasa (intr-un articol din „Magic”) distanta optima pt formarea legendelor la peste 50-60 de km de locul nasterii, la cei din comunitati inchise.
of… n-am fost clar. adina, spune-mi o carte sf de nota 10! (:
smn – mi-a placut ca doar schiteaza potentiale interactii si tensiuni. restul a facut mintea mea. ce pot cere mai mult?…
ah… scuze, am uitat sa raspund. intrebam de „enemy mine” fiindca a aparut dupa 89 in aceeasi colectie ca si „rocannon”. una micuta, gingasa, paperback – ca un caietel. (hmm… editia aia n-avea nicicum 160 de pagini! rocannon mi s-a parut o nuvela ceva mai lunga. 160 de pagini! )
@gingav – Carte SF de nota 10… hm :). Nebagandu-le in seama pe cele citite in adolescenta (cine stie cum mi s-ar parea acum?), as da un 9 si ceva spre zece pt Fahrenheit 451 de Bradbury. Iar in adolescenta Mana stanga a intunericului si ultimele trei carti din seria Dune mi s-au parut de nota 11.5 🙂 Dvs? Care ar fi in top?
@gingav – N-am citit nici o carte din colectia aceea 🙂 Nu erau la biblioteca cand eram eu tanara, si de la biblioteca am citit cam toate SF-urile publicate inainte de 2006.
@Adina. Ma bucur ca ti-a placut. Si ma bucur ca-ti place Ursula K Le Guin. Am dat o tura pe blog, si am citit si recenzia la Deposedatii. Mie mi se pare cea mai reusita carte din serie (din pacate nu am citit decat ce a fost tradus in romaneste).
@jeje – Deposedatii mi s-a parut foarte buna. Am de gand sa citesc intreaga serie in lunile urmatoare, sa-mi reimprospatez amintirile despre Lumii ii spuneau padure si Mana stanga a intunericului; sper sa le gasesc in engleza pe celelalte.
Astept cu interes recenzii. Pentru Deposedatii su Mana stanga am scris si eu, sunt tot pe acolo pe undeva 🙂
Lumii ii spuneau padure nu mi-a spus mare lucru.
@jeje – Nu gasesc la nemirabooks recenzia ta la Deposedatii 🙂 Cred ca Lumii ii spuneau padure o sa fie urmatoarea pe care o citesc.
oh. adina, imi dau seama acum ce greu e sa dai un raspuns.
[ asadar, scuze: am reactionat (irational) la a ta „Lumea lui Rocannon… n-as spune ca e chiar de nota 10”, pe care atunci am simtit-o ca o atingere personala. irational, cum ziceam. evident nu-i de nota zece. felii din ea sint de nota 10. ]
cred ca o nota mare de tot as da celor doua romane ale lui Connie Willis – „To say nothing of the dog” si „The doomsday book”.
@gingav – Saptamanile trecute am citit niste discutii despre Dune care m-au suparat (oameni care spuneau ca lor li s-au parut proaste/plictisitoare tocmai cartile care mi-au placut mie mai mult si mai mult – si tocmai pentru lucrurile care mi-au placut mie). Cam tot asa e si cu noi aici… Si eu as da nota 10 cateorva felii din Lumea lui Rocannon – poate altele decat cele la care te gandesti tu, poate tot alea.
Am sa caut cartile lui Connie Willis, nu le-am citit.
Da, uitasem.La Nemira le-am trimis pe toate trei, dar nu au aparut decat doua.Habar nu am de ce.Sper ca nu din motive estetice.Si atunci m-am rugat de o fata cu un blog sa mi-o publice, ca era promotie 🙂
Culmea e ca acum pe blogul respectiv nu se mai poate intra fara autentificare.Si uite asa a disparut recenzia mea de pe bloguri 😦 .Noroc ca am pastrat-o pe hard.Daca vrei, ti-o pot trimite.
@jeje – Faina faza 🙂 Da, trimite-mi-o te rog (blog_de_carti[la]yahoo.com), sunt curioasa.