Nocturne

Autor: Kazuo Ishiguro
Titlu: Nocturne. Cinci povesti despre muzica si amurg
Editura: Polirom, Biblioteca Polirom. Proza XXI, Iasi, 2009; 300 pagini; 24.95 RON
Traducere: Vali Florescu
Titlul original: Nocturnes. Five Stories of Music and Nightfall (2009)
Nota data de mine: * * * si ceva (din 5)
Cat de potrivita e cartea pentru vacanta: * * * (din 5): am citit-o in vreo 4 ore, raportul gramaj/timp de lectura nu-i rentabil pentru excursiile cu rucsacul in spate 🙂

Am asteptat cu nerabare sa citesc cartea aceasta – Ishiguro e unul dintre autorii mei favoriti si eram curioasa cum o sa ii iasa trecerea la proza scurta. Cele „cinci povesti despre muzica si amurg” sunt exact asta: povesti despre muzica si despre cei care o creeaza, aflati cu totii in semi-intuneric – in situatii in care mai exista un pic de lumina, dar noaptea e mai aproape decat miezul zilei.

Mi s-a parut ca din cele cinci povesti doua ies in evidenta: Malvern Hills si Nocturna. In amandoua scena e interesanta – in prima intamplarile au loc pe dealurile din Herefordshire, domoale, impadurite si strabatute la pas de drumeti; in a doua personajele se intalnesc intr-un imens hotel de lux, labirint nocturn plin de farmec si pericol. Fiecare poveste e o variatiune pe tema sperantei si-a naruirii ei, dar in acestea doua exista parca mai mult – peisajul adauga niste sub-teme distincte, in care am gasit de fapt ceea ce mi-a placut cel mai mult la Ishiguro pana acum (nu stiu cum sa-i spun – e vorba de o senzatie de real, de cunoastere si intelegere).

Fiecare poveste are in centru o intalnire: intre un cantaret altadata vestit si un tanar care canta prin restaurante (Un baladist de altadata), intre doi fosti prieteni care au nevoie de imaginea deformata a celuilalt pentru a se simti mai bine in pielea lor (Fie ploaie, fie soare), intre un tanar compozitor si doi veterani care renuntasera demult la visul de a canta piese proprii (Malvern Hills), intre o fosta sotie-trofeu operata estetic si un muzician convins de anturaj ca succesul va veni doar dupa ce isi va schimba chipul (Nocturna), intre un violoncelist si o femeie care ar fi una dintre cele mai mari instrumentiste ale lumii, daca ar putea canta la vreun instrument (Violocelisti).

Nocturne nu mi-a placut la fel de mult ca Ramasitele zilei si Never Let Me Go. In afara de cele doua povestiri laudate deja, exista putine pagini memorabile, iar repetarea aceleiasi teme mi-a lasat impresia unei carti mult mai pasnice si mai lipsite de mize decat cele cu care ma obisnuise Ishiguro. A fost totusi placuta reintalnirea cu autorul; sper sa se apuce in curand de vreun nou roman.

O alta recenzie puteti gasi la Ameer.