Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 21 octombrie 2009

Jucatorii de pe Titan

Autor: Philip K. Dick
Titlu: Jucatorii de pe Titan
Editura: Nemira, Nautilus SF, Bucuresti, 2009; 320 pagini; 24 RON
Traducere: Stefan Ghidoveanu, Cristina Ghidoveanu
Titlul original: The Game Players of Titan (1963)
Nota data de mine: *** (din 5)

Cred ca Jucatorii de pe Titan e prima carte de Philip K. Dick care m-a lasat indiferenta; mi s-a parut ca-i o schita pentru romane viitoare – Dick se joaca cu cateva idei interesante, pe care le va trata insa mai OK in scrierile de mai tarziu.

Decorul SF e un soi de post-apocalipsa cozy: oamenii au reusit sa se extermine unii pe altii, dar orasele lor au supravietuit; cateva milioane de supravietuitori cvasi-sterili isi impart teritoriile ramase nelocuite. Ei traiesc confortabil – multumita masinariilor inteligente care au grija de ei si a unor extraterestri binevoitori de pe Titan numiti vugi. Vugii sunt niste forme de viata pe baza de silicon, au in general forma de boț, sunt telepati si joaca cu pasiune un soi de monopoly caruia i se spune Jocul. Ei sunt cei care i-au invatat pe oameni cum sa foloseasca acest joc pentru a-si spori sansele de supravietuire: teritoriile pamantene au fost distribuite jucatorilor, care le pot pierde sau castiga in functie de priceperea lor; la pachet cu teritoriile vin si nevestele. Cuplurile se schimba mereu, in functie de norocul la joc, iar anumite permutari sunt castigatoare – se naste cate-un copil.

Pete Garden, personajul principal din Jucatorii de pe Titan, reuseste sa isi piarda la joc nevasta si un teritoriu la care tinea foarte mult – orasul american Berkeley. Schimbarea temporara a obiceiurilor sale de viata (mutarea intr-un alt oras si intalnirea cu o femeie fascinanta, incercarea de-a recastiga Berkeley-ul, obtinerea unei alte neveste si faptul ca aceasta ramane insarcinata) are ca efect cateva descoperiri teribile: exista o cabala a oamenilor cu puteri PSI (telekinezie, telepatie, precognitie), menita sa-i impiedice pe vugii dintr-un partid extremist sa ii ucida pe ultimii oameni ramasi in viata. Dar vugii sunt telepati si isi pot schimba forma dupa dorinta – ceea ce inseamna ca ii pot manipula pe oameni fara ca acestia sa-si dea seama ce se intampla; mai mult, ei pot sa ia forma oricarui om; si, ca sa punem capac, ei sunt capabili sa ii transporte instantaneu pe oameni pe Titan sau in alte dimensiuni (sau sa-i faca sa creada ca au facut-o).

Jucatorii de pe Titan devine deci o poveste despre identitati schimbatoare; Garden se lupta sa salveze omenirea, dar perceptiile sale sunt in cel mai bun caz nesigure. Omul sufera de tulburari bipolare (perioade de depresie intrerupte de episoade psihotice maniacale); pentru a suporta haosul din propriul cap, el ia tot felul de medicamente psihotrope, combinate cu amfetamine si cu alcool. La acestea se adauga influenta celorlalti actori – oamenii cu puteri PSI si vugii deghizati in oameni cu puteri PSI.

Ce mi-a placut la carte:

* cred ca miza romanului a fost explorarea vietii interioare a lui Garden; din acest punct de vedere cartea e reusita – confuzia, furia si neputinta lui Garden sunt redate bine, la fel si stradaniile lui de-a face un pic de ordine in invalmaseala din capul lui.
* exista pasaje amuzante, de exemplu cele in care oamenii se cearta cu masinariile lor semi-inteligente.

Ce mi-a placut mai putin:

* ideile cu care se joaca Dick nu sunt noi pentru mine (desi cred ca erau noi pentru pentru el cand a scris romanul acesta); le-am mai intalnit, stiam unde va ajunge autorul, de aceea cartea m-a plictisit nitel.
* cartea pare scrisa in graba, mai ales a doua jumatate a sa; ideile principale sunt expuse telles quelles, senzatia mea a fost ca autorul nu a mai avut rabdare sa brodeze pe marginea lor.
* intreaga situatie (post-apocalipsa, Jocul, vugii si planurile lor) are foarte putina logica. E normal ca intamplarile povestite de Garden sa nu aiba logica; dar am o toleranta scazuta pentru romanele in care citim despre intamplari random care au loc intr-o lume random – nu ma pot impiedica sa nu ma intreb de ce ma mai obosesc sa citesc cartea in chestiune.

Mi-e ciuda ca nu am citit romanele lui Dick in ordinea publicarii lor in original; cred ca mi-ar fi placut mai mult aceasta carte daca era o prima experienta a temei identitatii si-a realitatii schimbatoare. Sau poate ca nu, poate ca dintre cele 11 romane publicate de Dick in 1963-1964 e inevitabil ca unele sa fi fost scrise in graba si pentru umplerea cosului zilnic.

Trei recenzii: la CititorSF, pe site-ul SRSFF si pe SFSite.

Read Full Post »