Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for august 2010

Poezie de sambata

Mr. Mistoffelees

by T.S. Eliot

You ought to know Mr. Mistoffelees!
The Original Conjuring Cat–
(There can be no doubt about that).
Please listen to me and don’t scoff. All his
Inventions are off his own bat.
There’s no such Cat in the metropolis;
He holds all the patent monopolies
For performing suprising illusions
And creating eccentric confusions.
At prestidigitation
And at legerdemain
He’ll defy examination
And deceive you again.
The greatest magicians have something to learn
From Mr. Mistoffelees’ Conjuring Turn.
Presto!
Away we go!
And we all say: OH!
Well I never!
Was there ever
A Cat so clever
As Magical Mr. Mistoffelees!

He is quiet and small, he is black
From his ears to the tip of his tail;
He can creep through the tiniest crack,
He can walk on the narrowest rail.
He can pick any card from a pack,
He is equally cunning with dice;
He is always deceiving you into believing
That he’s only hunting for mice.
He can play any trick with a cork
Or a spoon and a bit of fish-paste;
If you look for a knife or a fork
And you think it is merely misplaced–
You have seen it one moment, and then it is gawn!
But you’ll find it next week lying out on the lawn.

And we all say: OH!
Well I never!
Was there ever
A Cat so clever
As Magical Mr. Mistoffelees!

His manner is vague and aloof,
You would think there was nobody shyer–
But his voice has been heard on the roof
When he was curled up by the fire.
And he’s sometimes been heard by the fire
When he was about on the roof–
(At least we all heard that somebody purred)
Which is incontestable proof
Of his singular magical powers:
And I have known the family to call
Him in from the garden for hours,
While he was asleep in the hall.
And not long ago this phenomenal Cat
Produced seven kittens right out of a hat!
And we all said: OH!
Well I never!
Did you ever
Know a Cat so clever
As Magical Mr. Mistoffelees!

(din Old Possum’s Book of Practical Cats (1939), textul aici.)

Read Full Post »

O pasare pe sarma

Autor: Ioana Nicolaie
Titlu: O pasare pe sirma
Editura: Polirom, EGO. Proza, Iasi, 2008; 256 pagini; 30 RON
Nota data de mine: *** (din 5)

Ioana Nicolae este poeta si prozatoare; la Polirom i-a mai aparut volumul Cerul din burta (2010). In O pasare pe sirma autoarea ne povesteste despre Sabina, o tanara tocmai intrata la facultatea de Litere la sfarsitul lui 1992.

Singura si fara bani, Sabina e nevoita sa isi caute cea mai ieftina camera in chirie, la marginea marginii Bucurestiului. E, chiar si asa, mereu leftera si adesea flamanda; se plimba dupa ore pe langa vitrinele magazinelor, dar nu isi poate cumpara mare lucru. Intr-o astfel de seara e atacata de-un barbat, salvata de-un altul si apoi sedusa. Tanarul erou se numeste Eman, a fost bursier la Sorbona si e pe cale de a termina Dreptul. Cei doi se plac, se muta impreuna intr-un camin studentesc (si afla astfel ca Bucurestiul are si un soi de suburbii jegoase) si incep in doi aventura supravieturii in tranzitie.

Cei care-au trait atunci mai stiu probabil cum a fost. Cum banii se duceau pe nimic, cum oamenii erau tot mai saracacios imbracati, cum relativul belsug din alimentara nu iti era de niciun folos. Unii si-au vandut atunci ce mai aveau prin casa, altii au inceput drumurile spre tarile din apropiere, altii s-au angajat la tot felul de firme mai mici si mai mari, pentru castiguri nesigure. Sabina si Eman trec, impreuna, prin cateva din aceste faze. Intra intr-o piramidala si incearca sa le vanda cunostintelor lor niste oale extrem de scumpe. Fata se angajeaza la un fast-food condus de arabi. I se propune sa lucreze la un casino. Isi deschide impreuna cu niste prieteni un butic in camin si vinde marfa aproape fara adaos. Romanul se incheie odata cu anii de facultate ai Sabinei, cititorii ramanand astfel cu descrierea unei scurte felii din viata acestei tinere.

Povestea de dragoste (firul epic al romanului) nu are nimic iesit din comun; o ia pe una dintre caile incetatenite si nu prea are cu ce sa il surprinda pe cititor. Nici povestea vietii in tranzitie nu e socanta sau inedita: Sabina trece prin situatii obisnuite, la acea vreme. E adevarat insa ca multe dintre ele sunt anormale din punctul de vedere al demnitatii unui om, iar faptul ca autoarea le descrie veridic poate fi util pentru un cititor nefamiliarizat cu evenimentele din acea vreme.

Din punctul meu de vedere, autoarea nu a izbutit sa isi creeze o voce anume sau un anume stil, chiar daca scrie placut. Naratiunea e destul de clasica, nu are puncte de care sa te agati. Gandurile si senzatiile personajului ne sunt descrise liric, dar nu memorabil („Sfarsiturile acelor prime saptamani au venit cu miros tare de caramele si de frunze maruntite sub talpa.” (p. 30)).

Cu ce am ramas dupa lectura: impresia unui text nefinisat din punct de vedere stilistic; o povestire de dragoste banala, desfasurata pe un fundal care e de fapt personajul principal al romanului; o oarecare revolta fata de mila pe care autoarea a vrut sa o simt pentru Sabina (mergea o ora cu autobuzul, oh noes!); admiratia pentru decorul creat de scriitoare – veridic, detaliat, viu si plin de culoare. Eram mult mai mica decat Sabina in anii ’90, dar tin minte cum era pe-atunci (yoghini entuziasti, uimirea primilor straini intalniti, primii biscuiti cu aroma de pizza, hainele din ajutoare…). Nu stiu de ce autoarea nu a inclus in roman si nebunia politica a acelor ani. Scriitoarea nu are cum sa nu piarda puncte daca e pusa in contextul literar in care se plaseaza (Makine, Soljeniţîn, chiar Uliţkaia, pana la urma).

Alte pareri:

Adriana Stan pe blogul revistei Cultura
Terorista
Bookblog
Franctiror

Aici puteti citi cateva fragmente din roman.

P.S.: am scris saptamana asta un articol despre politica din Discworld; il puteti citi aici 🙂

Read Full Post »

Poezie de sambata

De data asta luni.

Pourquoi je vis

par Boris Vian

Pourquoi que je vis
Pourquoi que je vis
Pour la jambe jaune
D’une femme blonde
Appuyée au mur
Sous le plein soleil
Pour la voile ronde
D’un pointu du port
Pour l’ombre des stores
Le café glacé
Qu’on boit dans un tube
Pour toucher le sable
Voir le fond de l’eau
Qui devient si bleu
Qui descend si bas
Avec les poissons
Les calmes poissons
Ils paissent le fond
Volent au-dessus
Des algues cheveux
Comme zoizeaux lents
Comme zoizeaux bleus
Pourquoi que je vis
Parce que c’est joli

Read Full Post »

Proiectul antologiilor Millennium Press continua; astazi a fost anuntata tematica volumul numarul trei: Romania Steampunk. Editorul antologiei va fi bunul prieten Aspoiu de la CititorSF.

mil3

Textele cuprinse in antologie vor avea povesti desfasurate in spatiul geografic si/sau cultural romanesc si vor putea fi incadrate in curentul steampunk. Oricine poate trimite texte intru examinarea lor. Mai multe informatii sunt aici si aici. O antologie pe care avem multe motive sa o asteptam, deci. Spor si inspiratie scriitorilor, editurii si mai ales editorului 😀

Read Full Post »

Poezie de sambata

Qui et quels nous sommes ? Admirable question !
A force de regarder les arbres je suis devenu un arbre et mes longs pieds d’arbre ont creusé dans le sol
de larges sacs à venin de hautes villes d’ossements
à force de penser au Congo
je suis devenu un Congo bruissant de forêts et de fleuves
où le fouet claque comme un grand étendard
l’étendard du prophète
où l’eau fait
likouala-likouala
où l’éclair de la colère lance sa hache verdâtre et force les sangliers de la putréfaction dans la belle orée
violent des narines.
Au bout du petit matin le soleil qui toussotte et crache ses poumons
Au bout du petit matin
un petit train de sable
un petit train de mousseline
un petit train de grains de maïs
Au bout du petit matin
un grand galop de pollen
un grand galop d’un petit train de petites filles
un grand galop de colibris
un grand galop de dagues pour défoncer la poitrine de la terre
douaniers anges qui montez au portes de l’écume la garde des prohibitions
je déclare mes crimes et qu’il n’y a rien à dire pour ma défense.
Danses. Idoles. Relaps. Moi aussi
J’ai assassiné Dieu de ma paresse de mes paroles de mes gestes de mes chansons obscènes
J’ai porté des plumes de perroquet des dépouilles de chat musqué
J’ai lassé la patience des missionnaires
insulté les bienfaiteurs de l’humanité.
Défié Tyr. Défié Sidon.
Adoré le Zambèze.
L’étendue de ma perversité me confond !
Mais pourquoi brousse impénétrable encore cacher le vif zéro de ma mendicité et par un souci de
noblesse apprise ne pas entonner l’horrible bond de ma laideur pahouine ?
voum rooh oh
voum rooh oh
à charmer les serpents à conjurer les morts
voum rooh oh
à contraindre la pluie à contrarir les raz de marée
voum rooh oh
à empêcher que ne tourne l’ombre
voum rooh oh
que mes cieux à moi s’ouvrent
moi sur une route, enfant, mâchant une racine de canne à sucre
traîné homme sur une route sanglant une corde au cou
debout au milieu d’un cirque immense, sur mon front noir une couronne de daturas
voum rooh
s’envoler
plus haut que le frisson plus haut que les sorcières vers d’autres étoiles exaltation féroce de forêts et de
montagnes déracinées à l’heure où nul n’y pense les îles liées pour mille ans !
voum rooh oh
pour que revienne le temps de promission
et l’oiseau qui savait mon nom
et la femme qui avait mille noms
de fontaine de soleil et de pleurs
et ses cheveux d’alevin
et ses pas mes climats
et ses yeux mes saisons
et les jours sans nuisance
et les nuits sans offense
et les étoiles de confidence
et le vent de connivence

(din Aimé Césaire, Cahier d’un retour au pays natal, Editions Présence Africaine, 1983, PDF aici)

Read Full Post »

Busola lui Noe

Autor: Anne Tyler
Titlu: Busola lui Noe
Editura: Univers, Romanul secolului XXI, Bucuresti, 2010; 240 pagini; 29 RON
Traducere: Teodor Fleşeru
Titlul original: Noah’s Compass (2010)
Nota data de mine: *** (din 5)

Busola lui Noe e al 18-lea roman al lui Anne Tyler; pentru cei care au citit toate aceste carti (sau macar doua-trei), continutul si tonul romanului de fata nu va fi o surpriza: avem de-a face cu o familie numeroasa, in care relatiile dintre membri au fost lustruite bine de ani. Exista in poveste si un personaj central relativ inteligent, care analizeaza (uneori plin de umor) aceste relatii si prin vocea caruia autoarea schiteaza portretul fiecarui erou al povestii.

Cam asta e miza fiecarui roman al lui Tyler: intelegerea deplina a cate unei felii de viata obisnuita. Cea din Busola lui Noe e incadrata de un incident violent si de uitarea sa. Liam, un profesor de scoala generala ajuns somer la cateva luni dupa ce implinise 60 de ani, se muta intr-un apartament mai ieftin de la perferia orasului sau. Se trezeste insa la spital dupa prima noapte petrecuta in noua casa; fiicele lui, apoi sora si fosta nevasta ii explica faptul ca fusese atacat si lovit puternic in cap. El nu isi aminteste insa nimic despre acea noapte, iar ideea ca din viata lui lipsesc bucati incepe sa il roada.

Liam merge din proprie initiativa la un neurolog care nu poate face nimic pentru el. Mai mult, i se spune ca e mai bine ca nu tine minte momentele urate prin care a trecut. La plecarea din cabinetul medicului ii atrage atentia o femeie mult mai tanara decat el care are rabdarea sa il asiste pe un batran senil. Ii da prin cap ca ea ar putea sa il ajute (desi nu prea stie cum), o cauta, se seduc unul pe celalalt si devin iubiti.

Liam observa situatiile din jur, o observa pe femeia aceasta pe care o iubeste, se uita la fiicele lui si la nepot si cauta, mereu, un rost al lucrurilor care i-au modelat. Pana la urma ajunge si la o concluzie, buna si pentru el si pentru autoare, care incheie cartea atunci cand personajul isi gaseste o oarecare pace.

Ce mi-a placut in carte: umorul autoarei, finetea, economia de mijloace si alte cateva astfel de chestiuni stilistice. Anne Tyler e o autoare buna, din acest punct de vedere. Faptul ca scrie mici romane (ca tema si ca pretentii) nu a impiedicat-o sa ia cateva premii literare mari. Cititorii nu pot decat sa regrete timiditatea autoarei, lipsa dorintei de-a iesi un pic din cuibul comod pe care si l-a construit. Dupa 18 repetari alte temelor si ale tipurilor de intamplari si de personaje, ceea ce scrie Tyler ii poate parea fumat chiar si unui cititor cumsecade.

Tot la minus trebuie sa pun prezentarea pe care editura Univers a binevoit sa i-o faca romanului. Am intalnit rar prezentari de coperta a patra care sa nu aiba aproape nimic in comun cu romanul pe care il descriu. Sa le luam pe rand:

* „Printr-o bizară întorsătură a sorţii, Liam, un fost profesor de gimnaziu, se trezeşte într-o bună zi în spital şi nu-şi aduce aminte nici cine este şi nici cum a ajuns acolo.” – eronat; Liam stie foarte bine cine este; nu stie cum a ajuns acolo, asta e drept.

* „La neurologul care-l tratează o întâlneşte pe Eunice, femeia de la care învaţă cum să se împace cu sine însuşi, să îşi găsească liniştea şi să pună laolaltă, ca într-un puzzle, fragmentele de amintiri şi flash-urile dintr-un trecut nefamiliar care-i bântuie gândurile.” – eronat; nu exista flash-uri si alte bazaconii.

* […] la întoarcerea acasă, bărbatul se pomeneşte prins într-un vârtej de evenimente iscat de rudele venite să-l ajute – fiicele, nepotul, fosta sa soţie, oameni de care nu se simte deloc apropiat. Precum un musafir în propria-i viaţă, Liam începe drumul anevoios spre sine însuşi, de unul singur, fără nici un instrument de navigaţie, precum biblicul Noe, care a plutit pe apele învolburate ale Potopului spre un liman posibil.” – eronat, din nou; Liam isi iubeste fiicele (si stie cine sunt ele), ele il iubesc si il ajuta. Chestia cu Noe e alta, exista spre sfarsit o metafora mult mai interesanta decat cea sugerata de editura.

Iata deci cum poti sa treci spre culmea senzationalului o carte linistita si cum poti sa dezamagesti, probabil, gospodinele in cautare de fiori.

Inchiei cu un fapt divers: mi-am amintit acum de o individa intalnita zilele astea in tren; grasunca, trecuta de varsta de mijloc, transpirata, nu se putea sta langa ea. A citit vreo ora ziarele Click si Libertatea pt femei. Cuta intre sprancene, atentie maxima. A scos apoi din geanta Numele trandafirului ; cuta intre sprancene a revenit, acum insotita de-o neliniste crescanda. Dupa cum banuiam, pe coperta patru a cartii scrie „roman politist”…

Read Full Post »

Poezie de sambata

Over the Misty Mountains Cold

by J. R. R. Tolkien

Far over the Misty Mountains cold,
To dungeons deep and caverns old,
We must away, ere break of day,
To seek our pale enchanted gold.

The dwarves of yore made mighty spells,
While hammers fell like ringing bells,
In places deep, where dark things sleep,
In hollow halls beneath the fells.

For ancient king and elvish lord
There many a gleaming golden hoard
They shaped and wrought, and light they caught,
To hide in gems on hilt of sword.

On silver necklaces they strung
The flowering stars, on crowns they hung
The dragon-fire, on twisted wire
They meshed the light of moon and sun.

Far over the Misty Mountains cold,
To dungeons deep and caverns old,
We must away, ere break of day,
To claim our long-forgotten gold.

Goblets they carved there for themselves,
And harps of gold, where no man delves
There lay they long, and many a song
Was sung unheard by men or elves.

The pines were roaring on the heights,
The wind was moaning in the night,
The fire was red, it flaming spread,
The trees like torches blazed with light.

The bells were ringing in the dale,
And men looked up with faces pale.
The dragon’s ire, more fierce than fire,
Laid low their towers and houses frail.

The mountain smoked beneath the moon.
The dwarves, they heard the tramp of doom.
They fled the hall to dying fall
Beneath his feet, beneath the moon.

Far over the Misty Mountains grim,
To dungeons deep and caverns dim,
We must away, ere break of day,
To win our harps and gold from him!

The wind was on the withered heath,
But in the forest stirred no leaf:
There shadows lay be night or day,
And dark things silent crept beneath.

The wind came down from mountains cold,
And like a tide it roared and rolled.
The branches groaned, the forest moaned,
And leaves were laid upon the mould.

The wind went on from West to East;
All movement in the forest ceased.
But shrill and harsh across the marsh,
Its whistling voices were released.

The grasses hissed, their tassels bent,
The reeds were rattling–on it went.
O’er shaken pool under heavens cool,
Where racing clouds were torn and rent.

It passed the Lonely Mountain bare,
And swept above the dragon’s lair:
There black and dark lay boulders stark,
And flying smoke was in the air.

It left the world and took its flight
Over the wide seas of the night.
The moon set sale upon the gale,
And stars were fanned to leaping light.

Under the Mountain dark and tall,
The King has come unto his hall!
His foe is dead, the Worm of Dread,
And ever so his foes shall fall!

The sword is sharp, the spear is long,
The arrow swift, the Gate is strong.
The heart is bold that looks on gold;
The dwarves no more shall suffer wrong.

The dwarves of yore made mighty spells,
While hammers fell like ringing bells
In places deep, where dark things sleep,
In hollow halls beneath the fells.

On silver necklaces they strung
The light of stars, on crowns they hung
The dragon-fire, from twisted wire
The melody of harps they wrung.

The mountain throne once more is freed!
O! Wandering folk, the summons heed!
Come haste! Come haste! Across the waste!
The king of freind and kin has need.

Now call we over the mountains cold,
‘Come back unto the caverns old!’
Here at the gates the king awaits,
His hands are rich with gems and gold.

The king has come unto his hall
Under the Mountain dark and tall.
The Worm of Dread is slain and dead,
And ever so our foes shall fall!

Farewell we call to hearth and hall!
Though wind may blow and rain may fall,
We must away, ere break of day
Far over the wood and mountain tall.

To Rivendell, where Elves yet dwell
In glades beneath the misty fell.
Through moor and waste we ride in haste,
And whither then we cannot tell.

With foes ahead, behind us dread,
Beneath the sky shall be our bed,
Until at last our toil be passed,
Our journey done, our errand sped.

We must away! We must away!
We ride before the break of day!

Read Full Post »

There and back again

Motto:

„Ploaia este minunata! Nimic nu se compara cu fiorii pe care ti-i ofera o

furtuna calda de vara ce te surprinde pe o pajiste inflorita de munte […]”
(Lavinia Gogu in ELLE Romania, nr, 153, august 2010, p.101)

M-am intors de cateva zile din excursia prin muntii patriei. Azi am reusit sa fac ordine in poze, sunt gata deci sa relatez cum a fost.

Saptamana 1 – Lazarul si prin imprejurimi

Pe valea Lazarului se urca, intai, urmand drumul forestier care duce la cabana Buta (mai sus de Lupeni, mai sus de Campul lui Neag, inainte de Cheile Butii). Apoi se urmeaza un drum forestier abandonat. El ajungea intr-o vreme pana foarte aproape de cascada din poza de mai sus, dar acum e in paragina. Dincolo de cascada nu se mai poate ajunge pe nicio carare. Am campat intr-o poienita mult prea insorita la vreo suta de metri de podul care marcheaza intalnirea dintre Lazarul si Marea.

Ingrijorarea ca „vom muri de cald” s-a dovedit a fi prematura: ne-a plouat mult, des, zilnic, ne-a pocnit grindina si ne-a batut vantul. Aceste fenomene incepeau, invariabil, la ora la care faceam focul si scoteam de la umbra si racoare ingredientele mesei de pranz. Asta a durat o saptamana si un pic si ne-a constrans la zile compuse din scurte expeditii prin imprejurimi si lungi sesiuni de acoperit focul cu propriile persoane.

Am avut prilejul sa remarcam din nou faptul ca acolo unde se poate ajunge cu masina e imperativa plasarea de jandarmi, caini rai si garduri electrificate pentru vite. Am vizionat numeroase grupuri zgomotoase, am inhalat diversi aburi de mici la gratar prajiti cu lemne verzi (pah!) si am strans de pe carari, din vetre, din copaci si din parau spre 10 kile de gunoi pe care le-am transportat la tomberoanele din zona.

Plictisiti pana la urma de tot acest trai patriarhal, am inaugurat apoi…

Saptamana a doua – Frontul

Urcand cu rucsacii in spate spre Buta intr-o dimineata aparent pasnica, am aflat ca spre noi se indreapta Frontul; am intrebat despre chinezi, dar din pacate nu erau ei, ci o masa de aer rece marcata de autoritati cu un cod galben. Ajunsi la Buta, am hotarat ca sunt din nou zvonuri: ploua, dar nu mai rau decat in alte zile. Am petrecut o noapte la cabana si am fost indeajuns de norocosi incat sa nimerim chiar peste petrecerea de ziua de nastere a cabanierului atasat. Am mancat ce ni s-a pus in farfurie, am baut o bere cu gazdele si apoi ne-am retras.

A doua zi am trecut peste saua Plai Mic si am ajuns in Poiana Pelegii – drum de 2 ore parcurs de noi in 3, multumita cetii si averselor. Am campat, am regasit izvoarele si apoi ne-am odihnit si am facut cunostinta cu vecinii de poiana. In ziua urmatoare ne-am trezit devreme, hotarati sa urcam pe Papusa. Am urcat pe valea Pelegii pana la taul aceleiasi, unde ne-a prins din urma, evident, o ploaie cu spume. Am coborat dezamagiti, hotarati ca a doua zi sa ne gaseasca la Bucura, campati.

Nu stiam atunci ca vremea se poate inrautati. Am urmarit de dimineata grupurile care coborau de la Bucura si am auzit plansetele lor de jale si de frig si de ud si ne-am bucurat ca macar ei plecasera acasa cand a inceput de-a binelea Marea Ploaie cea Haina. Ea a durat in total patru zile. A fost cel mai adesea insotita de-un vant puternic – un cort din poiana a si luat-o la fuga. Izvoarele s-au tulburat, indispozitiile gastrice s-au indesit, de plecat pe jos era prea neplacut. La Bucura fusesera 6 grade in ziua de dinaintea ploilor, la noi 10. Apoi s-a ajuns, jos, la 7-8 in cele patru zile ale terorii.

Si a venit si ziua in care nu a plouat de dimineata, cea in care ne-am facut curaj sa plecam. Am urcat la Bucura, apoi pe Curmatura, apoi am coborat la Pietrele, unde am ajuns inainte sa se insereze de tot. Si peste inca o zi am ajuns in Timisoara, cea in care gunoiul se coace la soare.

Fapte remarcabile

* Se pare ca domnul care este binecunoscut pentru prestarea de servicii de transport Ohaba de sub Piatra-Carnic sufera de o vreme de diverse tulburari de personalitate si de dispozitie. Ele nu il lasa sa mai fie de gasit de clienti (numim astfel oamenii care au discutat cu domnia sa si au cazut de comun acord asupra unei ore la care sa fie luati cu masina si-a unei taxe de participare; noi nu ne aflam in aceasta situatie). Recomandam cu caldura aranjamentele cu alti locuitori ai zonei sau accesul cu automobilul personal. Trebuie mentionat si faptul ca datorita ploilor recente drumul inspre Carnic este foarte denivelat.

* Una dintre asociatiile care se ocupa de Parcul National Retezat a numit in mod atractiv cateva trasee din zona. Noi am parcurs in totalitate Drumul Lupului, marcat cu banda albastra: Cheile Butii – La Fanate – Buta – Plai Mic – Poiana Pelegii – Bucura – Curmatura Bucurei – Gentiana – Pietrele. Nu am zarit niciunul dintre cei 30-40 de lupi din masiv, dar am auzit de la mai multe persoane neintelese intre ele ca in zona Buta-Poiana Pelegii activeaza de cativa ani o ursoaica.

* Daca intalniti pe drumul forestier spre Buta un individ latos conducand un Aro si care va cere 100 de lei pentru a va duce la Buta nu il ascultati 🙂 E un hotoman nemernic, il stie toata lumea.

* Atentie pantofari: Cheile Butii nu pot fi explorate in automobil. Se vede si pe atlasul rutier.

* La chioscul de ziare din gara Simeria nu se mai gasesc nici Dilemateca, nici Dilema Veche. Angajata de acum stie si sa se uite uimita tare la cei care le cer.

* In lungile decenii petrecute in cort am elaborat urmatoarea teorie: in Retezat ploua enorm in timpul verii pentru ca:
1 – e foarte multa apa pe sol: lacuri, paraie, izvoare, ploaie si roua
2 – e cald si/sau vant (am prins, jos, 31 de grade la umbra), deci din aceasta apa se evapora
3 – cand destula apa e evaporata se formeaza nori, apoi ploua
4 – apa plouata revine in lacuri, paraie, etc, si repeta ciclul de la inceput
Pare in regula, nu stim insa precis daca un astfel de circuit al apei in natura poate sa functioneze intr-un perimetru atat de mic. Asteptam cu interes corecturi, completari sau critici.

* Ce am citit in tot acest timp:

Gardner Dozois (ed.), The Year’s Best Science Fiction (vol. 5), Nemira, Bucuresti, 2010
Anne Tyler, Busola lui Noe, Univers, Bucuresti, 2010
Terry Pratchett, Lords and Ladies, Gollancz, UK, 1992
Terry Pratchett, Night Watch, Doubleday, 2002

Recenziile vor urma in scurta vreme.

* In ciuda tuturor obstacolelor noi ne-am distrat, ne-am mai antrenat si ne-am facut plinul de whist pe vara aceasta. Cei care nu mi-au tinut pumnii pot totusi sa fie confruntati cu unele nevralgii, pierderi de memorie sau variate dezastre gospodaresti 🙂

Ramane sa mai spun ca aceasta postare se constituie si in raspuns la o leapsa primita de la chinezu; ea imi cere sa spun care e locul meu preferat din Romania. Raspunsul asta ar fi, Retezat. Si cand ploua si, mult mai bine, cand nu, astea sunt locurile in care ma simt cel mai mult acasa. Pentru ca e colturos si deci, cumva, mai sus intalnesti multi oameni buni, pentru ca e frumos, pentru ca mi-e cel mai familiar din toti muntii care imi sunt dragi.

Read Full Post »