Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 9 august 2010

Busola lui Noe

Autor: Anne Tyler
Titlu: Busola lui Noe
Editura: Univers, Romanul secolului XXI, Bucuresti, 2010; 240 pagini; 29 RON
Traducere: Teodor Fleşeru
Titlul original: Noah’s Compass (2010)
Nota data de mine: *** (din 5)

Busola lui Noe e al 18-lea roman al lui Anne Tyler; pentru cei care au citit toate aceste carti (sau macar doua-trei), continutul si tonul romanului de fata nu va fi o surpriza: avem de-a face cu o familie numeroasa, in care relatiile dintre membri au fost lustruite bine de ani. Exista in poveste si un personaj central relativ inteligent, care analizeaza (uneori plin de umor) aceste relatii si prin vocea caruia autoarea schiteaza portretul fiecarui erou al povestii.

Cam asta e miza fiecarui roman al lui Tyler: intelegerea deplina a cate unei felii de viata obisnuita. Cea din Busola lui Noe e incadrata de un incident violent si de uitarea sa. Liam, un profesor de scoala generala ajuns somer la cateva luni dupa ce implinise 60 de ani, se muta intr-un apartament mai ieftin de la perferia orasului sau. Se trezeste insa la spital dupa prima noapte petrecuta in noua casa; fiicele lui, apoi sora si fosta nevasta ii explica faptul ca fusese atacat si lovit puternic in cap. El nu isi aminteste insa nimic despre acea noapte, iar ideea ca din viata lui lipsesc bucati incepe sa il roada.

Liam merge din proprie initiativa la un neurolog care nu poate face nimic pentru el. Mai mult, i se spune ca e mai bine ca nu tine minte momentele urate prin care a trecut. La plecarea din cabinetul medicului ii atrage atentia o femeie mult mai tanara decat el care are rabdarea sa il asiste pe un batran senil. Ii da prin cap ca ea ar putea sa il ajute (desi nu prea stie cum), o cauta, se seduc unul pe celalalt si devin iubiti.

Liam observa situatiile din jur, o observa pe femeia aceasta pe care o iubeste, se uita la fiicele lui si la nepot si cauta, mereu, un rost al lucrurilor care i-au modelat. Pana la urma ajunge si la o concluzie, buna si pentru el si pentru autoare, care incheie cartea atunci cand personajul isi gaseste o oarecare pace.

Ce mi-a placut in carte: umorul autoarei, finetea, economia de mijloace si alte cateva astfel de chestiuni stilistice. Anne Tyler e o autoare buna, din acest punct de vedere. Faptul ca scrie mici romane (ca tema si ca pretentii) nu a impiedicat-o sa ia cateva premii literare mari. Cititorii nu pot decat sa regrete timiditatea autoarei, lipsa dorintei de-a iesi un pic din cuibul comod pe care si l-a construit. Dupa 18 repetari alte temelor si ale tipurilor de intamplari si de personaje, ceea ce scrie Tyler ii poate parea fumat chiar si unui cititor cumsecade.

Tot la minus trebuie sa pun prezentarea pe care editura Univers a binevoit sa i-o faca romanului. Am intalnit rar prezentari de coperta a patra care sa nu aiba aproape nimic in comun cu romanul pe care il descriu. Sa le luam pe rand:

* „Printr-o bizară întorsătură a sorţii, Liam, un fost profesor de gimnaziu, se trezeşte într-o bună zi în spital şi nu-şi aduce aminte nici cine este şi nici cum a ajuns acolo.” – eronat; Liam stie foarte bine cine este; nu stie cum a ajuns acolo, asta e drept.

* „La neurologul care-l tratează o întâlneşte pe Eunice, femeia de la care învaţă cum să se împace cu sine însuşi, să îşi găsească liniştea şi să pună laolaltă, ca într-un puzzle, fragmentele de amintiri şi flash-urile dintr-un trecut nefamiliar care-i bântuie gândurile.” – eronat; nu exista flash-uri si alte bazaconii.

* […] la întoarcerea acasă, bărbatul se pomeneşte prins într-un vârtej de evenimente iscat de rudele venite să-l ajute – fiicele, nepotul, fosta sa soţie, oameni de care nu se simte deloc apropiat. Precum un musafir în propria-i viaţă, Liam începe drumul anevoios spre sine însuşi, de unul singur, fără nici un instrument de navigaţie, precum biblicul Noe, care a plutit pe apele învolburate ale Potopului spre un liman posibil.” – eronat, din nou; Liam isi iubeste fiicele (si stie cine sunt ele), ele il iubesc si il ajuta. Chestia cu Noe e alta, exista spre sfarsit o metafora mult mai interesanta decat cea sugerata de editura.

Iata deci cum poti sa treci spre culmea senzationalului o carte linistita si cum poti sa dezamagesti, probabil, gospodinele in cautare de fiori.

Inchiei cu un fapt divers: mi-am amintit acum de o individa intalnita zilele astea in tren; grasunca, trecuta de varsta de mijloc, transpirata, nu se putea sta langa ea. A citit vreo ora ziarele Click si Libertatea pt femei. Cuta intre sprancene, atentie maxima. A scos apoi din geanta Numele trandafirului ; cuta intre sprancene a revenit, acum insotita de-o neliniste crescanda. Dupa cum banuiam, pe coperta patru a cartii scrie „roman politist”…

Read Full Post »