Leapsa cu comunisti?

Discutam acum cateva zile cu dreamingjewel despre pozitia Hertei Muller in privinta vinovatiei intelectualilor romani in problema stabilitatii regimului comunist in Romania. In cursul discutiei a aparut ideea de a scrie fiecare pe blog despre

un episod în care am contribuit în felul nostru la complicitatea generală întru insinceritate, fără să ne căutăm scuze, chiar dacă e vorba de ceva inofensiv ca participarea la Cântarea României, faza pe judeţ. Asta doar ca să realizăm cât de insidios funcţiona sistemul. Şi apoi să povestim un episod – întâmplat nouă sau altora – în urma căruia am devenit conştienţi de absurditatea sistemului (ca sistem represiv, nu la modul că nu erau curent, carne, lapte, portocale, cărţi în librării – deşi şi asta era nasol).

Imi e destul de greu sa evoc intamplari cu talc din acea perioada, poate pentru ca in luna decembrie a lui ’89 tocmai implinisem opt anisori; eram destul de verde si avusesem putine ocazii sa particip la manifestari comuniste de tot felul.

Complicitatea mea directa probabil ca tine de faptul ca am fost soim al patriei (un statut care m-a incantat) si apoi, pentru mai putin de doua luni, pionier. Nu am participat la Cantarea Romaniei si nici la alte manifestari de gen, in schimb faceam multe teme la matematica si la scriere, ma jucam o gramada si citeam tot ce prindeam. La scoala eram luata la ochi pentru ca invatasem un pic de franceza, pentru ca mergeam cu parintii la Opera si pentru ca nu vroiam sa recit poezii patriotice – la ceremonia prin care am fost facuta pionier am recitat o chestie neutra despre floricele – dar privind in urma la toti anii de scoala la care am fost supusa acest gen de preocupari si dubii mi-au adus deservicii chiar si mult dupa caderea regimului.

In aceea ce priveste absurdul, cea mai pregnanta amintire e legata de Revolutie. Locuind in Timisoara am asistat pe viu la primele sale zile; dupa ce s-a tras dupa un vecin, om in varsta care iesea de la cor, si dupa ce pe strada mea au fost plasati din cinci in cinci metri militari inarmati cu un soi de arme automate cu care trageau periodic in cladiri (umblam prin casa doar aplecati), parintii au hotarat sa ne expedieze pe mine si pe fratiorul mai mic la bunici, la tara. Iar cand trenul arhi-plin a ajuns in Gara de Est, o multime care pe atunci mi se parea infricosatoare ne-a facut in toate felurile pe noi, dezertorii. Pana cand ajunsesem la Rosiori trenul era complet acoperit de desene si lozinci facute de manifestanti prin gari. Nu am inteles nici atunci si nu pricep nici acum ce-ar fi putut sa faca doi copii mici, in afara de-a muri sub vreun tanc, dar alaturi de nedumerire am simtit si rusinea pe care o cereau de la noi toti oamenii aceia.

Absurditatea sistemului in sine am inteles-o mai tarziu, mai ales prin contactul cu oamenii pe care el ii deformase. Si l-am blestemat pentru fiecare profesor pentru care conformitatea era de preferat cunoasterii, pentru fiecare vanzator care nu putea comunica decat intr-o perfecta limba de lemn, pentru fiecare omulet atotputernic si increzut care mi-a iesit in cale.

Urmarile, consecintele comunistului sunt poate la fel de grave ca si manifestarile sale. Faptul ca romanii prefera sa uite ce s-a intamplat sub comunism – de la inchisori politice la epurari, deportari, asasinate si abuzuri psihice incredibile pana la infometarea oamenilor si construirea unui mod barbar de relationare cu lumea si cu cei din jur – ii poate feri de sentimente neplacute, dar le rapeste posibilitatea de-a intelege ce s-a intamplat, ce se intampla acum si ce e de facut. E usor sa spui ca oamenii din Romania sunt mai coruptibili si mai agresivi decat multi altii, dar primul pas spre o solutie e, dupa parerea mea, asumarea motivelor care i-au facut asa. Poate ca aceste povesti personale (pe care sper ca le vor mai spune si altii) vor aduce un pic de lumina asupra acestor probleme.