Discutam acum cateva zile cu dreamingjewel despre pozitia Hertei Muller in privinta vinovatiei intelectualilor romani in problema stabilitatii regimului comunist in Romania. In cursul discutiei a aparut ideea de a scrie fiecare pe blog despre
un episod în care am contribuit în felul nostru la complicitatea generală întru insinceritate, fără să ne căutăm scuze, chiar dacă e vorba de ceva inofensiv ca participarea la Cântarea României, faza pe judeţ. Asta doar ca să realizăm cât de insidios funcţiona sistemul. Şi apoi să povestim un episod – întâmplat nouă sau altora – în urma căruia am devenit conştienţi de absurditatea sistemului (ca sistem represiv, nu la modul că nu erau curent, carne, lapte, portocale, cărţi în librării – deşi şi asta era nasol).
Imi e destul de greu sa evoc intamplari cu talc din acea perioada, poate pentru ca in luna decembrie a lui ’89 tocmai implinisem opt anisori; eram destul de verde si avusesem putine ocazii sa particip la manifestari comuniste de tot felul.
Complicitatea mea directa probabil ca tine de faptul ca am fost soim al patriei (un statut care m-a incantat) si apoi, pentru mai putin de doua luni, pionier. Nu am participat la Cantarea Romaniei si nici la alte manifestari de gen, in schimb faceam multe teme la matematica si la scriere, ma jucam o gramada si citeam tot ce prindeam. La scoala eram luata la ochi pentru ca invatasem un pic de franceza, pentru ca mergeam cu parintii la Opera si pentru ca nu vroiam sa recit poezii patriotice – la ceremonia prin care am fost facuta pionier am recitat o chestie neutra despre floricele – dar privind in urma la toti anii de scoala la care am fost supusa acest gen de preocupari si dubii mi-au adus deservicii chiar si mult dupa caderea regimului.
In aceea ce priveste absurdul, cea mai pregnanta amintire e legata de Revolutie. Locuind in Timisoara am asistat pe viu la primele sale zile; dupa ce s-a tras dupa un vecin, om in varsta care iesea de la cor, si dupa ce pe strada mea au fost plasati din cinci in cinci metri militari inarmati cu un soi de arme automate cu care trageau periodic in cladiri (umblam prin casa doar aplecati), parintii au hotarat sa ne expedieze pe mine si pe fratiorul mai mic la bunici, la tara. Iar cand trenul arhi-plin a ajuns in Gara de Est, o multime care pe atunci mi se parea infricosatoare ne-a facut in toate felurile pe noi, dezertorii. Pana cand ajunsesem la Rosiori trenul era complet acoperit de desene si lozinci facute de manifestanti prin gari. Nu am inteles nici atunci si nu pricep nici acum ce-ar fi putut sa faca doi copii mici, in afara de-a muri sub vreun tanc, dar alaturi de nedumerire am simtit si rusinea pe care o cereau de la noi toti oamenii aceia.
Absurditatea sistemului in sine am inteles-o mai tarziu, mai ales prin contactul cu oamenii pe care el ii deformase. Si l-am blestemat pentru fiecare profesor pentru care conformitatea era de preferat cunoasterii, pentru fiecare vanzator care nu putea comunica decat intr-o perfecta limba de lemn, pentru fiecare omulet atotputernic si increzut care mi-a iesit in cale.
Urmarile, consecintele comunistului sunt poate la fel de grave ca si manifestarile sale. Faptul ca romanii prefera sa uite ce s-a intamplat sub comunism – de la inchisori politice la epurari, deportari, asasinate si abuzuri psihice incredibile pana la infometarea oamenilor si construirea unui mod barbar de relationare cu lumea si cu cei din jur – ii poate feri de sentimente neplacute, dar le rapeste posibilitatea de-a intelege ce s-a intamplat, ce se intampla acum si ce e de facut. E usor sa spui ca oamenii din Romania sunt mai coruptibili si mai agresivi decat multi altii, dar primul pas spre o solutie e, dupa parerea mea, asumarea motivelor care i-au facut asa. Poate ca aceste povesti personale (pe care sper ca le vor mai spune si altii) vor aduce un pic de lumina asupra acestor probleme.
[…] timp, a scris şi adinab. Scenă tipică pentru Cântarea României. Desenul din tribune, ăla cu stema, este format din […]
delicios! 🙂
dj are dreptate, cu noi ce s-a propashit… 😀
@capricornk13 – da da 😀
Şi se lăsă o tăcere asurzitoare…
@dj – sincer, cred ca oamenii se resimnt inca dupa senzationalele noastre dezvaluiri. cine ar fi banuit, cine, ca noi am tinut regimul in picioare?
Da. Crezi c-or să ne mai vorbească vreodată? Oare ne vor putea ierta?
@dj – Doar timpul o va spune. In momentul asta chiar si cateva injuraturi ar fi ok, sa vedem macar ca mai vorbesc cu noi…
Imi marturisea o prietena, care a fost intr-un „work and travel” de-o vara in America si care, in momentul discutiei, se afla cu o bursa Erasmus in Germania, ca tinerii pe care i-a intalnit si ii intalneste pe unde a fost si respectiv merge, in tarile acestea, nu se gandesc la lucruri de genul asta. Ei au alte preocupari, caci isi dau seama ca au decat o viata si si-o traiesc din plin.
Noi ‘afectatii’ parca suntem undeva impotmoliti intr-un mâl indistinct, indiferent de varsta sau mediu de rezidenta. Ne plangem prea mult, recurgem la lamentari si retorici sterpe, avem o vedere incetosata ce nu ne permite sa surprindem peisajul unor oriyonturi largi.
Cand aceleasi oriyonturi largi vor diverge in ochii nostri, vom putea spune ca metamorfoza din negura istoriei s-a petrecut. Pana atunci, nu ne ramane decat oglinda, in care ne vom privi din nou si din nou pana cand ne vom oglindi asa cum suntem – stigmatizati.
Cu respect,
Eugen Ghencioiu
Prima injuratura: de ce ai pus imaginile alea nostalgico-prietenoase? 🙂
A doua înjurătură e o mică poveste personală. Nu știu ce mare lucru putem să spunem, noi cei încă tineri :), că eram cam mici. Nu eram nici eu prea mare în ’89, eram la început de pubertate (sublimă vîrstă). În afară de șoim al patriei și pionier (cu mîndrie făcut în prima tură, dar nu cred că se pune pentru că asta ținea de rezultatele la învățătură) nu prea cred că „m-am dat cu regimul”. M-a ferit educația primită acasă.
Am „trăit” revoluția la stațiune, eram cu tatăl meu la băi. Habar nu aveam ce se petrece, deși am simțit că ceva nu e tocmai în regulă cînd am plecat din oraș – la Timișoara tocmai începeau tulburările probabil. Poate că lipseau brusc bancurile și cîrtelile la adresa regimului, adulții erau neliniștiți. Dar se prea poate să-mi imaginez asta, am tot brodat fantezii pe marginea acelor zile.
În stațiune totul era calm și normal, așa ca atunci cînd m-am întors de la bazin în dimineața zilei de 22 sau 23 și tatăl meu asculta radioul făcîndu-mi doar semn să tac, inițial l-am ignorat văzîndu-mi de ale mele.
Prinzînd pe jumătate cele ce se vorbeau, am trăit senzația ciudată că așa ceva nu se poate. Nu la mine în ogradă, sub dud. Era absurd, imposibil. Asta țin minte cel mai bine. Ce vorbeau oamenii ăia la radio era de neconceput.
Tata nu mi-a zis o vorbă; cînd a văzut că realizez ce se petrece, mi-a facut doar semn să mă așez și m-a strîns în brațe. Ceea ce părea absolut de neimaginat tocmai se petrecea: cădea Ceaușescu. Nici prin cap nu îmi trecea că pică comunismul. Totul, toată ura și frica din acele zile se îndrepta spre cuplul dictatorial. Cel puțin acolo la băi, teroriștii, fîntînile otrăvite și celelalte povești erau basme și cam greu de crezut. Nu vreau să spun că nu credeam că se trage și eram îngrijorat pentru mama și alții rămași acasă. Dar frică nu mi-a fost decît, în mod absurd, de soții Ceaușescu.
Și această canalizare a tuturor relelor și fricilor spre doi oameni cred că dă măsură absurdității vremurilor și absurdității orcărei dictaturi.
Poate că ar fi mai interesante însă poveștile cu mici disidențe, dar poate mai importante decît cele vocale. Sper că nu v-am plictisit încă pînă la lacrimi, dar iată una scurtă. Cred că eram în clasa a doua, ne jucam ca bezmeticii în pauză și am aruncat cu buretele în tabloul Tovarășului (nu asta e disidența, eu eram un mucos). Cînd a început ora, o colegă m-a spus învățătorului. Deși eram mic, mă așteptam să mi se frece ridichea, știam că asta trebuie să urmeze. Dar învățărorul a sărit repede peste și mi-a luat colega la rost că nu e frumos să pîrăști. Țin bine minte că am înțeles foarte bine ce face învățătorul meu și am mai înțeles ceva important: că se poate face. Îi sînt și acum recunoscător.
@eugenghencioiu – fiecare isi traieste viata asa cum doreste, pana la urma…
@smn – multumiri de la toate trei, in sfarsit un om care ne injura cu nesat!
pozele le-am pus pentru ca ele ilustreaza preocuparile mele intelectuale din vremea regimului comunist (sa il ajutam pe piticot sa ajunga la palaria sa) 🙂
ganduri bune pentru invatatorul tau. cu ceausestii da, asa e; executia lor mie mi s-a parut ceva groaznic, nu intelegeam cum se poate ca totul, totul sa fie vina acelor doi mosi amarati.
adinab
@eugenghencioiu – fiecare isi traieste viata asa cum doreste, pana la urma…
…mda