Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 8 noiembrie 2010

houellebecq

Domnul cu geaca de mai sus este, bineinteles, Michel Houellebecq, si, bineinteles, laureatul Goncourt pe anul acesta. Premiul i-a fost acordat pentru cel de-al cincilea sau roman, La carte et le territoire. Dupa luni si luni de suspans creat de membrii juriului Goncourt cu afirmatii gen „La carte et le territoire nu imi place. Nu e prea firesc sa-ti placa o carte si sa recunosti in acelasi timp ca e o opera literara majora” cititorii pot rasufla usurati si pe alocuri multumiti.

Fanii autorului (printre care ma numar) au deci un motiv de bucurie – multi spun ca Houellebecq merita mai de multisor premiul – si macar cateva teme care ar merita sa fie discutate. Prima ar fi legata de faptul ca autorul a imprumutat cateva pagini de pe Wikipedia, chestie despre care s-a discutat deja nitel aici, si despre lipsa oricarui comentariu privind aceste obiceiuri din partea greilor literelor franceze. Pe de-o parte e firesc, multi dintre ei considera internetul nimic mai mult decat o cloaca lipsita de valoare. Pe de alta parte, Houellebecq explica aceste imprumuturi ca pe-un procedeu postmodernist cu o valoare literara certa, despre care poate ca ar fi interesant sa citim critici si despartiri in patru, nu-i asa.

Al doilea subiect de discutie ar fi aparenta imblanzire a autorului – La carte et le territoire a fost pentru multi socanta mai degraba prin lipsa de elemente scandaloase si/sau provocatoare. Sa fie vorba de maturizarea autorului sau de renuntarea temporara la recuzita-i specifica, sa fie doar un mic mismas provocat de foamea autorului pentru un Goncourt?

Al treilea si cel mai important subiect ar fi, evident, cartea propriu-zisa, pentru cei care au avut deja norocul sa puna mana pe ea. Nu ma numar printre ei, din pacate.

La sfarsit, si pentru ca tot nu am apucat sa pun sambata o poezie, iata:

(Sans titre)

J’ai peur de tous ces gens raisonnables et soumis
Qui voudraient me priver de mes amphétamines.
Pourquoi vouloir m’ôter mes dernières amies ?
Mon corps est fatigué et ma vie presque en ruine.

Souvent les médecins, ces pustules noircies,
Fatiguent mon cerveau de sentences uniformes ;
Je vis ou je survis très en dehors des normes ;
Je m’en fous. Et mon but n’est pas dans cette vie.

Quelquefois le matin je sursaute et je crie,
C’est rapide c’est très bref mais là j’ai vraiment mal ;
Je m’en fous et j’emmerde la protection sociale.

Le soir je relis Kant, je suis seul dans mon lit.
Je pense à ma journée, c’est très chirurgical ;
Je m’en fous. Je reviens vers le point initial.

Read Full Post »