Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for decembrie 2010

Sarbatori fericite!

brad

Pentru cei care gusta urarile mai elaborate, va poftesc pe aici.

Si sa cititi multe carti frumoase, altfel nu vine Mos Craciun 🙂

Read Full Post »

Unseen Academicals

unseen academicals

Autor: Sir Terry Pratchett
Titlu: Unseen Academicals
Editura: Corgi, UK, 2010; 480 pagini; 23 RON (luata la targ, la promotie)
Nota data de mine: **** (din 5)

Aceasta e cea mai recenta carte din seria Discworld, daca nu punem la socoteala I Shall Wear Midnight din sub-seria pentru copii. In roman revin o multime de personaje indragite (catedra de la Unseen Academicals, acum avandu-l in mijloc pe Rincewind), Vetinari, Lady Margolotta si chiar si Sam Vimes, intr-un pasaj in care, in mod absolut caracteristic, ameninta sa aresteze tot ce-i in jur. Alaturi de figurile vechi apar in roman doua bucatarese, un tanar misterios, prietenul sau si vreo doi creatori de moda.

In jurul acestor noi personaje se tes firele povestii, dintre ele cel mai important fiind acela al devenirii tanarului Nutt, un copilandru despre care nimeni nu stie prea multe, iar cei care stiu cate ceva ar prefera sa uite tot. Nutt e silitor, mereu cu nasul intr-o carte, incearca din rasputeri sa devina valoros pentru comunitate si provine din Uberwald (acolo unde, aflam destul de repede, si-a petrecut primii ani legat de o nicovala).

Misterul care il inconjoara pe Nutt, desi sinistru, nu ii impiedica pe cei din jur sa se implice in cel mai important eveniment al momentului: organizarea unui joc de fotbal intre echipa universitatii si cea a strazii. Fotbalul din Ankh-Morpork devenise de-a lungul anilor un sport de badarani, mai violent decat luptele de strada, iar Vetinari era nemultumit de desfasurarea acestor ostilitati, asa ca i-a desemnat voluntari pe vrajitori sa redescopere regulile vechi ale jocului, sa organizeze un campionat si sa il castige.

De-aici numeroase prilejuri de amuzament – e dificil sa faci o echipa de fotbal competenta dintr-o adunatura de grasani alcoolici. Prezenta lui Vetinari asigura si ea chicoteli, si asta chiar daca personalitatea sa pare sa se fi inmuiat nitel. Partea mai intunecata a cartii, cea legata de Nutt, e mai interesanta decat problema tratata in romanul precedent al seriei – Monstrous Regiment – si priveste acceptarea in societate a cuiva dintr-o specie care a facut mult rau omenirii. Intrebarea care se pune e daca putem vorbi de discriminare atunci cand punem astfel de persoane „la adapost”, dat fiind faptul ca in genele lor e scris clar ca trebuie sa ii ucida pe oameni, de exemplu. Raspunsul dat de Pratchett nu e nicidecum politically correct.

Unseen Academicals mi-a placut mai mult decat Monstrous Regiment, mi se pare deci ca cei care se plang ca Pratchett scrie tot mai prost se cam inseala. Ceva s-a pierdut totusi – frivolitatea. Pratchett e mai serios si se joaca mai putin, poate pentru ca e mai greu sa razi cand iti bate la usa un domn foarte slab cu ochi foarte albastri. Romanul acesta cere ceva mai multa gandire de la cititori, pentru ca nu e imediat evidenta legatura dintre firele povestii, si o oarecare ingaduinta atunci cand devine clar ca una dintre povestile secundare a fost scrisa de fapt de placere, nu pentru ca ar fi fost nevoie de ea. O carte buna insa, una peste alta, si o reintalnire mereu agreabila cu oamenii (in sensul larg al cuvantului) de pe Lumea-Disc.

Read Full Post »

Poezie de sambata

Iarna pe uliţă

de George Coşbuc

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc – să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.

– „Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post –
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin –
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
– „Aţi înnebunit de tot –
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâini:
– „Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

– „Ce-i pe drum atâta gură?
– „Nu-i nimic. Copii ştrengari.
– „Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

Read Full Post »

Poezie de sambata

To A Locomotive In Winter

by Walt Whitman

Thee for my recitative!
Thee in the driving storm, even as now–the snow–the winter-day
declining;
Thee in thy panoply, thy measured dual throbbing, and thy beat
convulsive;
Thy black cylindric body, golden brass, and silvery steel;
Thy ponderous side-bars, parallel and connecting rods, gyrating,
shuttling at thy sides;
Thy metrical, now swelling pant and roar–now tapering in the
distance;
Thy great protruding head-light, fix’d in front;
Thy long, pale, floating vapor-pennants, tinged with delicate purple;
The dense and murky clouds out-belching from thy smoke-stack;
Thy knitted frame–thy springs and valves–the tremulous twinkle of
thy wheels;
Thy train of cars behind, obedient, merrily-following,
Through gale or calm, now swift, now slack, yet steadily careering:
Type of the modern! emblem of motion and power! pulse of the
continent!
For once, come serve the Muse, and merge in verse, even as here I see
thee,
With storm, and buffeting gusts of wind, and falling snow;
By day, thy warning, ringing bell to sound its notes,
By night, thy silent signal lamps to swing.

Fierce-throated beauty!
Roll through my chant, with all thy lawless music! thy swinging lamps
at night;
Thy piercing, madly-whistled laughter! thy echoes, rumbling like an
earthquake, rousing all!
Law of thyself complete, thine own track firmly holding;
(No sweetness debonair of tearful harp or glib piano thine,)
Thy trills of shrieks by rocks and hills return’d,
Launch’d o’er the prairies wide–across the lakes,
To the free skies, unpent, and glad, and strong.

Read Full Post »

Praxis

Praxis

Autor: Walter Jon Williams
Titlu: Praxis (The Praxis, 2002)
Editura: Leda, Bucuresti, 2010; 496 pagini; 50 RON
Traducere: Cristina si Stefan Ghidoveanu
Nota data de mine: *** (din 5)

Acesta este primul roman din trilogia Dread Emipire’s Fall si e incadrat genului military SF; nu e totusi dominat de lupte si batalii ci mai degraba de incalzirea pentru ele. La un numar considerabil de ani in viitor, omenirea e subjugata de o rasa extraterestra numita shaa care conduce cu un pumn de fier cele cateva specii inteligente din aceasta parte a galaxiei. Shaa sunt pastratorii Praxisului, o doctrina semi-religioasa care izvoraste din preceptul „Tot ce este important este cunoscut” si dupa care a fost faurita societatea Imperiului.

Iar societatea aceasta seamana in tot felul de puncte cu cea coloniala, cu pairi care-i protejeaza, chipurile, pe sarantocii de pe domeniile lor, cu soldati si functionari avansati in functie de protectia oferita lor de cate-o ruda mai sus-pusa si cu forte ale statului conduse, bineinteles, de cei mai rasariti dintre pairi. Doar ca nu toti oamenii acestia sunt oameni, unii dintre ei seamana mai degraba cu niste struti uriasi si altii cu niste ursuleti pufosi si nervosi.

Printre acesti saraci si bogati din multiple specii evolueaza cele doua personaje principale ale romanului: Gareth Martinez, un tanar ofiter dintr-un clan scapatat si provincial si Caroline Sylla, un cadet ramas singur pe lume dupa ce parintii sai fusesera executati public pentru crime impotriva Praxisului. Cei doi ajung sa vorbeasca unul cu altul in timpul unei operatiuni de salvare, iar evenimentele care urmeaza mortii ultimului membru al rasei shaa ii vor apropia si mai mult pana la urma.

Ajungem astfel la partea de militarie din roman: dat fiind faptul ca shaa sunt conducatorii Imperiului si ca ei au construit un sistem bazat pe teroare pentru a-i mentine obedienti pe ceilalti si faptul ca, din motive necunoscute, toti membrii speciei shaa aleg sa se sinucida, stabilitatea Imperiului e amenintata de deciziile nu neaparat rationale ale unor specii care simt in sfarsit ca lesa nu-i mai tine atat de puternic in loc. Problema e ca unele dintre aceste specii vor mai mult decat libertatea, vor Imperiul, iar lupta pentru salvarea/cucerirea acestuia devine de la un punct incolo inevitabila.

De-aici – impuscaturi, rachete, bum-bum, explozii, etc. Aici nu pot spune daca Williams face treaba buna, eu evitand in general genul acesta de carti. Ma pot insa lega de cateva alte aspecte ale romanului, incepand cu relativa lui simplitate: nu avem in carte nimic din complexitatea intrigilor din alte romane SF, totul e la vedere si povestit scurt si eficient. Personajele au firi simple si nu dispun de capacitati de auto-analiza. Ele evolueaza intr-o lume pe care nu ai nicio problema sa o intelegi din primele pagini ale romanului.

Simplitatea se reflecta si in structurile sociale din Imperiu si chiar si in tehnologiile sale. Shaa dezaprobau progresul tehnologic dintr-un numar de domenii (inteligenta artificiala, medii virtuale, inginerie genetica), iar rezultatul e un Imperiu in care stiinta si tehnica seamana foarte mult cu cele actuale. Rezultatele pot fi interesante – duc de exemplu cu gandul la descrierile privind zborul cosmic din romanele SF de mai demult, cu acceleratiile lor zdrobitoare si cu gravitatia plantelor folosita pe post de prastie.

Pasajele care mi-au placut cel mai mult au fost cele legate de descrierea relatiilor dintre pairi si cele in care Gareth Martinez isi da seama ca unii dintre supusii Imperiului pregatesc ceva foarte dubios. Per total romanul mi s-a parut insa mai slab decat ma asteptam: amanuntele tehnice/sociologice/xenobiologice sunt pana la urma putine, intrigile sunt simple si previzibile, Imperiul pare foarte cunoscut iar personajele remarcabil de banale. Din fericire cartea se citeste repede si nu e scrisa deloc pretentios sau neplacut.

Traducerea e per ansamblu foarte buna si din cate am apucat sa compar pastreaza stilul autorului. Din pacate, ca si la alte carti SF aparute in ultima vreme, se observa in cateva locuri faptul ca n-a mai existat timp pentru o ultima corectura (apanajul editurii, dupa parerea mea), cum ar fi un paragraf despre niste nave care merg inspre incolo, pe cand „nava fara sot” (the odd ship) o ia spre dincolo. Din pacate nu mi-am notat la ce pagina este minunatia. Greselile se numara insa pe degetele de la o mana, deci e bine.

Read Full Post »

Poezie de sambata

L’espoir

par Nuno Judice

Après un jour de pluie, un jour
de pluie. La séquence logique du temps
se manifeste dans le gris du ciel ; toutefois,
le soleil se laisse deviner derrière
les nuages et l’homme espère
que le beau temps vienne après la pluie et que
le soleil dissipe la grisaille des nuages.

Le temps, ainsi, nous donne l’image
de ce que nous sommes en droit d’espérer et nous aide
à éprouver, en ces jours pluvieux, notre froid
sentiment de l’hiver : comme si le soleil
et la pluie ne faisaient pas partie
de ce monde naturel, que nous regardons
comme s’il était un miroir de l’âme.

Mais les nuages se moquent bien
de tout cela ; ils recouvrent lentement, à mesure
que la journée avance, tout espoir
d’été. Seuls les oiseaux, battant
leurs ailes contre le ciel, nous disent
qu’après le temps, d’autres temps
viendront, par-delà nous-mêmes.

Et la joie brève de leur vol
est un rayon de soleil en ce jour de pluie.

Read Full Post »

Nou! Bun! Frumos!

In caz ca vestea nu a ajuns inca in tot fandomul, zic si eu: Stefan Ghidoveanu are de ieri blog! Se anunta unul pe cinste, dat fiind pedigriul autorului, bookmark-uiti deci cu incredere si vizitati adesea.

Stefan Ghidoveanu si piticul

Read Full Post »