Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2011

apocalypse bebe

Autor: Virginie Despentes
Titlu: Apocalypse bébé
Editura: Grasset, Paris, 2010; 342 pagini; de imprumut
Nota data de mine: *** si jumatate (din 5)

Acest al saselea roman lui lui Virginie Despentes i-a adus si primul premiu literar important – premiul Renaudot pe 2010. Autoarea a fost favorita si pentru Goncourt, pe care l-a pierdut in fata lui Michel Houellebecq.

Parerea mea despre Despentes nu era neaparat buna, desi pana la Apocalypse bébé o cunosteam doar dupa reputatie. Daca am inteles bine, pana acum s-a ocupat cu scrierea de romane semi-porno, cateva dintre ele fiind si ecranizate in regia autoarei. Nu mica mi-a fost mirarea sa descopar, cu cartea aceasta, o scriitoare destul de frecventabila, matura si stapana pe sine.

Tema romanului e cautarea unei adolescente fugite de acasa. O cheama Valentine, are 15 ani, e fiica unui scriitor cat de cat cunoscut si a crescut fara mama. Ingrijorata din cauza comportamentului tot mai provocator, chiar violent, al adolescentei, bunica acesteia angajeaza un detectiv pentru a o urmari. Descoperirile sunt sumbre: alcool, batai, acte sexuale aberante, absente de la scoala, indepartarea de prieteni si pana la urma fuga.

Romanul ne poarta pe urmele Valentinei intai prin Paris si apoi la Barcelona, unde locuieste mama fetei. Portretul mediului social al tinerei se creeaza prin marturiile celor care au cunoscut-o – tatal, mama vitrega, bunica, rudele mamei sale dezertoare, prietenii. Cele doua femei care incearca sa dea de Valentine sunt si ele personaje importante ale romanului: Lucie, modelul frantuzoaicei ratate, grasune, lipsite de farmec si de dragoste de viata si respectiv Hiena, o anchetatoare dura, cinica, care fluiera femeile pe strada si care o taraste pe Lucie pe la partuze gay. Modul in care cele doua femei ajung sa se cunoasca, sa isi conteste una alteia suprematia si pana la urma sa se accepte ocupa o parte buna din roman.

Diferitele etape ale anchetei ii dau prilejul autoarei sa analizeze cu destul de multa luciditate caracteristicile societatii franceze contemporane, de la viata de cuplu la cea a tinerilor fii de imigranti si pana la incercarile de rezistenta ale grupurilor de stanga. Valentine a fost modelata si de tatal ei (si de mama absenta, cea care a preferat sa o abandoneze pentru bani), si de tinerii ei prieteni betivi, drogati si lipsiti de vointa de-a face ceva cu viata lor, si de cei care o recunosc pentru ceea ce este, o tanara fara personalitate si fara repere, si o iau la sanul lor protector.

Finalul romanului e deosebit de puternic: Valentine revine acasa, dar nu mai poate fi salvata de nimeni. Destinul ei devine unul exemplar in momentul in care fata decide sa aplice invataturile grupului care-a convins-o ca viata are totusi un scop, iar actiunile ei contribuie hotarator la instituirea unei noi ordini sociale.

Roman de calatorii, roman politist, analiza psihologica si sociologica, Apocalypse bébé e o carte densa si merita sa fie citita cu atentie. Virginie Despentes se leaga de foarte multe aspecte, si o face cu inteligenta si sensibilitate. Subiectul noilor tehnologii, de exemplu, care se va dovedi pana la urma cheia tuturor intamplarilor din roman, e dupa parerea mea foarte bine tratat: utilizarea fara cap a web-ului le da tuturor acces la informatiile personale ale unei mari parti ale umanitatii, o chestie care nu e buna deloc, dar problema cea mai mare e de fapt ca epoca web-ului liber ar putea sa apuna in curand, daca guvernele lumii continua sa preia controlul asupra a ceea ce se poate spune si face online. De-aici pana la manipularea informatiilor, inchiderea site-urilor nedorite (si-a proprietarilor lor) si revenirea la vremurile bune ale semi-obscuritatii mai e un numar mic de pasi, pe care multe guverne sunt pregatite sa-i faca.

Ce nu mi-a placut la carte a fost introducerea cam fara rost a numeroase episoade sordide, dar presupun ca un scriitor trebuie sa isi pastreze reputatia. Titlul este si el destul de putin reusit. Ma bucur insa ca am putut sa dau peste cartea aceasta. E aproape la fel de buna ca si La carte et le territoire a lui Houellebecq (despre care voi scrie in curand, trebuie sa imi iau un oarecare avant), si cred ca ambele merita cu prisosinta premiile pe care le-au primit anul acesta.

Read Full Post »

¡olé!

niste bloguri de carti au fost somate sa raspunda la o intrebare dubla. care e cel mai bun – si care e cel mai overrated – autor sudamerican din sec 20.

tlön society

imi place Borges pt c-a venit din Viitor si controleaza un amplificator de radiatii, foarte intense si inguste, cu mare directivitate si utilizari variate.

nu-mi place Un Veac de Singuratate pt ca e reproducerea latino a Muntelui Vrajit, chiar daca aproape la fel de high ca varful german.

***

caligraf

La 9 ani scrie o poezie pentru aniversarea unui unchi şi o poveste cu căţelul Loyal, care moare ca să salveze o fetiţă din mîinile unor bandiţi, proza părîndu-i-se mai grea, aşa cum avea să i se pară mereu, la 12 scrie poeme lugubre, primite entuziast de familie, şi plănuieşte o epopee care să cuprindă toată istoria lumii, dar o pneumonie îl opreşte după cele 20 de pagini despre epoca de piatră, mai tîrziu scrie Istoriile cu cronopi şi glori, Ocolul zilei în 80 de lumi şi celelalte – cărţi-şotron, cărţi-machete, cărţi-almanah, instrucţiuni pentru plîns, manuale de speologie la domiciliu, telegrame, proeme şi peome –, povestindu-ne în întregime şi atît de minuţios încît devenim fantastici: Julio Cortázar.

Nu am un scriitor de limbă spaniolă care să-mi fie cu deosebire nesuferit, nesuferită mi-a devenit o formulă pe care o întîlnesc frecvent cînd vine vorba de literatura din America de Sud, realism magic-Márquez-realism magic-Márquez, ca şi cum toţi scriitorii de-acolo s-ar defini în legătură cu realismul magic (realitatea fiind oricum magică, cf. Julio Cortázar).

***

micawber

Cel mai puţin mă entuziasmează aşa-zişii realişti magici în cap cu G. Garcia Márquez (nu dau şi alte nume pentru a nu fi sfâşiat de admiratorii autorilor în chestiune), căci mi se pare că dau cu tunul după muşte şi – s-o zic pe şleau – pentru că n-am organ pentru genul respectiv. Nu-mi displac Cervantes sau Baltasar Gracián. Mai ales cel dintâi e surprinzător de viu pentru un contemporan al John Donne. Ca să revin mai aproape de timpurile noastre, l-aş pomeni pe Camilo José Cela, (a)cela din Stupul, care îmi place din aceleaşi motive pentru care nu mă încântă realiştii magici. ¡Ole!

***

delaskela

1. eu unul pariez pe Ray Loriga [nascut in ‘67], un Kerouac spaniol, si care zice‚ in Heroes, „am visat ca aveam un pistol de argint.un pistol foarte frumos.mai intai trageam in tipul care l-a impuscat pe Lennon si ma gandeam: pe asta l-am aranjat. si pe urma ma apucam sa trag in toata lumea”.

2. si pe Isabel Allende , din care am citit Casa Spiritelor, pentru ca a dat un film super.

3. nu-mi place domnul Paulo Coelho, dupa Alchimistul.

***

adinab

scriitorul latino-american preferat este fara indoiala Mario Vargas Llosa, el cel care-i povestasul perfect. le are pe toate: looks, faima, glorie, inamici faimosi, cartografiaza ca nimeni altul structurile puterii si ilustreaza cu pricepere revolta, rezistenta si infrangerea. ma astept ca in orice clipa sa-i creasca si o pereche de aripi.

scriitorul cel mai overrated, pe de alta parte, este fara indoiala cel care ilustreaza in mod ilustru absenta tuturor calitatilor de mai sus. incepe cu „co”, se termina cu „elho” si este pare-se brazilian.

***

reductio

García Márquez a fost cel care m-a captivat cu portretul dictatorului singuratic din Toamna Patriarhului. un dictator decrepit si libidinos, suprasaturat de propria persoana cu accese paranoice si o hernie de dimensiunea unui avorton pe care-o purta de colo, colo si o mangaia dragastos. probabil maniera dementa a scriiturii cu fraze intinse pe zeci de pagini si punctuatia deliranta a fost ceea ce m-a captivat, dar si o fraza geniala de la final „a fost gasit mort in palatul prezidential, la o varsta undeva intre 107 si 232 de ani”..

fiindca n-am fost niciodata tentat sa-i rasfoiesc vreun volum, si chiar daca tema sesiunii e scriitori de limba spaniola, Coehlo castiga trofeul din fecale, cel putin pe filiera sud-americana.

probabil cea mai buna descriere a volumelor sale e literatura de toaleta, sau de avion. imi povestea tovarasul Caligula, la fiecare calatorie cu avionul nu dadea decat peste romanele sale. ergo, un zbor de 3 ore = un roman de Coelho.

***

dreaming jewel

În universul meu, care este o bibliotecă – sau viceversa, în biblioteca mea, care este un univers – există un singur zeu şi acela e Borges, un creator plin de imaginaţie şi spirit ludic, care nu ia regulile foarte în serios. Deşi, desigur, se mai insinuează pe acolo şi arhanghelul Gabriel (Garcia Marquez) şi Triada de slujitori ai Splendidei Sobrietăţi Subtile, pre numele lor Bolano-Onetti-Rulfo.
Dacă ne păstrăm în convenţia iniţială, „scriitori de limbă spaniolă”, atunci universul meu n-are diavol, pentru că opusul în toate al celor de mai sus ar fi Pedrept-Preahulitul Paulo Coelho. Care, însă, e de limbă portugheză.

În lipsa unui diavol, să zicem doar că nu înţeleg de ce lui Adolfo Bioy Casares i s-a permis să şadă la masă cu zeii…

***

marin anton

autorul meu favorit de limba spaniola: Jorge Luis Borges. argumentul? iata un citat din autor:

„eu trebuie sa raman in Borges, si nu in mine insumi [asta, presupunand ca eu insumi exist], dar adevarul e ca ma recunosc mai putin in cartile lui decat in multe altele, sau decat in staruitorul vaiet al unei ghitare. cu ani in urma, am incercat sa ma eliberez de el si am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar si acest joc ii apartine acum tot lui Borges, astfel incat voi fi silit sa imaginez alte lucruri. viata mea nu este, asadar, decat o goana si, putin cate putin, pierd totul si totul trece in stapanirea uitarii, sau a celuilalt. nu stiu care dintre noi asterne aceste randuri.”

autorul de limba spaniola care mi se pare cel mai overrated: Che Guevara, socotit de multi, dincolo de statura lui de revolutionar de profesie, un mare poet si ganditor. argument? poemul sau Hasta la Victoria Siempre din care-mi permit sa citez prima strofa:

„la drum
inflacarat poet al aurorei
pe cararile ascunse si parasite
sa eliberam crocodilul cel verde pe care il iubesti atat.”

***

utopia balcanica

daca antagonistul meu preferat a fost un mistret, autorul meu preferat de limba spaniola e un autor de limba portugheza. desi stangist, José Gomes Ferreira a facut cinste speciei om cu Miraculoasa Aventura. in plus, e atat de obscur incat nici n-a fost tradus in engleza.

supraevaluat cu Nobel, Pablo “Chain Letters Branzoase in Powerpoint” Neruda.

***

dragos c.

cei 3 prozatori sudamericani favoriti:

Jorge Luis Borges pentru Aleph si Cartea de nisip
Juan Rulfo pentru miraculosul Pedro Páramo
Ernesto Sábato pentru Abbadón Exterminatorul

cel mai overrated este, evident, Marquez, cu Un Veac de Singuratate, net inferior – dupa mine – Dragostei in Vremea Holerei. de aceea, ma gandeam sa pun poza autorului cu ochiul invinetit de Llosa, insa aleg pe alti doi autori.

***

zum

Daca e voie sa alegem scriitori pe care nu i-am citit in totalitate – nici macar in mare parte – atunci il aleg si eu pe Julio Cortázar, fie si numai pentru ca de fiecare data cand zbor cu avionul la amiaza caut cu privirea o insula. As putea sa-l trec ca favorit si pe Roberto Bolano, mai recent descoperit si direct in suflet intrat. Si ar trebui sa plec usor capul in directia domnului Vargas Llosa, care m-a salvat, candva demult, amintindu-mi ca Garcia Márquez nu-i singurul scriitor sud-american.

Iar altfel, ma alatur celorlalti si protestez impotriva ‘realismului magic’ care ne-a impuiat capul. Ca nu e vina scriitorilor pusi langa formula asta, e o cu totul alta problema.

Read Full Post »

programatorul divin

Autor: Robert J. Sawyer
Titlu: Programatorul divin (Calculating God, 2000)
Editura: Leda, Bucuresti, 2009; 392 pagini; 45 RON
Traducere: Mihai-Dan Pavelescu
Nota data de mine: spre *** (din 5)

Romanul acesta a fost nominalizat in 2001 la premiile Hugo si John W. Campbell Memorial, dar nu l-a castigat pe niciunul. Autorul se bucura totusi de-o reputatie foarte buna, castigand de-a lungul timpului mai mult de patruzeci de premii SF nationale (canadiene, deci) si internationale, dintre care un Nebula, un Hugo si un John W. Campbell Memorial.

Programatorul divin mi s-a parut, in primul rand, asimoviana: fara mari acrobatii stilistice, mai degraba roman de idei. Premisa e interesanta: intr-o buna zi un OZN aterizeaza langa Muzeul Regal Ontario din Toronto si din el coboara un extraterestru cu infatisare de paianjen, care intra linistit in muzeu si anunta, intr-o engleza desavarsita si cu maxima amabilitate, ca este acolo pentru a discuta cu un paleontolog.

Pe extraterestru, numit Hollus, il intampina seful sectiei vertebrate a muzeului, Thomas Jericho. Cei doi vor forma curand o echipa a carei misiune va fi sa descopere motivele pentru care extinctiile in masa de pe Terra s-au intamplat in acelasi timp cu cele de pe planeta lui Hollus si cu cele de pe planeta celeilalte specii inteligente din zona. Spre surprinderea lui Jericho, extraterestrii au in acelasi timp o tehnologie avansata si o credinta nestramutata in existenta Domnului – sau, mai bine zis, a unei fapturi extrem de puternice care vine de dinainte de Big Bang si care a controlat desfasurarea acestuia.

Cea mai mare parte a cartii cuprinde discutiile pe aceasta tema dintre Hollus si Jericho. Ei abordeaza problema din multe puncte de vedere: paleontologic, fizic, metafizic, chimic si asa mai departe, iar autorul amesteca multe teorii si discutii stiintifice din lumea noastra, ca sa zic asa, cu supozitii si fapte imaginate.

Punctul de vedere al lui Hollus – ca nici o fiinta inzestrata cu ratiune nu poate sa nege existenta Domnului – este sustinut in principal de descoperirea unei noi forte fundamentale si de elaborarea, pe planeta sa, a unei teorii unificate a campurilor, care, ambele, aduc se pare dovezi incontestabile in favoarea ipotezei ca Dumnezeu exista si ca el a creat universul. Autorul nu se opreste din pacate aici – daca e hocus-pocus primim cu placere – ci intra si in detalii despre principiul antropic sau complexitatea ireductibila, dandu-i lui Jericho (ateu, om de stiinta si excelent cunoscator al dezabaterilor pe tema data) rolul ingrat al persoanei care ignora in mod cat se poate de dubios toate argumentele in defavoarea ipotezei design-ului inteligent – si sunt destule pe lumea asta.

Dezbaterile dintre cei doi sunt fara indoiala interesante, iar cititorul are multe de invatat din ele, totusi impresia cu care am ramas e aceea ca autorul trece cu buna stiinta peste o suma de dovezi si de demonstratii doar pentru a sustine idea existentei unui creator al cosmosului. Aici el se dovedeste un urmas mai putin demn al lui Asimov. Cartea e cat se poate de placuta, insa, daca nu iti doresti de fapt sa aprofundezi acele chestiuni, ci accepti gaurile din argumentatie si treci peste ele.

Programatorul divin nu e o carte de actiune. Avem o intriga secundara care aduce foarte putin romanului in ansamblu si care ni-i prezinta pe doi fundamentalisti religiosi porniti sa distruga fosilele din Muzeul Regal pentru ca ele sunt niste abominatii, nu-i asa. Rolul celor doi e cu siguranta sa prezinte diferentele dintre credinta oarba si cea luminata, rol de care se achita cu brio, ca niste simboluri ce sunt.

Punctul culminant al actiunii propriu-zise este insa transformarea stelei Betelgeuse in supernova, eveniment cosmic de proportii care nu numai ca va distruge omenirea (si planetele extraterestre), ci ofera si prilejul de-a observa „pe viu” o interventie divina. In timp ce oamenii alergau disperati dupa umbrele, buncare, submarine si alte forme de protectie impotriva razelor gamma distrugatoare venite dinspre Betelgeuse, astronomii observau ca steaua in cauza incepuse sa fie acoperita de-o umbrela a ei, un soi de corp ceresc imens care ajunge in cele din urma sa o ecraneze complet.

E clar, concluzioneaza Jericho si Hollus, este Domnul, venit sa ne salveze. Se ia rapid decizia de-a porni inspre Betelgeuse, adaugand un mic echipaj uman navei extraterestrilor. Jericho se alatura expeditiei, desi drumul pana acolo va dura vreo patru sute de ani. Decizia de a-si parasi familia ii e usurata de faptul ca sufera de-o boala terminala care-l va ucide in cateva luni in cazul in care extraterestrii nu il baga intr-o cuva de criogenare. Finalul cartii e cat se poate de satisfacator, aducand raspunsurile dorite – cine este creatorul, de ce exista universul, cine suntem noi si incotro ne indreptam.

Problema cea mai mare cu aceasta a doua parte a romanului e legata, bineinteles, de faptul ca transformarea lui Betelgeuse in supernova nu ne expune niciunui pericol. Mai mult, comunitatea geek mondiala asteapta cu nerabdare evenimentul (care-ar putea avea loc oricand, in urmatorul milion de ani). Chiar si presupunand ca astronomii au calculat gresit si ca de pocneste steaua ne-a luat pe toti mama frasului, razele gamma circula cu viteza luminii, deci in cazul in care explozia lui Betelgeuse ar emite spre noi astfel de raze am fi morti inainte sa observam de la ce ni s-a tras. Si nu am mai avea cateva zile sa pregatim o expeditie inspre locul faptei.

Principalele mele obiectii la adresa acestei carti sunt deci legate de stiinta cat se poate de aproximativa folosita de autor. In general nu ma leg cu atata ardoare de astfel de erori, dar cand singura miza a romanului e explorarea stiintifica si filozofica a anumitor idei problemele acestea devin importante. Exista totusi si lucruri care mi-au placut in carte: amabilitatea extraterestrilor, faptul ca ei evita intalnirile cu guvernul si cu presa, discutiile despre seriale TV (principala sursa de documentare despre Terra), atitudinea matura a canadienilor fata de intalnirea cu fapturile de pe alta lume. Civilizatiile extraterestre sunt bine descrise, iar ideea ca multe dintre speciile avansate au optat pentru viata in interiorul unor medii virtuale e destul de interesanta. M-am distrat citind cartea, care e scrisa simplu si clar, totusi nu o pot recomanda cu draga inima, autorul face rabat de la prea multe dintre lucrurile indispensabile unui bun roman de idei.

Alte pareri:

Kyodnb la CititorSF
Jen la CititorSF

Read Full Post »

Poezie de sambata

The Tale of Custard the Dragon

by Ogden Nash

Belinda lived in a little white house,
With a little black kitten and a little gray mouse,
And a little yellow dog and a little red wagon,
And a realio, trulio, little pet dragon.

Now the name of the little black kitten was Ink,
And the little gray mouse, she called her Blink,
And the little yellow dog was sharp as Mustard,
But the dragon was a coward, and she called him Custard.

Custard the dragon had big sharp teeth,
And spikes on top of him and scales underneath,
Mouth like a fireplace, chimney for a nose,
And realio, trulio, daggers on his toes.

Belinda was as brave as a barrel full of bears,
And Ink and Blink chased lions down the stairs,
Mustard was as brave as a tiger in a rage,
But Custard cried for a nice safe cage.

Belinda tickled him, she tickled him unmerciful,
Ink, Blink and Mustard, they rudely called him Percival,
They all sat laughing in the little red wagon
At the realio, trulio, cowardly dragon.

Belinda giggled till she shook the house,
And Blink said Week!, which is giggling for a mouse,
Ink and Mustard rudely asked his age,
When Custard cried for a nice safe cage.

Suddenly, suddenly they heard a nasty sound,
And Mustard growled, and they all looked around.
Meowch! cried Ink, and Ooh! cried Belinda,
For there was a pirate, climbing in the winda.

Pistol in his left hand, pistol in his right,
And he held in his teeth a cutlass bright,
His beard was black, one leg was wood;
It was clear that the pirate meant no good.

Belinda paled, and she cried, Help! Help!
But Mustard fled with a terrified yelp,
Ink trickled down to the bottom of the household,
And little mouse Blink strategically mouseholed.

But up jumped Custard, snorting like an engine,
Clashed his tail like irons in a dungeon,
With a clatter and a clank and a jangling squirm
He went at the pirate like a robin at a worm.

The pirate gaped at Belinda’s dragon,
And gulped some grog from his pocket flagon,
He fired two bullets but they didn’t hit,
And Custard gobbled him, every bit.

Belinda embraced him, Mustard licked him,
No one mourned for his pirate victim
Ink and Blink in glee did gyrate
Around the dragon that ate the pyrate.

Belinda still lives in her little white house,
With her little black kitten and her little gray mouse,
And her little yellow dog and her little red wagon,
And her realio, trulio, little pet dragon.

Belinda is as brave as a barrel full of bears,
And Ink and Blink chase lions down the stairs,
Mustard is as brave as a tiger in a rage,
But Custard keeps crying for a nice safe cage.

Read Full Post »

un roman francais

Autor: Frédéric Beigbeder
Titlu: Un roman français
Editura: Le Livre de Poche, Paris, 2010; 248 pagini; de imprumut
Nota data de mine: *** si ceva (din 5)

Iata cartea care a castigat in 2009 premiul Renaudot, in strigate de indignare sau de admiratie, dupa caz. Scriitor usurel, dupa parerea mea, Beigbeder a publicat un numar de carti cu personaje masculine drogate, petrecarete si superficiale care se invart adesea in lumea buna a literelor si artelor frantuzesti. Un roman français face, intr-un fel, exceptie, fiind o autobiografie romantata a autorului. Care insa se invarte si el in lumea buna, etc.

La inceputul cartii, Beigbeder este arestat, impreuna cu un prieten, pentru consum de cocaina pe caile publice. Autorul va petrece doua zile in arest preventiv, probabil cele mai dificile din existenta sa. Descopera in celula faptul ca e claustrofob, ca mancarea e infama, ca nu e obisnuit cu conditiile de igiena din puscarie – de-a dreptul sordide, daca ceea ce spune el se apropie de adevar. Pentru a suporta detentia se apuca sa scrie, in cap, un roman despre copilaria sa, din care la inceput nu isi aminteste mare lucru.

Partea dificila cand evaluezi o autobiografie e legata de faptul ca trebuie sa evaluezi, intr-un fel, viata naratorului. A fost ea interesanta? Destul de interesanta ca sa merite sa o citesti? Esti tu, ca cititor, insensibil daca spui ca autorul acesta a avut o copilarie banala? Beigbeder e undeva pe la mijloc. N-au existat in copilaria lui prea multe evenimente semnificative, dar ele nu lipsesc chiar cu desavarsire. Din punct de vedere documentar aspectul cel mai interesant e legat, fara indoiala, de faptul ca familia lui (instarita, pe vremuri) a adapostit cativa evrei bogati, bijutieri, in timpul anilor ’40. Relatia cu acestia si cea cu autoritatile naziste ocupa cateva pagini care merita sa fie citite cu toata atentia.

Dincolo de asta, avem o familie marcata de evenimentele obisnuite – strabunici care au murit in razboaie, unchi certati intre ei, parinti divortati si copii trambalati intre doua familii, nevoiti sa isi creeze o identitate in conditiile in care unul dintre parinti ramane bogat (si foarte burghez) iar celalalt ajunge sa traiasca in conditii mai precare. Cartea e salvata de stil si de modul in care apar tot mai multe episoade, pe masura ce o amintire o trezeste pe alta. Daca la inceput Beigbeder era sigur ca isi aminteste un singur episod din intreaga sa copilarie, pana la urma ajunge sa scrie in amanunt despre o gramada de lucruri.

Cartea ramane totusi relativ banala, in ciuda catorva chestiuni care mi-au adus zambetul pe buze (analizarea relatiei dintre Beigbeder si fratele sau mai mare si mai frumos, eternul rival, sau faptul ca parintii lor traiau, in adolescenta, in doua vile despartite de aleea Damour). Preocuparea autorului pentru persoana sa e iritanta, dupa o vreme – el isi aminteste, de exemplu, doar dupa o zi si ceva ca acasa il asteapta pisica, care probabil ca roade deja peretii de foame, dar uita repede de bietul animal. In general vorbind, el tinde sa fie masura tuturor lucrurilor, omul inteligent si cultivat care incearca sa ii civilizeze pe cei din jurul sau prin discursuri fulminante despre contractul social.

Un roman français e si o critica a sistemului penitenciar francez. Beigbeder e uimit si umilit de conditiile in care guvernul patriei sale alege sa ii gazduiasca pe cei aflati in arest preventiv. Lipsa intimitatii, amestecul cu nebuni si criminali si betivi, faptul ca lumina nu se stinge niciodata, frigul, toate acestea sunt pentru autor inacceptabile din partea unui stat civilizat. Faptul ca este tinut in arest doua zile, nu una, cum intelesese ca se procedeaza cel mai adesea cu cei prinsi consumand droguri, il indeamna sa infiereze neamul procurorilor, care decid adesea intre eliberare si metinerea arestului in functie de notorietatea cetateanului ajuns in bucluc. Pana la urma lucrurile se vor aranja, anul de inchisoare la care ar fi putut sa fie condamnat nu mai este adus in discutie iar arestatul Beigbeder este eliberat in lumea cea larga.

Cartea aceasta e, cu tot cu nombrilismul autorului si cu banalitatea unei mari parti ale continutului sau, cea care mi-a placut cel mai mult dintre cele publicate pana acum de Frédéric Beigbeder. E mai putin branchée, nu epateaza chiar atat, e de fapt de-a binelea burgheza si are in spate dorinta de-a intelege mecanimele sociale care l-au format pe autor. Raman totusi la parerea mea – Beigbeder da masura culturii si-a inteligentei sale in eseuri, mai degraba decat in proza. Daca nu as citi luna de luna rubrica sa (foarte buna) din Lire as putea cu usurinta sa il iau drept un personaj superficial, indragostit de propria importanta, pentru ca pana la urma cam asa se prezinta in romanele sale. Mai ales ca eforturile lui d’épater le bourgeois sunt facute in ciuda faptului ca e mai burghez decat multi dintre cititorii sai.

Read Full Post »

Poezie de sambata

A Drink With Something In It

by Ogden Nash

There is something about a Martini,
A tingle remarkably pleasant;
A yellow, a mellow Martini;
I wish I had one at present.
There is something about a Martini,
Ere the dining and dancing begin,
And to tell you the truth,
It is not the vermouth–
I think that perhaps it’s the gin.

Read Full Post »

Galileo 2

galileo2

Am terminat de citit cel mai recent numar al revistei Galileo – 240 de pagini, sapte povestiri, un interviu si cinci texte non-fiction. Primul dintre acestea este editorialul, semnat de HNU-ul national si cuprinzand exemplificari din lumea SF ale termenului „profesionalism”.

Sectiunea „Viitorul anterior” cuprinde doua texte bio-bibliografice despre Alfred Bester si Camil Baciu, texte peste care am sarit la aceasta lectura dar despre care sunt sigura ca vor fi de ajutor celor preocupati de astfel de chestiuni.

Am citit in schimb relatarea lui Robert Silverberg despre un caz destul de interesant din istoria SF-ului: anchetarea, de catre Departamentul de Razboi al SUA, a doi scriitori SF care oferisera intr-un numar din 1944 al Astounding Science Fiction informatii destul de detaliate despre fabricarea unei bombe atomice. De unde aflasera ei cum se face o bomba atomica? Era oare vina celor cativa scriitori SF care lucrau la Los Alamos? Era patria in pericol? Silverberg ne relateaza toti pasii anchetei si ne da detalii despre repercursiunile cazului. Vestea buna e ca el va contribui de acum la fiecare numar al revistei Galileo cu materiale despre istoria SF-ului mondial.

Un alt text non-fiction este scris de Cory Doctorow, bunul nostru prieten, si contine o discutie privind drepturile de autor in lumea aceasta recenta in care mai toata lumea are acces la fisierele gratuite (si ilicite) de pe torrenti. Bineinteles, oportunitatile pentru scriitorii de SF sunt multiple chiar si in atari conditii, iar comunicarea cu cititorii e mai importanta decat pazirea cu strasnicie a operei proprii de marsavii pirati.

Trecand la textele de fictiune, le voi lua pe rand:

* Michael Swanwick, Unde radio (Radio Waves, 1995) – un text scurt in care protagonistii sunt un soi de fantome care se urmaresc una pe alta prin oras, se mananca una pe alta, ocazional, si aleg uneori sa renunte la contactul cu solul si sa se inalte inspre stele. In general nu imi plac povestile cu fantome, iar textul acesta, desi OK scris, nu mi-a spus mare lucru. Aproape *** din 5.

* Costi Gurgu, Ingeri si molii (Angels and Moths, 2009) – o traducere asteptata de multa lume, curioasa dupa ce s-a aflat ca textul a fost inclus in antologia Ages of Wonder in 2009. Oamenii tocmai s-au intalnit cu prima rasa extraterestra inteligenta, dar relatiile diplomatice sunt zguduite dupa ce delegatia pamanteana este casapita aparent fara motiv de extraterestri. O poveste despre mituri, imaginatie populara si constiinta, bogata in idei si bine alcatuita. Subiectul putea fi cu usurinta extins; faptul ca autorul a ales sa scrie atat de multe pe atat de putine pagini nu mi-a placut la fel de mult, cred ca textul ar fi avut numai de castigat daca se baza mai putin pe dorinta cititorului de-a completa povestea, pentru a o intelege mai bine. *** si jumatate din 5.

* Nicola Griffith, Joc in doi (It Takes Two, 2009) – una dintre povestirile nominalizate la Hugo in 2010 si, dupa parerea mea, cel mai bun text din acest numar. O femeie de cariera este trimisa sa obtina un contract baban, iar afaceristul cu care are de-a face obisnuieste sa isi duca colaboratorii la un bar de strip-tease (pentru a vedea cum reactioneaza sub presiune). Dar femeia noastra uita de contract in momentul in care, in bar, da peste o tanara care pare sa fie tot ce si-a dorit ea vreodata de la viata. Dragostea dintre cele doua e pusa in pericol doar de vestea ca sunt cobaii unui experiment nebulos. O proza puternica, curata, convingatoare. **** din 5.

* Marian Truta, Cumania 2010 (text inedit) – inca un text care mi-a placut, o istorie alternativa in care revolutia din 1989 a esuat. Eroul povestii e Aleodor Comanescu, un roman ca oricare altul. Slujba oarecare, prietena oarecare, aspiratii de scriitor SF. Viata lui se schimba in dimineata in care, venind de la Alimentara, e abordat de vecina de palier si invitat la ea acasa pentru a degusta niste coliva. Atmosfera Bucurestiului ramas comunist face toti banii. Aproape **** din 5.

* Stefana Czeller, Slujesc Zeului-Caine (text inedit) – o povestire intensa despre o omenire care aproape a reusit sa se auto-distruga si care a fost salvata de un Zeu-Caine venit de nu se stie unde. Ideile sunt faine, realizarea la fel, as putea sa mai citesc texte despre aceasta lume. *** si ceva din 5.

* Florin Pitea, Vanatoarea de sfincsi (text inedit) – un batran le povesteste nepotilor sai despre aventurile unui stra-strabunic care traise pe vremea cand Pamantul nu ajunsese inca sa fie acoperit de gheturi. Avem parte de copii obraznici, de razboinici singuratici si de o rasa noua de oameni creata candva inainte ca totul sa se duca naibii. Inca o lume care ar putea cu usurinta sa fie extinsa. *** si ceva din 5.

* Lucius Shepard, Doar partial aici (Only Partly Here, 2003) – o povestire post-9/11 in care un barbat care muncea in Ground Zero da peste anumite manifestari paranormale. Nu-i exact ce ma intereseaza. *** din 5. Interviul cu Lucius Shepard din acest numar e ceva mai interesant, m-am bucurat sa vad cat de vehement isi apara dreptul de a nu se apuca sa scrie trilogii fantasy.

Un numar doi bun, in concluzie, care nu ma face sa regret faptul ca m-am abonat printre primii la Galileo. Este clar ca gusturile mele nu sunt neaparat aceleasi cu cele ale redactorului-sef, dar macar in acest numar n-am avut povesti (chiar si bune) despre razboi 😀

Read Full Post »

the year of the flood

Autor: Margaret Atwood
Titlu: The Year of the Flood
Editura: Virago, London, 2010; 528 pagini; 8 euro
Nota data de mine: ***** (din 5)

Romanul acesta este un companion al volumului Oryx and Crake, publicat de Margaret Atwood in 2003. Intamplarile din The Year of the Flood au loc in acelasi timp cu cele din precedentul roman, deci nu putem vorbi de o continuare, mai degraba de o completare. Si daca mai demult ma plangeam de faptul ca din Oryx and Crake lipsesc profunzimea si claritatea, acum sunt pe deplin multumita.

Protagonistele acestui roman sunt Toby si Ren, doua femei care au supravietuit Potopului creat de Crake. Izolate si cu proviziile de hrana pe terminate, ingrozite de soarta celorlalti oameni, cele doua povestesc aventurile lor de dinainte si de dupa catastrofa. Toby e o femeie puternica, care a trecut prin multe necazuri, de la moartea parintilor ei (unul – ucis de o boala noua si imposibil de vindecat, celalalt de datoriile in care a intrat pentru a acoperi costurile tratamentului) la angajarea intr-un fast-food si intalnirea cu patronul psihopat al stabilimentului si la intrarea intr-o secta ecologista si crestina. Acolo se intalneste prima oara cu Ren, pe-atunci o copila, rapita de mama sa dintr-unul dintre orasele Corporatiilor.

Lumea lui Toby si-a lui Ren e una viitoare: oamenii au izbutit sa renunte la guverne si au pus in locul lor Corporatiile, companii imense conduse de mecanismele pietei libere si pazite de o armata privata aflata mai presus de orice legi. Angajatii Corporatiilor si familiile lor traiesc izolati de ceilalti pamanteni (consumatorii, sa le zicem), in orase private si prospere. Restul lumii sta in suburbii, in conditii mizerabile care nu exclud insa accesul la o gama larga de produse cu nume infantilizante propuse de puterile economice ale vremii.

Cea mai mare problema a lumii pare sa fie disparitia treptata a tuturor ecosistemelor de pe Glob, inlocuite cu succes de sosele si fabrici, de oile modificate genetic, porcii salbatici inzestrati cu neuroni omenesti, cainii cu apucaturi de lupi si celelalte himere atat de pe placul Corporatiilor care le-au adus pe lume. Dar oamenii mici, asa cum sunt Toby si Ren, vad mai degraba problemele mici care le macina existenta: lipsa mancarii cu adevarat bune, a sigurantei, sufletele goale de consumatori perfecti ale celor din jur sau destinul sectei Gradinarilor, amenintat mereu de oamenii Corporatiilor si de violenta cotidiana a cartierelor obisnuite.

Unii recenzenti au notat faptul ca The Year of the Flood li se pare o satira, pentru ca descrierea ritualurilor si-a credintelor Gradinarilor este amuzanta, facuta la misto. Margaret Atwood pare sa fie de alta parere, invitandu-i chiar pe cititori, la sfarsitul romanului, sa adopte cantecele acestor oameni si sa le foloseasca in propriile lor ritualuri religioase sau de alt fel, daca o doresc. Mie una nu mi-a trecut prin cap ca as citi capitole de satira, asa ca nu m-am distrat; mi s-a parut ca e vorba de o ideologie crestina destul de cuminte, care porneste de la ideea ca oamenii sunt resposabili, in fata lui Dumnezeu, de viata si de bunastarea tuturor animalelor de pe Pamant (lasate lor mostenire) si continua indemnand adeptii sa traiasca drept, sa isi ajute aproapele (uman sau nu) si sa se pregateasca de venirea Potopului, o calamitate care va distruge specia umana in cazul in care ea uita de datoria fata de natura.

Chestie care se si intampla, iar cei care au citit Oryx and Crake stiu de ce si cum s-a ajuns de fapt la Potop, o epidemie ingrozitoare care-a distrus in cateva zile omenirea. Stiut e si ce se petrece apoi: un grup de oameni „perfecti”, creati in laborator, e eliberat in peisaj sub obladuirea unui tip aparent intr-o ureche. Ei trebuie sa ii inlocuiasca pe oameni si sa traiasca in armonie cu natura, pentru totdeauna. Problema e ce se va intampla cu oamenii ca Toby si Ren, scapati din Potop poate doar pentru a apuca sa isi spuna povestile triste si marunte inainte de-a intalni un sfarsit brutal.

Romanul se incheie brusc, ambiguu si in mijlocul actiunii, exact ca si predecesorul sau, lasand cititorul sa spere ca Atwood va mai scrie macar o carte din seria aceasta. Spun „sa spere” pentru ca din punctul meu de vedere Atwood a reusit sa completeze excelent ceea ce lipsea in prima carte si sa scrie un roman cat se poate de reusit. Ambele carti pot fi citite de sine statator, dar luate impreuna creeaza o lume detaliata si compusa din personaje mai vii si peisaje mai colorate.

The Year of the Flood nu e o carte vesela, chiar daca are pasaje pline de speranta sau de bucurie. Lumea viitoare imaginata de Atwood e sumbra, violenta, corupta, cu valori strambe, iar faptul ca repararea pacatelor omenirii se realizeaza prin uciderea tuturor oamenilor nu are cum sa iti umple sufletul de incantare. Cartea este insa suficient de puternica incat sa ii determine pe multi cititori sa isi analizeze mai atent alegerile personale. S-ar putea spune ca romanul lui Atwood e o satira: exagerand, pare-se, porcariile de pe lume, autoarea incearca sa ii sensibilizeze pe cititori asemenea unui moralist care foloseste caricaturizarea pentru a-i infiera pe mojici, pe invidiosi si pe alti oameni nerecomandabili. Tot autoarea respinge, partial, o astfel de incadrare, spunand ca ceea ce descrie ea in roman s-a intamplat, de fapt, deja, ca nu a exagerat in ceea ce a scris si ca daca lasam lucrurile sa mearga asa cum o fac acum e cat se poate de posibil sa ajungem acolo.

De pe aceeasi pozitie respinge autoarea si incadrarea in genul SF, probabil dorind sa evite asocierea cu un gen considerat inca minor de-o mare parte a criticii literare. Atwood aproba totusi eticheta de „literatura speculativa”, deci aproape SF, iar iubitorii genului au putine sa ii reproseze, in afara de o oarecare doza de ipocrizie. Romanul e foarte bun, foarte viu, inspira sentimente puternice si demonstreaza inca o data ca despartirea pe genuri a literaturii e adesea inutila pentru cititorul unei carti cu adevarat reusite.

Aici puteti citi recenzia din The Guardian a Ursulei K. Le Guin.

Read Full Post »

Poezie de sambata

Deux heures de train

par Abdellatif Laâbi

En deux heures de train
Je repasse le film de ma vie
Deux minutes par année en moyenne
Une demi-heure pour l’enfance
Une autre pour la prison
L’amour, les livres, l’errance
Se partagent le reste
La main de ma compagne
Fond peu à peu dans la mienne
Et sa tête sur mon épaule
Est aussi légère qu’une colombe
A notre arrivée
J’aurai la cinquantaine
Et il me restera à vivre
Une heure environ.

Read Full Post »

Peregrinarile lui Tuf

Autor: George R. R. Martin
Titlu: Peregrinarile lui Tuf (Tuf Voyaging, 1986)
Editura: Nemira, Nautilus SF, Bucuresti, 2010; 544 pagini; 30 RON
Traducere: Liviu Radu
Nota data de mine: *** si jumatate (din 5)

Cartea aceasta este o colectie de povestiri care aduna texte scrise intre 1976 si 1986; in total avem sapte plus un Prolog, singurul care a fost, la prima editie, inedit. Celelalte povestiri sau capitole aparusera deja in cateva reviste SF ale vremii, intr-o ordine care nu are nicio legatura cu cea din volum. Toate cele sapte capitole au in comun personajul principal – pe Tuf, un negustor spatial nu neaparat abil care ajunge in posesia unei uriase nave de germinare abandonata in spatiu dupa stingerea celui mai mare imperiu spatial omenesc.

In prima povestire a cartii, Steaua Molimei, facem cunostinta cu uriasul Tuf, proprietarul navei Cornul abundentei cu bunuri excelente la preturi minime, si cu cele doua pisici care-i tin mereu companie, motanul Ciuperca si pisicuta Distrugere. Tuf accepta sa transporte pana la Steaua Molimei un echipaj mic dar eteroclit format din doi oameni de stiinta, o mercenara, un ciborg si un psihopat. Steaua spre care se indreapta ei e de fapt o nava spatiala uriasa si abandonata de secole, care trimite periodic valuri de bacterii ucigase asupra planetei in jurul careia orbiteaza.

Nava e o adevarata comoara pentru oricine o ia in stapanire: tehnologiile ei au devenit unice, dupa ce omenirea a pierdut mare parte din cunostintele sale despre genetica si despre tehnicile bio-ingineriei. Mai mult, nava contine o biblioteca care reuneste mostre din ADN-ul tuturor organismelor intalnite vreodata de umanitate si mai contine si tehnologia necesara pentru clonarea oricarui exemplar dorit.

Echipa de exploratori devine, pe masura ce se apropie de nava, o adunatura de oameni care abia asteapta sa le taie gatul tuturor celorlalti, in scopul imbogatirii proprii, iar lupta pentru luarea in stapanire a navei are, pana la urma, un castigator neasteptat: pe Tuf.

Inarmat cu o etica proprie (vegetarian, dornic sa ii ajute pe ceilalti atunci cand poate face asta, increzator in destinul felinelor de-ai insoti si face mai buni pe oameni), cu o nava pe care ajunge incet sa o inteleaga si cu un titlu de inginer ecolog pe care si-l acorda singur, Tuf haladuieste prin Galaxie in cautare de clienti pentru serviciile unice pe care le ofera.

Si de clienti va avea parte din plin: de la S’uthlam, o planeta pe care religia locala le impune cetatenilor sa se reproduca cat mai mult, la Namor, o colonie tanara atacata de monstri tot mai infricosatori sau la Lyronica, o lume cvasi-medievala pe care conflictele de putere dintre Case sunt rezolvate in Arena de Bronz cu ajutorul luptelor pana la moarte intre animalele monstruoase antrenate special pentru acest scop, problemele intalnite de Tuf sunt diverse. Solutiile, ajunge el sa constate, sunt din pacate mai putin inovative: cel mai adesea problema de baza e natura umana, nu un ecosistem care o ia razna, iar rezolvarea problemelor si, cel mai adesea, salvarea de la pieire a unor civilizatii intregi porneste de la fraierirea guvernantilor locali.

Peregrinarile lui Tuf e o colectie cu destul de mult farmec: aspectul pisicilor in spatiu, de exemplu, nu are cum sa nu descreteasca fruntile cititorilor, mai ales in clipele in care respectivele pisici devin personaje importante ale intrigii. Tuf e si el, pana la capatul cartii, un personaj simpatic, cu un sarcasm bland si adesea nerecunoscut ca atare de interlocutori, dar si cu o latura dura si inflexibila care iese tot mai mult la iveala pe masura ce el isi accepta statutul de om atotputernic.

Calatoriile prin spatiu, diversitatea culturilor umane de pe tot felul de planete, a modurilor de viata sau a gastronomiilor sunt aspectele care-mi plac cel mai mult la productiile de tip space opera, iar in aceasta carte avem parte de ele din plin. Problemele tehnice si etice ale interventiilor asupra cate unui ecosistem sunt si ele fascinante, chiar daca solutiile imaginate de autor nu raman neaparat in picioare dupa o examinare atenta. Rezolvarea crizei populatiei de pe S’uthlam, de exemplu, presupune rapirea capacitatii de reproducere a imensei majoritati a populatiei, fara stirea sau consimtamantul acestora, in ideea ca cei ramasi fertili vor duce specia mai departe, dar ignora toate modurile in care lucrurile ar putea sa o ia razna (razboaie, asasinarea celor ramasi fertili, dificultatea lor de-a isi gasi perechea in situatia in care intr-o populatie de cateva zeci de miliarde sunt fertili cateva sute de mii de indivizi s.a.m.d.).

Dincolo de tehnica (uneori invechita), insa, volumul mi-a placut mai ales pentru atmosfera, pentru personajul principal si pentru ca e un exemplu foarte bun de SF nu prea profund, destul de amuzant, cu un substrat care merita toata consideratia. Exista carti mult mai serioase pe tema salvarii sau a mortii unui ecosistem sau pe cea a suprapopularii sau pe cea a razboiului ritual, dar uneori e binevenita si lectura cate unui volum mai ludic, mai distractiv si totusi provocator de la un capat la altul.

Read Full Post »