Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 21 ianuarie 2011

un roman francais

Autor: Frédéric Beigbeder
Titlu: Un roman français
Editura: Le Livre de Poche, Paris, 2010; 248 pagini; de imprumut
Nota data de mine: *** si ceva (din 5)

Iata cartea care a castigat in 2009 premiul Renaudot, in strigate de indignare sau de admiratie, dupa caz. Scriitor usurel, dupa parerea mea, Beigbeder a publicat un numar de carti cu personaje masculine drogate, petrecarete si superficiale care se invart adesea in lumea buna a literelor si artelor frantuzesti. Un roman français face, intr-un fel, exceptie, fiind o autobiografie romantata a autorului. Care insa se invarte si el in lumea buna, etc.

La inceputul cartii, Beigbeder este arestat, impreuna cu un prieten, pentru consum de cocaina pe caile publice. Autorul va petrece doua zile in arest preventiv, probabil cele mai dificile din existenta sa. Descopera in celula faptul ca e claustrofob, ca mancarea e infama, ca nu e obisnuit cu conditiile de igiena din puscarie – de-a dreptul sordide, daca ceea ce spune el se apropie de adevar. Pentru a suporta detentia se apuca sa scrie, in cap, un roman despre copilaria sa, din care la inceput nu isi aminteste mare lucru.

Partea dificila cand evaluezi o autobiografie e legata de faptul ca trebuie sa evaluezi, intr-un fel, viata naratorului. A fost ea interesanta? Destul de interesanta ca sa merite sa o citesti? Esti tu, ca cititor, insensibil daca spui ca autorul acesta a avut o copilarie banala? Beigbeder e undeva pe la mijloc. N-au existat in copilaria lui prea multe evenimente semnificative, dar ele nu lipsesc chiar cu desavarsire. Din punct de vedere documentar aspectul cel mai interesant e legat, fara indoiala, de faptul ca familia lui (instarita, pe vremuri) a adapostit cativa evrei bogati, bijutieri, in timpul anilor ’40. Relatia cu acestia si cea cu autoritatile naziste ocupa cateva pagini care merita sa fie citite cu toata atentia.

Dincolo de asta, avem o familie marcata de evenimentele obisnuite – strabunici care au murit in razboaie, unchi certati intre ei, parinti divortati si copii trambalati intre doua familii, nevoiti sa isi creeze o identitate in conditiile in care unul dintre parinti ramane bogat (si foarte burghez) iar celalalt ajunge sa traiasca in conditii mai precare. Cartea e salvata de stil si de modul in care apar tot mai multe episoade, pe masura ce o amintire o trezeste pe alta. Daca la inceput Beigbeder era sigur ca isi aminteste un singur episod din intreaga sa copilarie, pana la urma ajunge sa scrie in amanunt despre o gramada de lucruri.

Cartea ramane totusi relativ banala, in ciuda catorva chestiuni care mi-au adus zambetul pe buze (analizarea relatiei dintre Beigbeder si fratele sau mai mare si mai frumos, eternul rival, sau faptul ca parintii lor traiau, in adolescenta, in doua vile despartite de aleea Damour). Preocuparea autorului pentru persoana sa e iritanta, dupa o vreme – el isi aminteste, de exemplu, doar dupa o zi si ceva ca acasa il asteapta pisica, care probabil ca roade deja peretii de foame, dar uita repede de bietul animal. In general vorbind, el tinde sa fie masura tuturor lucrurilor, omul inteligent si cultivat care incearca sa ii civilizeze pe cei din jurul sau prin discursuri fulminante despre contractul social.

Un roman français e si o critica a sistemului penitenciar francez. Beigbeder e uimit si umilit de conditiile in care guvernul patriei sale alege sa ii gazduiasca pe cei aflati in arest preventiv. Lipsa intimitatii, amestecul cu nebuni si criminali si betivi, faptul ca lumina nu se stinge niciodata, frigul, toate acestea sunt pentru autor inacceptabile din partea unui stat civilizat. Faptul ca este tinut in arest doua zile, nu una, cum intelesese ca se procedeaza cel mai adesea cu cei prinsi consumand droguri, il indeamna sa infiereze neamul procurorilor, care decid adesea intre eliberare si metinerea arestului in functie de notorietatea cetateanului ajuns in bucluc. Pana la urma lucrurile se vor aranja, anul de inchisoare la care ar fi putut sa fie condamnat nu mai este adus in discutie iar arestatul Beigbeder este eliberat in lumea cea larga.

Cartea aceasta e, cu tot cu nombrilismul autorului si cu banalitatea unei mari parti ale continutului sau, cea care mi-a placut cel mai mult dintre cele publicate pana acum de Frédéric Beigbeder. E mai putin branchée, nu epateaza chiar atat, e de fapt de-a binelea burgheza si are in spate dorinta de-a intelege mecanimele sociale care l-au format pe autor. Raman totusi la parerea mea – Beigbeder da masura culturii si-a inteligentei sale in eseuri, mai degraba decat in proza. Daca nu as citi luna de luna rubrica sa (foarte buna) din Lire as putea cu usurinta sa il iau drept un personaj superficial, indragostit de propria importanta, pentru ca pana la urma cam asa se prezinta in romanele sale. Mai ales ca eforturile lui d’épater le bourgeois sunt facute in ciuda faptului ca e mai burghez decat multi dintre cititorii sai.

Read Full Post »