Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for februarie 2011

Poezie de sambata

This Heart that Flutters Near My Heart

by James Joyce

This heart that flutters near my heart
My hope and all my riches is,
Unhappy when we draw apart
And happy between kiss and kiss:
My hope and all my riches – – yes! – –
And all my happiness.

For there, as in some mossy nest
The wrens will divers treasures keep,
I laid those treasures I possessed
Ere that mine eyes had learned to weep.
Shall we not be as wise as they
Though love live but a day?

Read Full Post »

Eu, motanul

Autor: Natsume Soseki
Titlu: Eu, motanul (Wagahai wa neko de aru, 1911)
Editura: Nemira, Bucuresti, 2010; 648 pagini; 35 RON
Traducere: Irina Holca
Nota data de mine: *** si jumatate (din 5)

Aceasta este a doua editie romaneasca a primului roman scris de Natsume Soseki; este insa prima traducere directa din japoneza a acestei carti, si mi se pare ca Irina Holca a facut o treaba foarte buna – traducerea e frumoasa, limpede, fara exprimari ciudate. Eu, motanul a fost publicata initial in foileton in revista Hototogisu, intre 1905 si 1906, iar capitolele au fost reunite in volum in 1911.

Personajul principal al cartii este un motan nu prea frumos si nici indemanatic (soarecii ii rad in nas), dar un foarte bun observator si critic al naturii umane. Adoptat fara mare tragere de inima de familia unui profesor, motanul nostru isi duce zilele sterpelind mancare, stand de vorba cu alte pisici din zona si mai ales observandu-i pe stapanii sai.

In carte nu se intampla, de fapt, mare lucru: profesorul ii primeste in vizita pe cei cativa prieteni pe care ii are, asculta povestile lor adesea inventate, are cateva conflicte cu vecinii si e calcat o data de hoti. Aceste intamplari fara mare insemnatate sunt insa disecate de motanul nostru si pornind de la ele vietatea trage un numar de concluzii privind neamul omenesc – ca el pare sa fie din tot soiul de motive inferior celui pisicesc, de exemplu.

Ca romanul a fost initial publicat in foileton devine evident inca de la al doilea capitol: motanul incepe sa isi dea importanta, anunta faptul ca de acum e un animal faimos si admirat, etc. Dupa prima jumatate a cartii atentia autorului se indreapta insa tot mai mult spre oamenii din jurul pisicii, aceasta ajungand sa fie mai degraba un element de decor, asta dupa ce in primele capitole autorul isi rasfata cititorii cu cateva aventuri pisicesti cat se poate de simpatice – cearta cu o pereche de ciori, vanatoarea de soareci (si umilirea motanului), goana dupa somoni furati.

In ceea ce-i priveste pe oameni, doua sunt conflictele principale din carte: intai cel dintre profesor si prietenii sai si familia unui afacerist bogat din vecini (plina de dispret pentru excentricitatile profesorului) si apoi cel dintre acesta din urma si elevii de la liceul din spatele casei sale. Infruntarile sunt adesea distractive – bogatasul isi pune prietenii sa strige peste gard injuraturi cand trec pe langa casa profesorului, de exemplu, iar prietenii profesorului, ca razbunare, inventeaza tot felul de povesti senzationale care sunt luate de bune de spiritele mai simple ale celor atrasi de lumea afacerilor.

Eu, motanul e un roman destul de usor de citit, e amuzant datorita naratorului (cinic, adesea, si binecuvantat cu darul exprimarilor cu haz) si e plin de detalii despre societatea japoneza de la inceputul secolului 20. Este si inegal, totusi, ultimele capitole fiind tot mai lipsite de elan (autorul a prelungit atat de mult cartea doar la rugamintile unuia dintre editorii revistei Hototogisu). Pentru cei tentati sa citeasca acest volum doar pentru ca e cu pisici probabil ca nu e o lectura ideala, motanul devenind un personaj secundar de la un moment dat incolo. Pentru cei pe care ii intereseaza, insa, o privire asupra clasei de mijloc japoneze din timpul razboiului ruso-japonez (despre care motanul are multe de spus) cartea este insa o lectura cat se poate de recomandabila.

O alta recenzie aici.

Read Full Post »

Poezie de sambata

The Microbe

by Hilaire Belloc

The Microbe is so very small
You cannot make him out at all,
But many sanguine people hope
To see him through a microscope.
His jointed tongue that lies beneath
A hundred curious rows of teeth;
His seven tufted tails with lots
Of lovely pink and purple spots,
On each of which a pattern stands,
Composed of forty separate bands;
His eyebrows of a tender green;
All these have never yet been seen–
But Scientists, who ought to know,
Assure us that they must be so….
Oh! let us never, never doubt
What nobody is sure about!

Read Full Post »

world at the end of time

Autor: Frederik Pohl
Titlu: The World at the End of Time
Editura: Del Ray, US, 1998; 407 pagini; de capatat
Nota data de mine: spre **** (din 5)

Frederik Pohl e din punctul meu de vedere un autor pe care te poti baza: fara a face mari acrobatii stilistice, el reuseste de fiecare data sa creeze situatii si lumi credibile si interesante. The World at the End of Time este, ca multe alte carti ale autorului, incadrabila in categoria hard SF. Cartea ne povesteste aventurile unui grup de colonisti umani trimisi la mare departare de Pamant pe trei nave spatiale care transporta nu doar echipamente de ultima generatie si biblioteci de animale criogenate, ci si cateva mii de oameni capabili si optimisti, criogenati si ei.

Calatoria spre noul leagan al omenirii este intrerupta in momentul in care explodeaza o stea de pe traseul uneia dintre nave. Nu-i vorba de o supernova, ci de un tip de explozie stelara nemaivazut, iar un grup de piloti spatiali si de astronomi e trezit din lungul somn inghetat pentru a aduce corectiile necesare cursului navei si pentru a studia fenomenul neasteptat.

Astfel facem cunostinta cu cel care va deveni cel mai batran om din univers, Viktor, fiul unuia dintre pilotii treziti din staza. Viktor a fost trezit doar pentru ca era in aceeasi cuva cu tatal sau si e dupa scurta vreme adormit inapoi, nu inainte de a se indragosti fara speranta de o femeie matura din echipaj.

A doua lui trezire va fi pe Newmanhome, planeta menita colonizarii. Nava lui Viktor e cea de-a doua dintre cele trei trimise inspre aceasta planeta, iar cei care ajunsesera deja acolo incepusera cu entuziasm construirea noii colonii. Pana aproape de jumatate romanul e unul tipic de colonizare, cu oameni care se lupta pentru a imblanzi o planeta nu chiar salbatica, dar nici deosebit de primitoare. Totul e povestit din perspectiva lui Viktor, care creste incetisor, isi priveste parintii imbatranind, isi alege o meserie, se indragosteste si apoi face cativa copii.

Din pacate insa pentru oamenii de pe Newmanhome cursul normal al evenimentelor e intrerupt de actiunile unei fapturi extraterestre despre care ei nu stiu nici macar ca exista. E vorba de o chestie enorma alcatuita din plasma si care locuieste intr-o stea. O cheama Wan-To, s-a nascut la putin timp dupa Big Bang si e inzestrata cu puterea de-a anihila stele si chiar galaxii intregi.

Wan-To nu stie nici el ca oamenii exista – nu-i pasa, in general vorbind, de fapturile alcatuite din materie. Terenul sau de joaca e cel cuantic, iar problema lui cea mai mare e ca, din plictiseala, a creat fapturi la fel de puternice ca si el care si-au uitat indatoririle filiale si care incearca sa il omoare. Razboiul dintre fiintele acestea pustieste mari zone din univers, dar pana la urma lui Wan-To ii vine ideea de a accelera cateva grupuri de stele pana la viteze foarte apropiate de cea a luminii, gandindu-se ca rivalii sai vor crede fara indoiala ca el insusi se afla intr-un astfel de grup.

Steaua planetei Newmanhome e intr-unul dintre aceste grupuri, iar descoperirea faptului ca se afla brusc in miscare ii ingrozeste pe colonisti. Problema cea mai mare e ca a treia nava de colonizare nu ii va mai ajunge niciodata din urma. Problema aparent mai mica este ca resursele stelei se epuizeaza mult mai rapid decat ar fi fost cazul, iar Newmanhome plonjeaza incet-incet intr-o iarna interminabila.

Viktor este din nou criogenat, pentru a fi inviat intr-o lume stranie si intunecata in care oamenii s-au divizat in colonii organizate pe criterii religioase si traiesc in conditii aproape de nesuportat. Din fericire pentru el pedeapsa pentru disidenta e tot criogenarea, chestie care ii da prilejul sa asiste, dupa o ultima si dureroasa trezire, si la ultimul act al istoriei omenirii: recladirea unei civilizatii avansate tehnologic si spiritual, capabila poate sa-l infrunte in sfarsit de la egal la egal pe Wan-To si sa urmareasca „pe viu” moartea termica a restului universului.

The World at the End of Time e genul meu preferat de SF: exploreaza un viitor cat de cat posibil, nu abuzeaza de legile si teoriile stiintifice cunoscute (le chiar si explica, de fapt, pentru cititorii care au uitat din fizica de liceu), are in centru un personaj bine creat, care pe deasupra nici nu e cel mai brav si mai talentat dintre oameni. Alta chestie care mi-a placut la roman e trecerea lui Viktor prin cateva momente distincte ale viitorului omenirii, fiecare in parte cu tipicurile ei. Cel mai placut lucru este insa optimismul de la sfarsitul cartii: oamenii traiesc in sfarsit intr-o lume blanda, prospera, care nu le-a amortit insa dorinta de-a invata totul despre ceea ce-i inconjoara. O utopie, cum ar veni, si una la care s-a ajuns in ciuda unor secole de incercari dure si de pierderi sfasietoare.

Read Full Post »

Batrani indragostiti

Autor: Alasdair Gray
Titlu: Batrani indragostiti (Old Men in Love, 2007)
Editura: Polirom, Iasi, 2010; 400 pagini; 33 RON
Traducere: Magda Teodorescu
Nota data de mine: spre **** (din 5)

Alasdair Gray este, probabil, cel mai cunoscut scriitor scotian contemporan. In romaneste i-a mai aparut si romanul Lanark (Polirom, 2008), cea mai importanta scriere a autorului, tradusa si discutata pretutindeni in lume. Batrani indragostiti este prima carte a lui Gray pe care am citit-o.

Romanul este unul postmodern, alcatuit dintr-o suma de documente: intai jurnalul intim al invatatorului pensionat John Tunnock, gasit dupa moartea acestuia de sigura lui ruda in viata. Apoi, fragmente scrise de Tunnock pentru un roman istoric de mare amploare, incredintate alaturi de jurnal scriitorului Alasdair Gray pentru unirea lor intr-o carte de sine statatoare. Lor li se adauga un preambul scris de ruda lui Tunnock, un ferpar publicat dupa moartea lui si o postfata critica scrisa de un literat fictiv.

Preambulul ne povesteste despre moartea violenta a lui Tunnock, despre interesul suscitat de scrierile sale si despre acceptarea propunerii lui Alasdair Gray de a le reuni in volum. I se da apoi cuvantul lui Tunnock, care povesteste cum i-a venit ideea de-a scrie un roman despre „cine a platit pentru toate astea” – despre toti cei pe oasele carora a fost construita civilizatia umana.

Fragmente din acest roman fusesera publicate intr-o revista literara scotiana, iar incurajarile anturajului si criticile cititorilor l-au indemnat pe Tunnock sa isi continue opera magistrala. Citim intai despre Socrate, intai ca tanar soldat, apoi ca intelept cautat de mai marii vremii sale. Apoi despre un pictor renascentist, Fra Lippo Lippi, si despre preotul englez Henry James Prince, fondatorul unei secte crestine care-l recunostea ca depozitarul Duhului Sfant. La sfarsitul cartii (si-a vietii sale) Tunnock revine la Socrate, prezentandu-i procesul si apoi retragerea din aceasta lume.

Episoadele romanesti sunt mereu intrerupte de fragmente din jurnalul intim al creatorului lor, care povesteste despre sursele sale de inspiratie si despre femeile din viata sa (intai doua matusi bune la suflet, carora le va dedica si o scurta nuvela, apoi o serie intreaga de tinere nurlii care-si fac obiceiul de a-i aduce in casa drogati si care pleaca in general impreuna cu variate posesiuni de-ale batranului). Jurnalul include si comentarii (adesea rautacioase) despre viata politica si sociala a Scotiei si panseuri despre oportunitatile oferite de o eventuala iesire a acesteia din UK.

Romanul mi-a placut din mai multe motive: intai motivul batranilor indragostiti (despre care e pana la urma vorba), mereu patetici, chiar daca sunt lucizi. Socrate si dragostea lui pentru Alcibiade, Lippi cu calugarita lui pacatoasa, Prince cel indragostit de fecioare si, ultimul pe lista, Tunnock cu muierile lui usoare, toti sunt pana la urma victime ale batranetii lor si-ale faptului ca dorinta imperioasa de-a gusta din bucuriile tineretii nu dispare in momentul in care devine penibila.

Mi-au placut, apoi, fragmentele de roman, destul de bine scrise chiar daca autorul isi ia diverse libertati fata de adevarul istoric. Interesante sunt si inventiile de genul comentariilor lui Gray pe baza textelor lui Tunnock – cel dintai remarca pe alocuri, de exemplu, ca anumite citate din diverse opere literare sunt date gresit sau adauga informatii biografice sau culturale. Cartea, ca obiect, e frumoasa, avand si ilustratii ale autorului.

Simpatic e faptul ca toate fragmentele de roman sunt de fapt scenarii scrise de Gray mai demult si reciclate aici la gramada, fapt care i-a indemnat pe unii critici sa vorbeasca de onanism literar si de frauda. Gray are grija sa anticipeze in postfata toate aceste critici. Din cate am inteles cartea are si personaje comune cu Lanark, desi acesta e un aspect pana la urma secundar. Nu cred ca Batrani indragostiti e o carte mare – e mai degraba un joc relativ superficial. Am citit-o insa cu placere, nu m-a plictisit si ma bucur ca mi-a dat prilejul sa citesc despre viata si aventurile lui Prince, unul dintre cei mai bizari sectanti ai umanitatii.

Bonus: o recenzie agresiva.

Read Full Post »

Poezie de sambata

Ionique

par Constantin Cavafy

Bien que nous ayons brisé leurs statues,
bien que nous les ayons chassés de leurs temples,
les Dieux ne sont pas morts pour autant.
O terre d’Ionie c’est toujours toi qu’ils aiment
et que leurs âmes invoquent.
Quand se lève sur toi un matin de juillet,
la palpitation de leur vie passe dans ton air,
et parfois, hésitante, immatérielle,
une silhouette d’Éphèbe d’un pas rapide
passe sur tes collines.

Read Full Post »

Snow Crash

Snow Crash

Autor: Neal Stephenson
Titlu: Snow Crash (Snow Crash, 1992)
Editura: Leda, Bucuresti, 2010; 592 pagini; 50 RON
Traducere: Ana-Veronica Mircea
Nota data de mine: *** (din 5)

Acesta este cel de-al treilea roman SF publicat de Neal Stephenson. A primit nominalizari la premiile British Science Fiction si Arthur C. Clarke. Este un roman cyberpunk, gen care nu imi place in mod deosebit, dar autorul m-a castigat de partea lui cu romanul Anathem, asa ca am pornit la batalie hotarata sa ii dau toate sansele acestei carti.

Primele capitole sunt incantatoare: cititorul plonjeaza intr-o America viitoare in care teritoriul e impartit intre franciulate (mini-state independente organizate pe principiile francizelor), suburbii-stat si autostrazi suverane. Din SUA nu a ramas mare lucru – cateva zone controlate inca de Guvernul Federal si populate de angajatii acestuia. Industria principala a devenit livrarea de pizza la domiciliu, controlata de-o franciza numita simplu Mafia. Livrarea de pizza se face pe principii simple: daca mancarea nu ajunge intr-o jumatate de ora la destinatar atunci Mafia il pedepseste drastic pe sofer, ii ofera despagubiri clientului si il include in programul sau de publicitate (luandu-i astfel orice sansa la o viata linistita).

Personajul principal al cartii e Hiro, un spadasin prezentat noua initial in postura de sofer care livreaza pizza la domiciliu. Masina sa e fantastica: radare, GPS-uri, roti performante, cutii de pizza inteligente, ergonomie deplina. Ca James Bond, Hiro ocoleste cu vitejie obstacolele, improvizeaza trasee, se razboieste cu raufacatorii pentru a isi indeplini misiunea sfanta – maxim 30 de minute intre comanda si livrare.

Totul e cat se poate de amuzant pana cand lucrurile o iau razna si masina aterizeaza intr-o piscina, dar ziua e salvata pana la urma si Hiro isi face si un prieten nou – pe Y. T., o tanara curiera. Pana spre jumatatea cartii urmarim apoi aventurile lui Hiro in lumea virtuala – omul e si hacker si se intalneste adesea in Metavers cu alti profesionisti in ale calculatoarelor. Avem parte de o serie de capitole care descriu functionarea acelei lumi virtuale, in paralel cu altele despre viata din afara (cel mai interesant e unul despre viata angajatilor din Guvernul Federal, sclavi ai unei birocratii demente).

Problemele apar cand in Metavers hackerii incep sa cada prada unui nou drog, numitul Snow Crash, un program care le distruge creierul si ii face sa vorbeasca in limbi necunoscute. Hiro si Y. T. pleaca pe urmele traficantilor si descopera fapte cutremuratoare legate de vechii sumerieni, de modul in care limbajul ne programeaza creierul si de virusii compusi din cuvinte.

Partea aceasta a cartii nu m-a convins deloc. Stephenson afirma ca limbajul ne reprogrameaza creierul (in sensul ca utilizarea unui limbaj sau a altuia duce la reconfigurarea cailor neuronale din creierul nostru) si deci ca anumite cuvinte spuse cuiva care vorbeste o anumita limba vor actiona ca niste virusi, vor distruge creierul respectiv sau il vor determina sa faca anumite lucruri neplacute. Mi se pare ca autorul a trecut prea usor de la metafora la fapt, ignorand ceea ce e posibil in realitate (poti de exemplu sa spui, poetic, ca un motan are ochi de chihlimbar, dar in realitate povestea e alta). Rezultatul e o teorie a conspiratiei demna de acest nume, cu interpretari eronate, fapte istorice denaturate si extrapolari ametitoare care ii confirma lui Hiro faptul ca inca din vremea sumerienilor virusii lingvistici erau de actualitate.

Acesta e genul de literatura speculativa care imi aduce putine satisfactii, pentru ca, desi pot sa accept nevoia de a imi suspenda o vreme neincrederea, rezultatele acestor supozitii ma lasa cel mai adesea rece. Stephenson imi cere sa presupun ca ceea ce da el ca adevarat chiar este, dar chiar si daca accept sa il cred nu ajunge la concluzii care sa merite efortul. De fapt nu ajunge niciunde, pentru ca din momentul in care protagonistii cartii afla ce-i cu virusul romanul devine brusc unul de actiune, cu impuscaturi, urmariri cu elicopterul si o satisfacatoare distrugere (cu ajutorul explozibililor!) a fortelor raului. Si apoi asta e tot.

I-am reprosat lui Stephenson si inainte faptul ca in pasajele de actiune se foloseste cam mult de clisee si de alte aspecte pur comerciale. Mi-a parut rau si acum ca romanul, care incepuse foarte bine, a degenerat intr-un soi de film cu Rambo/Predator/Indiana Jones (dupa ce in primele capitole am spus ca asemanarea cu James Bond este mai degraba menita sa starneasca hilaritatea). Autorul ramane insa unul dintre cei mai buni creatori de lumi SF pe care ii stiu. Snow Crash merita citita pentru fondul extrem de interesant pe care au loc intamplarile, pentru umorul multora dintre situatii si pentru a vedea cum isi imaginau realitatea virtuala scriitorii din anii ’90 (unele lucruri au ramas de actualitate, altele vor avea farmecul fanteziilor SF ale lui Jules Verne). Din pacate actiunea propriu-zisa nu e indeajuns de bine tratata pentru a merita o nota prea buna.

Read Full Post »

Leapsa – cartile copilariei

Am primit de la Ramona o leapsa care-mi cere sa imi amintesc cam ce citeam eu in copilarie. Raspunsul scurt ar fi „tot” 🙂

Mai in amanunt, prima mea carte a fost una de povesti, maricica si cu poze. Intai am rontait-o, cand inca eram in stadiul de taratoare, apoi am desenat pe ea, apoi am inceput s-o si citesc (cand deja nu mai avea coperti si o serie de pagini fusesera pare-se inghitite cu totul, fapt pentru care s-au pierdut informatiile despre ce carte era ea exact).

povesti chinezesti

I-au urmat tot felul de carti cu basme rusesti, nemtesti, chinezesti si romanesti, dintre care sunt mandra sa spun ca unele au supravietuit aproape intregi pana in zilele noastre. Colectia Povesti nemuritoare am descoperit-o destul de tarziu, spre inceputul gimnaziului, cand n-a mai avut atata farmec.

doctorul aumadoare

Lecturile mele de baza au fost insa altele: in primul rand Habarnam, Doctorul Aumadoare, Trei grasani, Fram ursul polar, Craiasa zapezilor, Peter Pan, Print si cersetor si alte astfel de romane copilaresti. Le recitesc si acum cu placere, in cazul unora anii de studiu aducand cu ei cunoasterea pe dinafara a unor citate extinse.

legendele olimpului

Le-au urmat romanele istorice ale lui Dumas, citite cu pasiune pana prin clasa a 6-a (si apoi recitite cu interes), Regii blestemati, Legendele Olimpului, romanele lui Dickens si altele ca ele. Singurul regret aici este ca nu mi-a dat prin cap sa citesc si fictiuni istorice plasate in Orient, poate ca mi-ar fi placut mai mult genul daca ma apucam mai devreme.

tivisoc si tivismoc

La capitolul literatura de gen, inainte de SF-uri am citit foarte multe productii umoristice: Amintirile din copilarie, Recreatia mare, Tivisoc si Tivismoc, Vitelul de aur, Mos Teaca, tot soiul de volume editate de Scanteia si chiar si scenete pentru soimi ai patriei si pionieri. Aceasta perioada s-a incheiat cand am dat de primele SF-uri – intai povestiri de prin Almanahul Anticipatia si apoi seria Dune, Asimov si o multime de alte romane publicate in primii ani de dupa Revolutie de Nemira si compania.

coulicou

Ramane sa mai spun ca citeam cu placere si o serie de reviste, intai Cutezatorii si apoi Pif, Coulicou, Hibou si alte reviste frantuzesti pentru copii care incepusera sa se gaseasca si in Timisoara prin anii ’90. Tot cam atunci mi-am facut si primele abonamente la biblioteca (la Centrul Cultural Francez, in primul rand, de unde am imprumutat nenumarate benzi desenate), si am trecut incet-incet la lecturi de om mai mare.

asterix legionnaire

Cam asta ar fi de spus; nu m-am straduit sa imi amintesc toate cartile pe care le citeam pe atunci, sigur au fost mult mai multe, dar cele despre care am scris sunt cu siguranta cele mai importante din punctul de vedere al „parcursului” meu de cititor. Va invit sa preluati leapsa, daca doriti. Multumiri si aici Ramonei pentru prilejul de reamintire 🙂

Read Full Post »

Poezie de sambata

Terre de magie

par Adonis

Ne restent ni vengeance, ni querelle
Entre le gardien des jours et moi
Chacun s’en est allé
Entourant son histoire d’une clôture de nuages
Chacun a reconnu ses frontières

Ma terre demeure terre de magie
J’illusionne l’air
Je blesse la face de l’eau
Et m’échappe d’une bouteille à la mer

Read Full Post »