Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 23 februarie 2011

Eu, motanul

Autor: Natsume Soseki
Titlu: Eu, motanul (Wagahai wa neko de aru, 1911)
Editura: Nemira, Bucuresti, 2010; 648 pagini; 35 RON
Traducere: Irina Holca
Nota data de mine: *** si jumatate (din 5)

Aceasta este a doua editie romaneasca a primului roman scris de Natsume Soseki; este insa prima traducere directa din japoneza a acestei carti, si mi se pare ca Irina Holca a facut o treaba foarte buna – traducerea e frumoasa, limpede, fara exprimari ciudate. Eu, motanul a fost publicata initial in foileton in revista Hototogisu, intre 1905 si 1906, iar capitolele au fost reunite in volum in 1911.

Personajul principal al cartii este un motan nu prea frumos si nici indemanatic (soarecii ii rad in nas), dar un foarte bun observator si critic al naturii umane. Adoptat fara mare tragere de inima de familia unui profesor, motanul nostru isi duce zilele sterpelind mancare, stand de vorba cu alte pisici din zona si mai ales observandu-i pe stapanii sai.

In carte nu se intampla, de fapt, mare lucru: profesorul ii primeste in vizita pe cei cativa prieteni pe care ii are, asculta povestile lor adesea inventate, are cateva conflicte cu vecinii si e calcat o data de hoti. Aceste intamplari fara mare insemnatate sunt insa disecate de motanul nostru si pornind de la ele vietatea trage un numar de concluzii privind neamul omenesc – ca el pare sa fie din tot soiul de motive inferior celui pisicesc, de exemplu.

Ca romanul a fost initial publicat in foileton devine evident inca de la al doilea capitol: motanul incepe sa isi dea importanta, anunta faptul ca de acum e un animal faimos si admirat, etc. Dupa prima jumatate a cartii atentia autorului se indreapta insa tot mai mult spre oamenii din jurul pisicii, aceasta ajungand sa fie mai degraba un element de decor, asta dupa ce in primele capitole autorul isi rasfata cititorii cu cateva aventuri pisicesti cat se poate de simpatice – cearta cu o pereche de ciori, vanatoarea de soareci (si umilirea motanului), goana dupa somoni furati.

In ceea ce-i priveste pe oameni, doua sunt conflictele principale din carte: intai cel dintre profesor si prietenii sai si familia unui afacerist bogat din vecini (plina de dispret pentru excentricitatile profesorului) si apoi cel dintre acesta din urma si elevii de la liceul din spatele casei sale. Infruntarile sunt adesea distractive – bogatasul isi pune prietenii sa strige peste gard injuraturi cand trec pe langa casa profesorului, de exemplu, iar prietenii profesorului, ca razbunare, inventeaza tot felul de povesti senzationale care sunt luate de bune de spiritele mai simple ale celor atrasi de lumea afacerilor.

Eu, motanul e un roman destul de usor de citit, e amuzant datorita naratorului (cinic, adesea, si binecuvantat cu darul exprimarilor cu haz) si e plin de detalii despre societatea japoneza de la inceputul secolului 20. Este si inegal, totusi, ultimele capitole fiind tot mai lipsite de elan (autorul a prelungit atat de mult cartea doar la rugamintile unuia dintre editorii revistei Hototogisu). Pentru cei tentati sa citeasca acest volum doar pentru ca e cu pisici probabil ca nu e o lectura ideala, motanul devenind un personaj secundar de la un moment dat incolo. Pentru cei pe care ii intereseaza, insa, o privire asupra clasei de mijloc japoneze din timpul razboiului ruso-japonez (despre care motanul are multe de spus) cartea este insa o lectura cat se poate de recomandabila.

O alta recenzie aici.

Read Full Post »