Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iunie 2011

The World Inside

Autor: Robert Silverberg
Titlu: The World Inside (1971, nominalizat la Hugo în 1972)
Editură: Orb Books, New York, 2010; 256 pagini; 15 USD
Nota dată de mine: *** și ceva (din 5)

Bine ați venit în Monada Urbană 116! Aici toată lumea este fericită, orice dorință e îndeplinită prompt iar cei care produc stres sau frustrări sunt pedepsiți exemplar!

Monada Urbană 116 e un bloc înalt de trei kilometri care adăpostește mai mult de opt sute de mii de oameni, organizați în „orașe” de câteva etaje care împrumută numele vechilor metropole umane. Priveliștea de la etajele de sus e superbă: șiruri nesfârșite de Monade Urbane înconjurate de grădini bine întreținute de roboței-grădinari; mai departe sunt câmpurile de cereale și legume, îngrijite de locuitorii comunelor, singurii care se pot mișca liber prin natură.

E anul 2381, Terra are 75 de miliarde de locuitori și poate susține peste 200 de miliarde dacă nu se schimbă nimic. Nu mai există războaie, foamete și gâlceavă, iar locuitorii Monadelor au tot ce își pot dori. Trăiesc într-o societate profund religioasă în care principala lor îndatorire este procrearea, o societate fără crime (pentru că cei care comit cea mai mică infracțiune sunt fie „reprogramați” psihologic, fie aruncați la ghenă și transformați rapid în energie), în care ospitalitatea e literă de lege. Nimeni nu își încuie apartamentul, iar trupul fiecăruia e disponibil în orice noapte pentru oricine. E de altfel frecvent ca bărbații să hălăduiască prin bloc și să se culce cu nevestele prietenilor sau necunoscuților (sau chiar cu ei, dacă au astfel de înclinații).

Silverberg abordează o mulțime de probleme în romanul acesta: fericirea obligatorie, interzicerea contracepției și impunerea obligației de a face cât mai mulți copii, societățile cvasi-închise, care comunică cu exteriorul doar sporadic, modul în care politicile extrem de dure de tip „toleranță zero” pot produce rase umane separate. În fundal există și problema drepturilor feminine, asta pentru că, evident, femeile din Monadele Urbane nu lucrează, sunt doar frumoase și fac mulți-mulți copii.

Roman SF de idei, deci, în care nu sunt totuși neglijate aspectele mai „literare”: personajele sunt vii, cu probleme care sunt în același timp universale și proprii societății în care trăiesc, iar miza cărții e explorarea acelor lucruri care ne fac să fim oameni, indiferent de locul și timpul în care trăim. Romanul e încă actual, în ciuda faptului că a fost publicat pentru prima oară în 1971, și demodarea lui e improbabilă, mai ales că unele dintre probleme au căpătat o amploare neașteptată (toleranța zero de care vorbeam mai sus, întoarcerea spre valori tradiționale cuplată cu progresul tehnologic…).

Îi pot reproșa cărții un sigur lucru: faptul că autorul a construit romanul într-un mod prea demonstrativ; nu cred că era nevoie ca Silverberg să introducă anumite personaje și situații care să exprime doar dezaprobarea lui pentru Monada Urbana 116, faptul că aceasta e un loc rău era limpede și din context.

În rest, de la Platon încoace se știe că distopia se ascunde adesea sub blana albă și moale a „sistemului social perfect”, iar autorii de SF au lansat adesea avertismente legate de bunele intenții și de locul în care duc. E cu atât mai satisfăcător să le citești într-un roman bine închegat și plăcut de citit.

Read Full Post »

Poezie de sambata

Bankers Are Just Like Anybody Else, Except Richer

by Ogden Nash

This is a song to celebrate banks,
Because they are full of money and you go into them and all
you hear is clinks and clanks,
Or maybe a sound like the wind in the trees on the hills,
Which is the rustling of the thousand dollar bills.
Most bankers dwell in marble halls,
Which they get to dwell in because they encourage deposits
and discourage withdrawals,
And particularly because they all observe one rule which woe
betides the banker who fails to heed it,
Which is you must never lend any money to anybody unless
they don’t need it.
I know you, you cautious conservative banks!
If people are worried about their rent it is your duty to deny
them the loan of one nickel, yes, even one copper engraving
of the martyred son of the late Nancy Hanks;
Yes, if they request fifty dollars to pay for a baby you must
look at them like Tarzan looking at an uppity ape in the
jungle,
And tell them what do they think a bank is, anyhow, they had
better go get the money from their wife’s aunt or uncle.
But suppose people come in and they have a million and they
want another million to pile on top of it,
Why, you brim with the milk of human kindness and you
urge them to accept every drop of it,
And you lend them the million so then they have two million
and this gives them the idea that they would be better off
with four,
So they already have two million as security so you have no
hesitation in lending them two more,
And all the vice-presidents nod their heads in rhythm,
And the only question asked is do the borrowers want the
money sent or do they want to take it withm.
Because I think they deserve our appreciation and thanks,
the jackasses who go around saying that health and happi-
ness are everything and money isn’t essential,
Because as soon as they have to borrow some unimportant
money to maintain their health and happiness they starve
to death so they can’t go around any more sneering at good
old money, which is nothing short of providential.

Read Full Post »

Ingaduinta nordului

Autor: Philip Hensher
Titlu: Îngăduința nordului (The Northern Clemency, 2008)
Editură: Leda, București, 2010; 960 pagini; 55 RON
Traducere: Iulia Arsintescu
Nota dată de mine: *** (din 5)

Romanul acesta masiv s-a numărat printre finalistele premiului Man Booker în 2008 și s-a aflat și a fost nominalizată la Commonwealth Writers’ Prize în 2009. Nu l-a câștigat pe niciunul dintre ele, dar a avut totuși parte de o mulțime de recenzii favorabile în presa literară anglo-saxonă.

Îngăduința nordului e o carte pentru oameni răbdători (și relativ puternici!); la aproape 1000 de pagini, romanul e greu de manevrat și susceptibil să îi obosească repede pe cei în căutare de acțiuni palpitante. În centrul poveștii stau două familii britanice, a căror existență deloc neobișnuită e descrisă amănunțit. Cei care apreciază detaliile infinite despre relațiile de familie vor fi încântați, ceilalți poate debusolați de faptul că până la urmă nu se încheagă nimic de aici: personajele cărții rămân banale, nu li se întâmplă nimic deosebit niciodată, efortul de a citi întregul tom e justificat doar de descrierile amănunțite ale vieții din Marea Britanie.

Îi avem întâi pe membrii familiei Glover – Katherine și soțul ei Malcolm și copiii lor – Jane, Daniel și Tim. Conflictele principale din familia lor privesc dragostea lui Tim pentru șerpi și admirația lui Katherine pentru șeful ei, patronul florăriei unde se angajează pentru a scăpa câteva ore pe zi de monotonia vieții de casnică. Repercursiunile acestor mici neplăceri vor fi urmărite de autor din anii ’70 până după 2000 și vom afla cum nedreptățile din copilărie îl vor conduce pe Tim spre extremism și apoi spre îmbrățișarea unei cariere academice, cum își va canaliza Jane cea mereu cuminte emoțiile negative și cum va evolua relația celor doi soți în urma confruntării cu un adulter aproape imaginat.

Avem apoi familia Sellers – Alice și Bernie și copiii lor, Sandra și Francis. Ceva mai așezați, cei din această familie vor trece doar prin încercările specifice mutării dintr-un oraș în altul, privită mai ales din perspectiva integrării într-o comunitate nouă. Faptul că Sandra și Francis aleg, amândoi, vieți relativ dezorganizate și marginale e nițel straniu (și nu foarte bine explicat de autor), dat fiind faptul că Alice și Bernie ar putea foarte bine să fie părinții perfecți.

Două familii deci, patru părinți și cinci copii despre care aflăm totul. Partea bună a romanului e că te interesează ce se întâmplă cu fiecare dintre ei, îți pasă de desfășurarea întâmplărilor prin care trec. Partea proastă, după părerea mea, e că Hensher nu reușește mereu să își dea seama ce e important și ce nu în economia romanului. El scrie despre tot, despre ce haine poartă fiecare în fiecare moment al zilei, ce mănâncă, cum arată covoarele și draperiile, de unde au fost cumpărate și cât au costat, câte pahare cu apă preferă să țină fiecare noaptea pe noptiera de lângă pat.

Toate acestea îți dau, e adevărat, impresia că știi totul, dar totul, despre oamenii aceștia. Din păcate abundența de informații devine la un moment dat zgomot de fond. Din aceeași categorie fac parte informațiile pe care nu înțelegi de ce le citești. Un capitolaș e dedicat unei femei de serviciu despre care aflăm câți copii are, cum se înțelege cu ei, cum se înțelege su șeful și cu prietenii, s.a.m.d. Surpriza e că singurul ei rol în roman e să găsească din întâmplare câteva foi aruncate de Jane Glover în coșul de gunoi și să își spună părerea despre ce e scris acolo. Cartea ar fi fost cu siguranță mai scurtă și mai ușor de citit dacă autorul ar fi rămas totuși la subiect (vast în sine). Toate parantezele fără rost îți dau în final impresia de a fi închis într-o cameră cu un povestitor vag senil, care dă din gură uneori interesant dar adesea pe lângă subiect. Și care nu se mai oprește odată.

Tot la minus trebuie să trec faptul că din exemplarul pe care l-am cumpărat lipsesc paginile 321-336 și calupul echivalent dinspre sfârșitul volumului. La ambele, ca un făcut, suspansul era maxim. Nu știu dacă toate exemplarele cărții sunt defecte, nu am apucat să trec pe la librărie să verific. Dar probabil că ar fi un gest frumos din partea editurii să pună, de exemplu, paginile lipsă pe site-ul ei… În rest nu am ce să îi reproșez ediției în română. Traducerea e bună, greșelile de redactare se numără de pe degetele de la o mână, cartea e bine legată și frumoasă, ca obiect.

Cred că Hensher poate fi cel mai bine asemănat cu Anne Tyler (doar că are mult mai puțin umor) și cu Philip Roth (doar că, pe lângă umor, îi lipsește și capacitatea de a discerne esențialul). Recomand cartea celor preocupați de sociologia și istoria Marii Britanii și admiratorii romanelor de familie (cu mențiunea că Îngăduința nordului e unul relativ nonconformist, dacă ținem seama de banalitatea totală a personajelor și a subiectelor).

Read Full Post »

Poezie de sambata

Bacilul lui Koch

de George Topîrceanu

Conferință humoristică în versuri. Rostită pe scena Teatrului Național din Iași la un festival al societății pentru profilaxia tuberculozei.

Mult onorate doamne,
Distins auditor!
La festival când vine, tot omul e dator
S-asculte, înainte de partea amuzantă,
O conferință lungă și foarte importantă.
Conform acestei date sinistre, așadar,
Avem între culise un conferențiar,
Un om cu greutate, un personagiu mare…
Să nu luați aceasta drept o amenințare!
Dar ca să nu planeze asupra noastră vina
C-am neglijat programul, — persoana cu pricina
E gata să vă țină, un ceas și jumătate,
O conferință gravă de specialitate.
Cum, nu vă pare bine? De ce v-ați întristat?
Mai așteptați o clipă, că doar n-am terminat.
Pe de-altă parte, însă, găsind că-i anormal
Să vă chemăm la teatru… ca s-adormiți în stal;
Că somnul, în aceste condiții verticale
Ș-atât de izolate, nu face cinci parale;
Că nimene nu poate pretinde nimănui
Să-nghită festivalul cu conferința lui, —
Din spirit caritabil și din filantropie,
Știind mai dinainte ce toată lumea știe,
Cu voia dumneavoastră ne-abatem de la modă
Și-n loc de conferință, veți asculta o odă.

Prea onorate doamne,
Distins auditor!
Subiectul odei mele e-atât de-ngrozitor
Că biata-mi Muză, albă de spaimă și uimire,
Când i-am cerut concursul, în loc să mă inspire,
S-a dat pe lângă ușă, a pretextat ceva
Și-a dispărut… adio! M-a părăsit așa,
Cu călimara plină de noapte și de proză.
E vorba de bacterii și de tuberculoză,
E vorba de bacilul lui Koch…
Precum vedeți,
Un subiect anume făcut pentru poeți!
O, nu vă fie teamă… și dracul este negru
Când stă să-l zugrăvească un iconar integru,
Dar… ici un pic de galben și dincolo puțin
Albastru… și pe gură o dungă de carmin, —
Cu toate c-adineaori părea insuportabil,
Din drac urât și negru devine acceptabil.
(Dar nu fac oare zilnic cucoanele — și ele —
Cam tot același lucru pe propria lor piele?
Ba fac așa chiar domnii — de genul femeiesc…)
Bacilul despre care aș vrea să vă vorbesc
Se află-aici în sală… știu bine că m-ascultă,
Dar nu vrea să-și trădeze prezența lui ocultă.
Intrarea n-a plătit-o fiindcă-i mititel,
Dar unde-i lume multă acolo e și el!
Incognito ca regii și nepoftit pătrunde
În orice fel de casă; îl întâlnești oriunde:
În berării, pe stradă, la cinematograf;
Îi place să se joace cu alți bacili în praf;
Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul,
Și peste tot se ține de bietul om ca scaiul,
În fabrică, la școală sau pe trotuar hai-hui, —
Dar peste tot își vede de-afacerile lui!
Își dă ades pe credit persoana lui culantă
Cu o scadență lungă, când nu e… galopantă,
Regia de tutunuri îi face mult rabat;
La băuturi spirtoase e cointeresat;
Din orice-abuz profită… La pândă, invizibil,
În lupta mare-a vieții e mic, dar e teribil —
Și chiar atunci când pare că doarme, e deștept,
La primării el este „consilier de drept”
Și, tare-n atmosfera comunelor urbane,
E cel mai mare dușman al speciei umane…

Prea onorate doamne!
Când țin acest discurs,
Dac-ați vedea că intră în sală-aici un urs,
N-ați năvăli afară prin uși și prin ferestre
Utilizând cu toții resursele pedestre?
De ce? Fiindcă-i mare și foarte fioros…
Bacilul lui Koch însă e mai primejdios!
Dar fi’ndcă nu se vede și fi’ndcă e prea mic,
Nu sperie pe nimeni…
Să judecăm un pic.
De-ar fi cât Himalaia ori numai cât aluna,
Când știi că te omoară, mic-mare nu-i totuna?
Să-mi spuneți dumneavostră: ce importanță are
Când un tâlhar te-mpușcă, dacă e mic sau mare?
O fi el mic, bacilul… da-i rău! Pe lângă el,
O biată matahală de urs e ca un miel.
Câți oameni mor, de pildă, în fiecare țară
Mâncați de urși? Trei-patru…
Pe când această fiară,
Acest vrăjmaș de moarte al genului uman
Atacă și distruge pe fiecare an
Nu zece, nu o sută… ci mii și mii de vieți,
Ci zeci de mii și sute de mii de tinereți ”
Că judecându-l după isprăvile lui crunte
Și după lăcomie, apare cât un munte!
Un monstru, un balaur încolăcit în spațiu
Ce-nghite fără milă, înghite cu nesațiu
Și tot nu-i mai ajunge, tot nu mai e sătul…

Cu voia dumneavoastră, l-am insultat destul.
Ar fi acum momentul să-l punem sub o lupă
Să știm: ce formă are și cu ce se ocupă?
După savanți și medici ca doctorul Argon,
Bacilul se prezintă sub formă de baston…
Dar bolnavii, săraicii, spun doctorului Ciucă,
Că lor li se prezintă sub formă de măciucă!
Ce-i el de fapt? Un zero, un fel de vârcolac
Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac, —
Ceva așa, cilindric… Regret că nu găsesc
O cretă și-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc. —
S-a zis că face parte din regnul vegetal,
Dar eu nu cred… fiindcă nu-mi pare natural
Să fie din aceeași familie cu floarea,
Să fie văr cu macul și rudă cu cicoarea,
Cu gingașa mimoză, cu palidul narcis…
Ar însemna că-și face familia de râs!
Nu, nu prea are alură de plantă — dimpotrivă:
Ați întâlnit vreodată o plantă agresivă?
Văzut-ați dumneavoastră o floare sau un pom
Să sară din grădină și să se dea la om?
Ori ați putea concepe vreun fel de ciupercuță
Ce stă să se răpeadă, când nimeni n-o asmuță?…
Dar, în sfârșit, s-admitem că scârba asta mică
Ar moșteni-n caracter ceva de la urzică, —
Nu prea importă regnul din care face parte
Cât mai cu seamă felul cum știe să se poarte.
Distruge-n organisme țesuturile vii;
Se instalează în trupuri firave de copii;
Îl poartă-n nas și-n gură aproape-orice persoană.
Dar el preferă pieptul de fată diafană
(Deși nu-i prea rezistă nici cei mai mari atleți).
Și — curios! — el are de mult pentru poeți
Un fel de slăbiciune… s-ar zice că anume
Îi place să distrugă ce-i mai de preț pe lume!…
De obicei, trăiește la umbră. Scos la soare,
Devine melancolic și, câteodată, moare.
Dar nu întotdeauna. Uscat ca o mumie,
Ades, de supărare, el cade-n letargie,
Devine colb, se-nalță pe-un strat de aer moale,
Plutește-n atmosferă… și dând mereu târcoale
În jurul nostru, iarăși găsește un cotlon
Și căpătând viață — devine iar baston!
Savanți-l studiază făcând din el culturi, —
Un fel de gelatină… un soi de răcituri
Pe care stau microbii ca-n sânul lui Avram
Și se-nmulțesc acolo în voia lor…
Uitam!
El dragoste nu face. Cu omul în contrast,
Bacilul lui Koch este surprinzător de cast.
Dar cum se înmulțește atunci? Prin ce minune?
— Prin sciziparitate sau prin diviziune:
Se rupe-ntâi în două… apoi se face-n patru…
Și-n nouă luni e-n stare să-ți umple acest teatru
Cu fii, nepoți, nepoate, și socri mari, și frați,
Și veri, și verișoare, și cuscri, și cumnați,
Că nici un fel de babă (de-a lor) n-ar fi în stare
Să-ți spună a cui este și câte neamuri are!

*

Prea onorate doamne!
Doar câteva cuvinte,
Și-am isprăvit… (v-asigur că nu mi-am pus în minte
Să vă servesc bacilul lui Koch o noapte-ntreagă).
Cum toată lumea știe, microbul se propagă
Prin aer, prin contactul cu un bolnav în casă,
Prin lapte și prin carne de vacă ofticoasă, —
Dar mai ales sărutul, când cade pe-un teren
Prielnic, răspândește agentul patogen.
Deci n-ar fi rău, fiindcă prudența e de aur,
Să vă feriți din calea acestui mic balaur
Și orice om cuminte să cugete mai des
Că n-are nici o grabă și nici un iteres
Să moară de ftizie…
Că poate să-și aleagă o altă maladie [1]
Sau poate să-și dea singur în cap c-o cărămidă,
În caz când existența îi pare insipidă;
Dar dacă-i place viața și soarele, atunci
E bine să respecte aceste vechi porunci,
Pe care medicina de-un veac i le prescrie
Și dumenalui se face mereu că nu le știe:
Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte,
Iar laptele și carnea — să fie bine fripte.
În orice alimente și-n orice băutură
Să puneți acid fenic — nu mult: o picătură…
Și cel puțin o dată la două săptămâni
Tot omul să se spele pe față și pe mâini…
La poștă sau la gară (și-n orice loc murdar)
E obligat tot omul să scuipe-n buzunar,
Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală…
Iar când te duci la teatru sau intri în vreo școală
Și aerul de-acolo îți pare echivoc,
E mai recomandabil să nu respiri de loc…
Acei ce au bronșită sau tuse măgărească,
De semenii lor teferi grozav să se ferească!
Să nu-și mai piardă noaptea cu lucruri nepermise,
Să țină toată iarna ferestrele deschise
Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia,
Să steie-nchiși în casă, c-afară-i udă ploaia…
Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie,
Cu propria ta viață să faci economie.
De nu vrei ca la urmă să te trezești mofluz,
Evită surmenajul și orice fel de-abuz,
Rărește-o cu tutunul, mai lasă băutura!…
Iar dacă, din păcate, vrei să-ți apropii gura
De epiderma unei persoane din elită, —
Oricât ar fi persoana accea de grăbită,
La locul ce urmează să fie sărutat
Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat.
Ori, ca să fiți mai siguri de viață, eu vă zic:
Nu sărutați nici mână, nici gură, nici… nimic!

[1] Mai sigură, mai promptă și mai puțin stupidă… (n. a.)

Read Full Post »

Prima dragoste, ultimele ritualuri

Autor: Ian McEwan
Titlu: Prima dragoste, ultimele ritualuri. În așternuturi (First Love, Last Rites, 1975, In Between the Sheets, 1978)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 348 pagini; 28 RON
Traducere: Dan Croitoru și Raluca Trușcanu
Nota dată de mine: ** (din 5)

Această carte reunește primele două volume de povestiri publicate de Ian McEwan. După supusele scriitorului, ele i-au dat șansa să experimenteze cu diverse voci, tematici și moduri de a scrie, înainte să facă pasul înspre roman. Am fost destul de surprinsă de faptul că majoritatea povestirilor nu mi-au spus mare lucru, Ian McEwan îmi place, în general.

Din păcate ambele colecții se învârt în jurul unor teme care devin respingătoare. Am citit, pe rând, despre frați care își abuzează (sexual) surorile, despre mătuși care își abuzează nepoții, despre oameni care procedează la fel cu animalele lor de casă, despre sexul cu manechine de vitrină, sexul pe scenă, crimele sexuale și așa mai departe. Toată cartea e o explorare a zonelor obscure ale descoperirii sexualității (în primul calup de povestiri) și ale explorării ei la o vârstă ceva mai matură (în al doilea). Totul e împănat de o violență care mi s-a părut și ea supărătoare, de la animale chinuite până la tigăi cu ulei încins aruncate cu voioșie pe anumiți ticăloși.

În primele povestiri efortul autorului de-a scrie „literar” e mai productiv, existând câteva texte cărora le poți ierta obsesiile pentru că sunt totuși abil construite. E cazul, mai ales, a povestirii care dă titlul primului volum (Prima dragoste, ultimele ritualuri), un text surprinzător despre izbăvirea prin sângele nevinovaților și despre faptul că bucuria de-a fi în viață șterge până la urmă vinovăția. Cititorii de SF ar putea fi interesați de ea, e un companion excelent al unui text care a câștigat în 1974 premiul Hugo, The Ones Who Walk Away from Omelas a Ursulei K. Le Guin

Tot interesantă e și Travestiuri, textul cu mătușa despre care spuneam mai sus. Deși revoltător, conține pagini extrem de lucide despre colaborarea cu călăul propriu precum și un contrast reușit între lumea pocită în care trăiesc personajele principale și cea a oamenilor obișnuiți în care are șansa să fugă unul dintre ele (o gură de aer pe care am apreciat-o).

Cel din urma text acceptabil din volum, O conversație cu bărbatul din dulap, e și cel mai violent. Într-o confesiune adresată nu se știe cui, un bărbat nu tocmai tânăr povestește cum a fost crescut de mama lui ca un bebeluș (cu țarc și toate celelalte) până pe la mijlocul adolescenței, cum a fost alungat fără mari fasoane și cum și-a dus apoi existența. Ne e prezentat un bucătar într-o ureche, viața în închisoare și claustrarea voluntară în incinte tot mai mici, totul condimentat cu furturi de plăpumioare.

În afară de aceste trei texte am mai găsit două-trei pasaje interesante, din care unul despre cum o tînără mamă îi cedează treptat unei alte femei toate drepturile ei de mamă. În rest cartea e plină de texte cvasi- sau de-a binelea pornografice care nu prezintă mari calități literare, după părerea mea, bineînțeles. Nu înțeleg prea bine de ce prezentările de pe coperta a patra vorbesc de „realism magic” sau de „imaginație originală”. Pe primul nu l-am găsit (în afară de un text post-apocaliptic destul de confuz nu există în volum tentative de a pătrunde pe terenul alternativului), a doua mi se pare mai degrabă una de adolescent închis prea mult între patru pereți.

Există în câteva texte premise bune, există și pasaje excelent scrise, care amintesc de McEwan cel de mai târziu. Cred însă că cei care nu au citit încă nimic de acest autor ar putea să își facă idei greșite despre talentul lui dacă ar face cunoștință cu el prin aceste povestiri. Pentru cei care îl admiră deja incursiunea poate fi interesantă, mai ales dacă nu îi deranjează să citească texte grotești. Există însă autori care au tratat mai suportabil temele explorate în acest volum.

Read Full Post »

Chestiuni

M-am hotărât (în urma anumitor conversații cu anumite persoane) să reiau postările cu anunțuri, links și alte chestiuni interesante găsite ici-colo. Deci iată:

* Pe site-ul revistei Galileo am aflat de inaugurarea la București a unui Muzeu temporar al Benzii Desenate. Între 16 iunie și 16 octombrie toți bedefilii sunt așteptați la Muzeul Național de Artă Contemporană (pe Calea 13 septambrie), la etajul 4, unde vor putea să viziteze expoziții de benzi desenate românești și străine și să participe la o bogăție de manifestări (concerte, ateliere, conferințe și câte și mai câte).

Site-ul Muzeului Benzii Desenate este aici, deocamdată în construcție.

* Cei de la Nemira organizează un concurs cu premii generoase (sute și sute de RONi). Este deschis tuturor bloggerilor, deci pe ei!

* Un articol de pe blogul de cărți de la Guardian despre comerțul cu cărți și despre creșterea puterii supermarketurilor. Un fragment:

[…] the single biggest (but rarely acknowledged) problem in publishing today: most of the biggest firms are dominated by cynics and fools. The people in control care nothing for the quality of the product and will always put short-term gain before long-term growth. They remain frustratingly risk averse when it comes to publishing original or unusual material, or promoting new writers, but they will happily endanger their long-term survival at the merest hint of skirt from a big corporation.

De citit și cugetat, inclusiv la locurile din care ne cumpărăm de citit.

* O serie de fișe despre „cum să bei ca scriitorul tău preferat”. Unde am descoperit că am, pare-se, afinități cu Bukowski, singurul băutor de bere din lot.

* Și, nu în ultimul rând, aruncați un ochi peste site-ul Bicicletei galbene, un blog colectiv cu vederi progresiste de la care tot sper sa obțin un link (am dat chiar și Like pe Facebook, ce trebuie omul să facă, domnilor?!).

* Și, în ultimul rând, aici este recenzia mea din cel mai recent număr al revistei Suspans.ro. Ca de obicei, gratis, frumos, gustos.

Read Full Post »

Poezie; sa-i spunem de sambata

Balada munților

de George Topîrceanu

I

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele și berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăbovește-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare
Și tot leagă și dezleagă,
Cumpănește pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări și pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.

Gata!… Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-și duce.
Se ridică-n două rânduri
Și domol își face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Și spre țarcurile goale…
Și convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul și-a schimbat veșmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foșnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă și nu-și dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte…

După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuții lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminișuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători…
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Și-i strunește blând cu gura:
– Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!…

II

Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munții singuri și bătrâni.

Astăzi ca și-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Și cu sarica pe umăr,
A’ trecutului vii moaște
Peste care vremea crește, –
Culmea verde mi-i cunoaște,
Stânca sură mi-i iubește…

Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca și alte dăți,
Lungă liniște coboară
Peste mari singurătăți.

Toamna cu-a ei albă frunte
Și cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Și rugină pe păduri.

La răspântii crește stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Și-a lui larmă, când și când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemișcare,
Printre ramuri ploaia pică, –
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul și bureții
Își trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceții.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile și buștenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hățiș
Pui sfios de căprioară
A ieșit la luminiș…
Cu blănița zgribulită
Stă și-ascultă nemișcat…
Vremea pare-ncremenită…
Brazii fruntea și-au plecat,
Spăimântați, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii…
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd și deșirat,
Fața galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar își scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de țărână.
Și cum stă cu ceața-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini și crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemișcați și suri
Cheamă noaptea și tăcerea
Din adâncuri de păduri…

III

Și se duc pe nesimțite
Nopți pustii și zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ține de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-și doarme somnul ei
Amorțită sub zăpadă…

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subțiri și rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munții mari
Cum își zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnișuri sclipitoare,
Brazi împodobiți de ger,
Atârnând ca niște salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Și prăpăstiile-adânci.

Read Full Post »

Nord-Michigan

Autor: Jim Harrison
Titlu: Nord-Michigan (Farmer, 1976)
Editură: Robert Laffont, Paris, 2003; 223 pagini; de împrumut
Traducere: Sara Oudin
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Acesta este cel de-al treilea roman publicat de Jim Harrison, un autor cunoscut și pentru volumele sale de versuri și pentru multitudinea de scrieri non-fiction publicate în SUA și în Europa.

În Nord-Michigan el ne povestește viața lui Joseph, un fermier și învățător între două vârste care trece pentru prima oară în viața sa printr-o criză a spiritului. Lucrurile încep treptat – întâi omul nostru își pierde gustul pentru vânarea rațelor sălbatice (prea puțin inteligente), apoi le iartă și pe becațe, iar în timp ce pândește un coiot îi trece prin cap faptul că mai bine de jumătate din viața lui a trecut și începe să se gândească la deciziile pe care le-a luat și la ce va face în continuare.

Din toate gândurile acestea se va coace o depresie cât se poate de serioasă, din care Joseph va ieși doar după ce își va pune în pericol relația cu femeia pe care o curta de ani și ani și după ce se va pierde, aproape, într-o idilă cu o tinerică.

Ce mi s-a părut remarcabil la romanul acesta e în primul rând faptul că Jim Harrison a reușit să scrie în atât de puține pagini întreaga viață a lui Joseph, întreaga lui luptă interioară, totul pe fondul naturii încă neîmblânzite din Michigan.

Vânătoarea și excursiile la pescuit sunt, în romanul lui Harrison, prilejuri pentru bărbații din Michigan de a discuta împreună problemele comunității, de a-și limpezi ideile, de a se gândi la felul în care cadrul natural le-a modelat existențele. Fiecărei stări interioare a lui Joseph îi corespunde un locșor din pădurea de pini din jurul fermei sale, fiecărei crize a existenței un eveniment traumatic de pe la o vânătoare, iar împletirea aceasta a destinelor oamenilor și-a celor ale copacilor, pietrelor și animalelor din jur e descrisă sobru, fără alunecări lirice.

Aflăm din păcate puține lucruri despre cum își ocupă timpul femeile locului. Ele sunt, cu siguranță, bune și calde, dar există la marginea lumii masculine, sunt acolo pentru a-i sprijini pe bărbați și pentru a le face viețile mai ușoare.

Mi-a plăcut mult în roman faptul că nu se întinde, că autorul izbutește să creeze pasaje descriptive care „te duc acolo” și faptul că modul de a scrie e foarte adecvat subiectului (limpede, la obiect, dar totuși nu telegrafic și nici voit „ruralizat”).

Îmi pare însă rău că (din câte știu) în română nu s-a tradus nimic de Jim Harrison. E unul dintre autorii mari ai Statelor Unite, indispensabil pentru cei care doresc să își rafineze ideile despre zonele sale mai puțin umblate.

P.S. Voi fi plecată la munte câteva zile; sfârșit de săptămână frumos tuturor.

Read Full Post »

O poveste

Autor: Alessandro Baricco
Titlu: O poveste (Questa storia, 2005)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 324 pagini; 28 RON
Traducere: Mara Chrițescu și Cerasela Barbone
Nota dată de mine: *** (din 5)

Și ce poveste! Conți își dau coate cu femei de la țară, prințese rusoaice cu visători italieni și austriecii inventează un nou soi de război în romanul acesta al lui Alessandro Baricco. Povestea e cea a lui Ultimo Parri, fiul unor crescători de vaci care trec de partea progresului și își deschid un atelier de reparații auto.

Naratorii sunt diverși – autorul însuși, un profesor de matematică încercând să afle câte ceva despre evenimentele care au dus la moartea fiului său, prințesa rusoiacă amintită mai sus, fratele lui Ultimo. Dar niciodată Ultimo Parri, care e totuși cel care unește toate personajele din carte, care le adună destinele împreună.

El are un sigur vis: să construiască o pistă pentru cursele de mașini care să deseneze cursul vieții lui. Forma umărului primei femei de care s-a îndrăgostit va fi cea a primei dintre cele optsprezece curbe ale circuitului său și, la fel, fiecare linie dreaptă și curbă periculoasă va marca, subtil, unul dintre evenimentele vieții sale.

Până să ajungă să își vadă destinul desenat pe pământul Angliei Ultimo va trebui însă să și-l trăiască; îl însoțim la primele curse de mașini (evenimente impresionante, cu victime numeroase în rândul publicului și-a piloților), pe frontul Primului Război Mondial (acolo unde sute de soldați italieni au fost capturați în mod pașnic de patru-cinci austrieci care inversară brusc regulile luptei), în Kansas ca șofer al unei profesoare de pian și apoi din nou în Italia, trăind o poveste de dragoste de două-trei ceasuri.

Avem deci, pe de-o parte, povestea unei vieți plină de evenimente diverse. Pe de altă parte, Baricco este și stilist (are chiar și școala lui de creative writing) și izbutește sa îmbine foarte frumos câteva moduri de-a scrie (jurnalul, narațiunea împănată cu expuneri filozofice, fluxul conștiinței). Dacă e să îi reproșez ceva atunci pot aminti doar de faptul că cizelarea artistică a frazelor e la fel de prezentă la prințesă, la matematician și la fratele retardat al lui Ultimo, diferențierea vocilor lor nefiind deosebit de abilă.

Cartea mi-a plăcut însă; e generoasă cu cititorii în căutare de aventură fără a neglija plăcerea lecturii unui roman bine construit. Un avertisment, totuși, pentru cei care se așteaptă să citească despre cursele de mașini: este vorba și despre ele, mai ales în primele capitole, dar rolul lor în roman e până la urmă unul secundar. Lui Ultimo îi plac doar drumurile.

Read Full Post »

Poezie de sâmbătă

La fourmi et la cigale

par Raymond Queneau

Une fourmi fait l’ascension
d’une herbe flexible
elle ne se rend pas compte
de la difficulté de son entreprise
elle s’obstine la pauvrette
dans son dessein délirant
pour elle c’est un Everest
pour elle c’est un Mont Blanc
ce qui devait arriver arrive
elle choit patatratement
une cigale la reçoit
dans ses bras bien gentiment
eh dit-elle point n’est la saison
des sports alpinistes
(vous ne vous êtes pas fait mal j’espère ?)
et maintenant dansons dansons
une bourrée ou la matchiche.

Read Full Post »