O poveste

Autor: Alessandro Baricco
Titlu: O poveste (Questa storia, 2005)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 324 pagini; 28 RON
Traducere: Mara Chrițescu și Cerasela Barbone
Nota dată de mine: *** (din 5)

Și ce poveste! Conți își dau coate cu femei de la țară, prințese rusoaice cu visători italieni și austriecii inventează un nou soi de război în romanul acesta al lui Alessandro Baricco. Povestea e cea a lui Ultimo Parri, fiul unor crescători de vaci care trec de partea progresului și își deschid un atelier de reparații auto.

Naratorii sunt diverși – autorul însuși, un profesor de matematică încercând să afle câte ceva despre evenimentele care au dus la moartea fiului său, prințesa rusoiacă amintită mai sus, fratele lui Ultimo. Dar niciodată Ultimo Parri, care e totuși cel care unește toate personajele din carte, care le adună destinele împreună.

El are un sigur vis: să construiască o pistă pentru cursele de mașini care să deseneze cursul vieții lui. Forma umărului primei femei de care s-a îndrăgostit va fi cea a primei dintre cele optsprezece curbe ale circuitului său și, la fel, fiecare linie dreaptă și curbă periculoasă va marca, subtil, unul dintre evenimentele vieții sale.

Până să ajungă să își vadă destinul desenat pe pământul Angliei Ultimo va trebui însă să și-l trăiască; îl însoțim la primele curse de mașini (evenimente impresionante, cu victime numeroase în rândul publicului și-a piloților), pe frontul Primului Război Mondial (acolo unde sute de soldați italieni au fost capturați în mod pașnic de patru-cinci austrieci care inversară brusc regulile luptei), în Kansas ca șofer al unei profesoare de pian și apoi din nou în Italia, trăind o poveste de dragoste de două-trei ceasuri.

Avem deci, pe de-o parte, povestea unei vieți plină de evenimente diverse. Pe de altă parte, Baricco este și stilist (are chiar și școala lui de creative writing) și izbutește sa îmbine foarte frumos câteva moduri de-a scrie (jurnalul, narațiunea împănată cu expuneri filozofice, fluxul conștiinței). Dacă e să îi reproșez ceva atunci pot aminti doar de faptul că cizelarea artistică a frazelor e la fel de prezentă la prințesă, la matematician și la fratele retardat al lui Ultimo, diferențierea vocilor lor nefiind deosebit de abilă.

Cartea mi-a plăcut însă; e generoasă cu cititorii în căutare de aventură fără a neglija plăcerea lecturii unui roman bine construit. Un avertisment, totuși, pentru cei care se așteaptă să citească despre cursele de mașini: este vorba și despre ele, mai ales în primele capitole, dar rolul lor în roman e până la urmă unul secundar. Lui Ultimo îi plac doar drumurile.