Îngăduința nordului

Autor: Philip Hensher
Titlu: Îngăduința nordului (The Northern Clemency, 2008)
Editură: Leda, București, 2010; 960 pagini; 55 RON
Traducere: Iulia Arsintescu
Nota dată de mine: *** (din 5)

Romanul acesta masiv s-a numărat printre finalistele premiului Man Booker în 2008 și s-a aflat și a fost nominalizată la Commonwealth Writers’ Prize în 2009. Nu l-a câștigat pe niciunul dintre ele, dar a avut totuși parte de o mulțime de recenzii favorabile în presa literară anglo-saxonă.

Îngăduința nordului e o carte pentru oameni răbdători (și relativ puternici!); la aproape 1000 de pagini, romanul e greu de manevrat și susceptibil să îi obosească repede pe cei în căutare de acțiuni palpitante. În centrul poveștii stau două familii britanice, a căror existență deloc neobișnuită e descrisă amănunțit. Cei care apreciază detaliile infinite despre relațiile de familie vor fi încântați, ceilalți poate debusolați de faptul că până la urmă nu se încheagă nimic de aici: personajele cărții rămân banale, nu li se întâmplă nimic deosebit niciodată, efortul de a citi întregul tom e justificat doar de descrierile amănunțite ale vieții din Marea Britanie.

Îi avem întâi pe membrii familiei Glover – Katherine și soțul ei Malcolm și copiii lor – Jane, Daniel și Tim. Conflictele principale din familia lor privesc dragostea lui Tim pentru șerpi și admirația lui Katherine pentru șeful ei, patronul florăriei unde se angajează pentru a scăpa câteva ore pe zi de monotonia vieții de casnică. Repercursiunile acestor mici neplăceri vor fi urmărite de autor din anii ’70 până după 2000 și vom afla cum nedreptățile din copilărie îl vor conduce pe Tim spre extremism și apoi spre îmbrățișarea unei cariere academice, cum își va canaliza Jane cea mereu cuminte emoțiile negative și cum va evolua relația celor doi soți în urma confruntării cu un adulter aproape imaginat.

Avem apoi familia Sellers – Alice și Bernie și copiii lor, Sandra și Francis. Ceva mai așezați, cei din această familie vor trece doar prin încercările specifice mutării dintr-un oraș în altul, privită mai ales din perspectiva integrării într-o comunitate nouă. Faptul că Sandra și Francis aleg, amândoi, vieți relativ dezorganizate și marginale e nițel straniu (și nu foarte bine explicat de autor), dat fiind faptul că Alice și Bernie ar putea foarte bine să fie părinții perfecți.

Două familii deci, patru părinți și cinci copii despre care aflăm totul. Partea bună a romanului e că te interesează ce se întâmplă cu fiecare dintre ei, îți pasă de desfășurarea întâmplărilor prin care trec. Partea proastă, după părerea mea, e că Hensher nu reușește mereu să își dea seama ce e important și ce nu în economia romanului. El scrie despre tot, despre ce haine poartă fiecare în fiecare moment al zilei, ce mănâncă, cum arată covoarele și draperiile, de unde au fost cumpărate și cât au costat, câte pahare cu apă preferă să țină fiecare noaptea pe noptiera de lângă pat.

Toate acestea îți dau, e adevărat, impresia că știi totul, dar totul, despre oamenii aceștia. Din păcate abundența de informații devine la un moment dat zgomot de fond. Din aceeași categorie fac parte informațiile pe care nu înțelegi de ce le citești. Un capitolaș e dedicat unei femei de serviciu despre care aflăm câți copii are, cum se înțelege cu ei, cum se înțelege su șeful și cu prietenii, s.a.m.d. Surpriza e că singurul ei rol în roman e să găsească din întâmplare câteva foi aruncate de Jane Glover în coșul de gunoi și să își spună părerea despre ce e scris acolo. Cartea ar fi fost cu siguranță mai scurtă și mai ușor de citit dacă autorul ar fi rămas totuși la subiect (vast în sine). Toate parantezele fără rost îți dau în final impresia de a fi închis într-o cameră cu un povestitor vag senil, care dă din gură uneori interesant dar adesea pe lângă subiect. Și care nu se mai oprește odată.

Tot la minus trebuie să trec faptul că din exemplarul pe care l-am cumpărat lipsesc paginile 321-336 și calupul echivalent dinspre sfârșitul volumului. La ambele, ca un făcut, suspansul era maxim. Nu știu dacă toate exemplarele cărții sunt defecte, nu am apucat să trec pe la librărie să verific. Dar probabil că ar fi un gest frumos din partea editurii să pună, de exemplu, paginile lipsă pe site-ul ei… În rest nu am ce să îi reproșez ediției în română. Traducerea e bună, greșelile de redactare se numără de pe degetele de la o mână, cartea e bine legată și frumoasă, ca obiect.

Cred că Hensher poate fi cel mai bine asemănat cu Anne Tyler (doar că are mult mai puțin umor) și cu Philip Roth (doar că, pe lângă umor, îi lipsește și capacitatea de a discerne esențialul). Recomand cartea celor preocupați de sociologia și istoria Marii Britanii și admiratorii romanelor de familie (cu mențiunea că Îngăduința nordului e unul relativ nonconformist, dacă ținem seama de banalitatea totală a personajelor și a subiectelor).