Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iulie 2011

Poezie de sambata

Pohod la șosea

de Ion Luca Caragiale

Publicată în Claponul, foaie hazlie și populară (1877), Nr. 2 pag. 22-28 și în Almanahul Claponului pe anul de la Mahomet 1295, de la Christos 1878.

De mult se vorbea,
Se tot auzea
Că are să fie
Mare bătălie
Și că-n București,
Au de gând să vie
Oștile rusești,
Căci de-aici se poate
Laolaltă toate
Lesne să pășească
În țara turcească.

Vreme a trecut,
Și nu s-a văzut
Un muscal măcar;

Toți îi așteptau
Însă în zadar:
Rușii nu soseau.
Trecu ce trecu
Și cam începu
A se arăta
Pe ici pe colea,
Câte-un ofițer
Singur și stingher —
Când se pomeni
Lumea într-o zi
(Mai alaltăieri)
Că sosesc aci
Mii de ofițeri:
Să calci unde vrei
Te-mpiedici de ei.
Tot muscali de soi
Gata de război,
Care toți firește
Vorbesc muscălește,
Și care au vestit
Cum că negreșit
Peste prea puțin
Toți muscalii vin.

Vestea zboară iute,
În zece minute
S-a dat sfoară-n țară,
Că va să sosească
La șosea afară
Oastea muscălească…
Și iată-n sfârșit
Că a și sosit!

La zi-ntâi de Mai
A pornit alai,
Gloată peste gloată
Merge lumea toată,
Claie pe grămadă,
Pe muscali să vadă.

Astăzi, știu că are
Tramvaiul cătare.
Dinjos de Teatru
Urcă și coboară,
De par-că-i la moară,
Câte trei și patru
Ba și cinci vagoane
Pline de cocoane,
Umflate, gătite
Și sulemenite.
Iar pe tramvai sus
Grămadă s-au pus
Sumă de monșeri
Amploiți, becheri,
Tot galant gătiți,
După cum îi știți.

Mahalale-ntregi
— Zdraveni și betegi —
Tineri și bătrâni,
Calfe și stăpâni
Cu-ai lor ucenici,
Cu toți mari și mici;
Slujnici, jupânese
Și negustorese;
Apoi mărginașii
Și meseriașii,
Târgoveți mulțime
Și mitocănime
— Toți din Capitală,
Dau cu socoteală —
Cu-ale lor femei
Încet după ei,
Au pornit cu toți
— Să-i numeri nu poți —
Cu prăsila lor:
Toți să vadă vor
Oștile rusești
Lângă București.

Sub cer călduros
Merg încet pe jos,
De zăduf și soare
Sunt plini de sudoare.
Cam pe la nămiez
Or s-ajungă, crez.
Toți din mahalale
Duc în mâini basmale
Cu fel de mâncări,
Și pe urma lor,
Urma tuturor,
Pe două cărări
Vine-un popă beat,
Frânt și asudat
De mult ce-a umblat
Și pe gât a dat…

Iar pe urma lui,
Un copil mucos
— Nu se știe-al cui —
Tare obosit
De-ai lui rătăcit,
Plânge obidos,
Și pe nas, pe bot,
E mânjit de tot.

Toți cu toții dară,
La șosea afară,
S-au dus să privească
Oastea muscălească.
Căței și purcei
Merseră și ei,
După cum scris este
La orice poveste.

Numa-ntr-o chilie,
Singură, pustie,
O babă rămase,
Care de ani șase
Ologită sta
În chilia sa.
Numai ea rămasă
Singură acasă
Și în mahala
Biata se văita
Și se tânguia:
— „Oameni buni! (striga)
Mi-aduceți și mie
Pomană să fie!
Măcar un cazac…
Nu de altceva
Ci numai de leac!”

(de aici)

Read Full Post »

Back again

M-am înturnat din cea mai recentă expediție prin munții noștrii – ai Banatului, de fapt, de această dată. Vremea a fost așa și așa, traseele cam scurte, în schimb am văzut o mulțime de animăluțe (căprioare, licurici mii, lilieci care îi vânau, cârtițe și nenumărate feluri de păsări).

Pe vale

Nu am citit foarte mult, dar măcar am citit chestii care mi-au plăcut:

lust lizard

Christopher Moore, The Lust Lizard of Melancholy Cove, HarperCollins, New York, 2004

Un roman umoristic care mi-a plăcut mai mult decât Evanghelia după Biff. Temele cărții sunt depresia și medicamentele asociate, dragostea în toate formele ei și cucerirea unui orășel american de o Godzillă neconvențională. Mi-a plăcut mult faptul că Moore a știut aici să ocolească miștocăreala clișeistică și tușele groase care m-au deranjat la Biff. De citit pentru relaxare, pentru personajele bine construite (uneori în sensul cel mai propriu al termenului, vezi mai ales cazul unei femei bionice care nu are cum să nu îi distreze pe fanii SF) și pentru a descoperi relația uimitoare dintre un monstru mai sensibil decât pare și o femeie care a renunțat demult la dragostea de semeni.

***

The New Space Opera

Gardner Dozois (ed.), Jonathan Strahan (ed.), The New Space Opera, Eos Books, New York, 2007

O antologie care cuprinde optsprezece povestiri originale, dintre care zece au fost incluse în 2007 pe lista de lecturi recomandate Locus. Pe listă s-a aflat, în plus, și antologia în întregimea sa.

Povestirile, toate aparținând genului space opera, sunt semnate de nume mari ale SF-ului anglo-saxon: Ian McDonald, Greg Egan, Kage Baker, Peter F. Hamilton, Alastair Reynolds, Stephen Baxter, Robert Silverberg, Dan Simmons și mulți alții. Voi scrie mai pe larg despre antologie în curând; deocamdată mai zic doar că e unul dintre cele mai pasionante volume colective pe care le-am citit până acum.

Read Full Post »

* SRSFF împreună cu ATLANTYKRON Summer Academy of Learning vă invită în perioada 5-7 august 2011 la RomCon 2011 – O nouă speranţă:

Romcon 2011

Mai multe detalii aici și aici.

* Și un anunț personal: voi fi plecată la munte în zilele următoare. Servici ușor sau vacanță plăcută vă doresc, după caz 🙂

Read Full Post »

Cantec de gheata si foc 5

A dance with dragons

Autor: George R. R. Martin
Titlu: A Dance with Dragons
Editură: Bantam, New York, 2011; 1040 pagini; 22 USD
Nota dată de mine: *** (din 5)

Dat fiind faptul că foarte mulți fani ai seriei Cântec de gheață și foc nu au pus încă mâna pe cartea aceasta, voi încerca să scriu despre ea cât mai general și fără a da prea mult la iveală. Vă avertizez totuși că veți afla în cele ce urmează câteva lucruri despre conținutul cărții.

După relativa dezamăgire reprezentată pentru mine de Festinul ciorilor mă așteptam să îmi placă destul de mult acest volum: în el aflăm în sfârșit ce se întâmplă dincolo de Zid, ce-i cu Daenerys, Bran, Jon Snow, Tyrion și alte personaje mult mai dragi mie decât Cersei și Degețel. Volumul începe bine, cu un prolog despre transferul conștiinței. Urmează apoi capitole despre Tyrion, Daenerys, Jon Snow și Bran (adică exact ce așteptam). Entuziasmul cu care am început lectura a pălit însă treptat, pe măsură ce mi-am dat seama că nici în această carte nu se va întâmpla mare lucru.

Personajele discută enorm – Tyrion despre râuri și broaște țestoase și mâncare, Daenerys despre problemele poporului ei, Jon Snow despre cum să mute mai bine oamenii pe Zid. GRRM nu pierde nicio ocazie de a ne descrie câte un peisaj, de-a ne expune viețile și faptele tuturor strămoșilor tuturor personajelor fără importanță (și trebuie să fii atent, nu știi niciodată dacă nu cumva nu știu care neica-nimeni nu se va dovedi a fi nepotul uitat al lui Aeris Targaryen). Personajele urzesc planuri, le discută, își trimit scrisori și soli, în prima jumătate a cărții fiind însă clar că nu se va întâmpla nimic dramatic – aflam din Festinul ciorilor, daca era să.

Această primă jumătate a volumului narează întâmplările din Nord și Est petrecute în paralel cu cele din precedentul volum, apoi cele două cronologii se întâlnesc. Apar în carte și capitole mici și stinghere despre Cersei și Jaime, și se dovedesc corecte anumite presupuneri pe care le făcusem după ce am citit Festinul; apare fugitiv și Arya (care, o spun iarași, încă îi poate bate pe toți), apar și informații despre un alt Stark supraviețuitor.

Pozițiile de putere se schimbă, dar în moduri destul de greu de evaluat dat fiind faptul că uneori e greu să îți dai seama ce se întâmplă în fiecare loc într-un anumit moment. Anumite personaje pe care le credeam centrale își pierd mult din panaș – vezi Tyrion, care devine tot mai simpatic dar nu reușește să realizeze nimic, vezi și Daenerys. În general vorbind, nu se întâmplă nimic din ce speram să se întâmple în acest volum: dragonii nu sunt mai bine înțeleși sau mai mult folosiți, nu aflăm nimic nou despre Ceilalți, Daenerys nu cucerește Westeros-ul (și nici nu face vreun pas decisiv în acea direcție), Jon Snow nu devine un conducător luminat.

Apar în schimb câteva figuri noi care se pare că vor avea o importanță covârșitoare în următoarele volume. Evident, dacă nu cumva GRRM se distrază din nou de noi – avem și în A Dance With Dragons serii întregi de capitole despre câte un individ care crapă în final în mod stupid, fără a lăsa ceva în urmă. Există câteva relevații surprinzătoare, aflăm mai mult despre tot felul de Case prezente, trecute și viitoare și devine tot mai clar faptul că nu are rost să te atașezi de prea multe personaje.

Cel puțin un punct scad din nota acordată cărții pentru scenele tot mai dese și mai crunte de violență. Sunt capitole întregi pe care le-am citit cu scârbă, iar diferența față de primele trei volume din serie e că tot mai multe din episoadele de violență extremă sunt gratuite, fără vreo miză, fără însemnătate pentru nimeni. O altă jumătate de punct o scad pentru faptul că e imposibil să îți dai seama dacă cei care mor au murit cu adevărat; există pare-se zeci de moduri în care poți să revii la viață. În plus, GRRM insistă să lase în aer firele narative în care câte un personaj pare să dea colțul. Când știi că vei mai avea de așteptat nu știu câți ani pentru a vedea ce s-a întâmplat ajungi să îl suspectezi pe autor de o oarecare lipsă de bun simț.

Ce mi-a plăcut la acest volum: prezența a numeorși lupi; elementele fantasy, atâtea câte sunt; Bran, care se îndreaptă cu pași înceți spre acumularea unor puteri demne de luat în seamă; Tyrion, mereu haios, confirmând și aici părerea bună pe care am avut-o mereu despre el; Arya, care ar putea să devină și ea un personaj demn de luat în seamă; Jon și Daenerys, care par în acest volum mai tineri decât îi știam; faptul că amândoi văd în sfârșit cât de apăsătoare pot fii victoriile.

A Dance with Dragons le va plăcea cu siguranță celor cărora le-a plăcut și Festinul ciorilor; cei care au fost însă deranjați de încetinirea ritmului seriei, de abundența de personaje și intrigi noi de care nu știi dacă merită să îți pese și de raritatea elementelor fantasy vor fi dezamăgiți și de această dată.

Povestea e și mai înceată, personajele noi sunt multe, pe Ceilalți nu îi vedem aproape deloc, iar farmecul inițial al seriei pare să fi fost abandonat în favoarea sângelui vărsat degeaba. Povestea în sine nu avansează mai deloc, iarna e încă departe, iar dacă lucrurile merg tot așa atunci o să mai fie de nevoie de alte cinci de volume ca să se facă și primăvară.

A mai scris despre carte și Schizoid.

Read Full Post »

Leapsa ABC

Am primit de la Schizoid o leapșă care m-a distrat. Se ia alfabetul, la fiecare literă se scrie titlul câte unei cărți care-ți place, singura condiție fiind ca titlul să înceapă cu litera corespunzătoare. Se admite folosirea literei oriunde în titlul cărții doar pentru trei litere dificile (K, Q, Y, X…).

Să purcedem, așadar:

A – Abatorul 5 (Kurt Vonnegut)
B – Bucuria matinală (P. G. Wodehouse)
C – Conjurația imbecililor (John Kennedy Toole)
D – Dune (Frank Herbert)
E – Ești un animal, Viskovitz (Alessandro Boffa)
F – Fahrenheit 451 (Ray Bradbury)
G – Gaspar, Melhior și Baltazar (Michel Tournier)
H – Hanul zburător (G. K. Chesterton)
I – Insula din ziua de ieri (Umberto Eco)
J – Jurnal din Anul Ciumei (Daniel Defoe)
K – Peripețiile bravului soldat Svejk în războiul mondial (Jaroslav Hašek)
L – Linii de falie (Nancy Huston)
M – Minunatele oase (Alice Sebold)
N – Nicăieri (Neil Gaiman)
O – Orbire (Elias Canetti)
P – Parfumul (Patrick Süskind)
Q – History of a Land called Uqbar (Silas Haslam) 🙂
R – Robie (W. Somerset Maugham)
S – Să nu mă părăsești (Kazuo Ishiguro)
T – Toba de tinichea (Günter Grass)
U – Un yankeu la curtea regelui Arthur (Mark Twain)
V – Vești din Paradis (David Lodge)
W – Wilt (Tom Sharpe)
X – Xenocid (Orson Scott Card)
Y – Oryx & Crake (Margaret Atwood)
Z – Zile birmaneze (George Orwell)

Am trișat puțin pentru a include cât mai mulți autori plăcuți mie. Evident, la unele litere posibilitățile sunt numeroase. Trimit leapșa mai departe Ramonei; dacă o mai dorește cineva – poftiți, serviți 🙂

Read Full Post »

Poezie de sambata

No More Clichés

by Octavio Paz

Beautiful face
That like a daisy opens its petals to the sun
So do you
Open your face to me as I turn the page.

Enchanting smile
Any man would be under your spell,
Oh, beauty of a magazine.

How many poems have been written to you?
How many Dantes have written to you, Beatrice?
To your obsessive illusion
To you manufacture fantasy.

But today I won’t make one more Cliché
And write this poem to you.
No, no more clichés.

This poem is dedicated to those women
Whose beauty is in their charm,
In their intelligence,
In their character,
Not on their fabricated looks.

This poem is to you women,
That like a Shahrazade wake up
Everyday with a new story to tell,
A story that sings for change
That hopes for battles:
Battles for the love of the united flesh
Battles for passions aroused by a new day
Battle for the neglected rights
Or just battles to survive one more night.

Yes, to you women in a world of pain
To you, bright star in this ever-spending universe
To you, fighter of a thousand-and-one fights
To you, friend of my heart.

From now on, my head won’t look down to a magazine
Rather, it will contemplate the night
And its bright stars,
And so, no more clichés.

Read Full Post »

Darwinia

Darwinia

Autor: Robert Charles Wilson
Titlu: Darwinia
Editura: Orb Books, New York, 2007; 320 pagini; 9 EUR
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Prima ediție a acestui roman a apărut în 1998 și a câștigat un premiu Aurora. A fost nominalizată și la Hugo, dar a pierdut în fața lui To Say Nothing of the Dog a lui Connie Willis.

Pe scurt, Darwinia e o combinație de istorie alternativă și hard SF în care premisa e înlocuirea, peste noapte, a Europei cu un continent extraterestru. Anul e 1912, omenirea abia a început să folosească telegraful, iar Miracolul îi pune în încurcătură pe oamenii de știință ai vremii.

Spre Europa sunt trimise expediții științifice care să studieze flora, fauna și geologia „noii lumi”; mulți exploratori își găsesc sfârșitul în Darwinia – numele nou al Europei, ironizare subtilă a celor care încă mai credeau în teoriile evoluției chiar și după apariția din neant a unui continent nou-nouț dar cu solul plin de fosile.

Personajul central al romanului e Guilford Law, un tânăr fotograf american care participă la una dintre expedițiile prin Darwinia. Ceea ce începe însă ca o poveste despre bravii exploratori ai unei lumi străine și periculoase se transformă treptat într-o poveste despre viitorul îndepărtat, despre realitatea virtuală și despre făpturile artificiale care o populează.

Asta pentru că nimic nu e ceea ce pare – Guilford Law și tovarășii lui nu sunt chiar oameni, Darwinia e și nu e Europa, demonii invocați de popime amenință să iasă din pământ și să treacă la atac iar salvarea omenirii e doar o luptă dintr-un război dus la sfârșitul timpurilor între niște entități virtuale greu de înțeles.

O combinație de Jules Verne cu Matrix, cum ar veni, care îți poate plăcea sau nu. În genere producțiile gen Matrix și teoriile care presupun faptul că întregul Univers e de fapt o simulare realizată de un ultra-computer mi se par aiureli, dar Wilson scrie măcar destul de bine, nu m-a enervat chiar dacă a abordat niște teme care nu mă interesează.

Prima jumătate a romanului mi s-a părut superbă – tot ce mi-a plăcut la romanele de aventuri translatat într-o lume străină, plină de animăluțe veninoase și de om mâncătoare. Din păcate combinarea acestei povești cu cea despre realitatea virtuală nu mi s-a părut reușită până la capăt, măcar și pentru că te simți cam prost când îți dai seama că ceea ce te-a pasionat până la jumătatea romanului nu are de fapt prea multă importanță. Personajele devin și ele tot mai schematice pe măsură ce avansezi cu lectura, își pierd din dimensiuni și din umanitate.

Rămâne să mai spun că ultimele capitole din carte plonjează brusc înspre lumea lui Cthulhu, personajele negative transformându-se în monștrii băloși, cu numeroase membre și mirosind a amoniac. Wilson reușește în aceste capitole o parodie a genului horror care m-a amuzat destul de mult. Nu știu însă dacă a intenționat să îi iasă ceva comic; dat fiind restul volumului poate că nu.

O carte așa și așa, una peste alta, salvată de faptul că Wilson scrie îndeajuns de bine încât să nu îți vină ușor să îi iei în nume de rău inovațiile discutabile. E cu siguranță greu să scrii un roman care combină două sub-genuri SF foarte diferite, dar integrarea celor două părți putea totuși să fie mai bună. Impresia finală a fost ca Wilson s-a răzgândit la mijlocul cărții și a luat-o pe arătură, chestie care, cunoscându-i alte producții mai bune, e greu de crezut.

Read Full Post »

Poezie de sambata

De natura rerum

par Yves Bonnefoy

Lucrèce le savait :
Ouvre le coffre,
Tu verras, il est plein de neige
Qui tourbillonne.

Et parfois deux flocons
Se rencontrent, s’unissent,
Ou bien l’un se détourne, gracieusement
Dans son peu de mort.

D’où vient qu’il fasse clair
Dans quelques mots
Quand l’un n’est que la nuit,
L’autre, qu’un rêve?

D’où viennent ces deux ombres
Qui vont, riant,
Et l’une emmitouflée
D’une laine rouge?

Read Full Post »

The Imperfectionists

Autor: Tom Rachman
Titlu: The Imperfectionists
Editură: Quercus Publishing, London, 2011; 336 de pagini; 6 GBP
Nota dată de mine: ** și jumătate (din 5)

Prezentările acestui roman de debut m-au dus cu gândul la Then We Came to the End a lui Joshua Ferris: amandouă comice, pare-se, amândouă prezentând reacțiile angajaților de birou atunci când vine vremea concedierilor în masă. Aceste asemănări există, este drept, dar dincolo de contextul comun cele două cărți sunt destul de diferite.

The Imperfectionists e organizată în capitole-nuvelă, care prezintă viața și opera câte unui colaborator al unui vestit ziar în engleză scris la Roma și difuzat în întreaga lume. Personajele sunt diverse: un freelancer de vârsta a treia, un editor, un corector, un tânar aspirant la jurnalism, contabila ziarului, redactorul-șef, patronul. Ziarul la care lucrează, însă, e ultima lor preocupare: între povești de dragoste lipsite de farmec, ratări personale de tot felul și meschinării mărunte rămâne puțin loc pentru munca propriu-zisă.

Mai degrabă decât un roman „profesional”, care să ne prezinte dramele și tribulațiile muncii la un ziar, cartea e o colecție de nuvele fără mare legătură între ele care ne povestesc despre modul patetic în care își duc existența câțiva oameni. Unele dintre nuvele sunt interesante: povestea tânărului care ar vrea să fie ziarist, dar e călcat în picioare de cei deja în branșă, cea a contabilei care flirtează în avion cu un ziarist care tocmai a fost dat afară (sau despre cum singurătatea te poate face să iei decizii discutabile) sau cea a corectorului care-și vede eroul din tinerețe doborât și care reușește să iasă din toată povestea asta un om ceva mai bun. Aceste capitole reușite îndulcesc impresia în general negativă pe care am avut-o despre carte.

Din păcate ceea ce îi lipsește în primul rând romanului e intriga sau măcar un fir director. Capitolele-nuvelă nu se susțin prin ele însele, dacă ar fi să citești una într-o antologie ai cam trage din umeri, iar luate în ansamblu oferă lungi caracterizări de personaje la care nu se mai revine niciodată. Nu există o acțiune care să aducă împreună personajele, nu prea există nici măcar scene în care ele să fie împreună în aceeași cameră. Am citit numeroase romane în care punctele de vedere diferite sunt folosite pentru a împrospăta o narațiune, pentru a-i da o forma agreabilă. Rachman ratează însă, după părerea mea cel puțin, construirea acestei cărți, care seamănă tot mai puțin cu un roman pe măsură ce o citești.

Tot la minus trec și faptul că ceea ce mi s-a prezentat ca roman comic, irezistibil și poznaș e o înșiruire de evenimente cauzatoare de depresie întâmplate unor personaje în general demne de milă (și, pe alocuri, de scârbă), totul scris fără prea multe sclipiri de umor sau înțelepciune. Evident, o carte nu este neapărat proastă doar pentru că abordează astfel de aspecte. Dar marketingul înșelător poate duce la enervarea cititorilor, ceea s-a cam întâmplat în acest caz.

În sfârșit, și de-a binelea subiectiv, autorul mi-a căzut definiv din grații în ultimul capitol, în care mi-a făcut impresia unui bully. Nu văd rostul scrierii unui capitol în care prezinți frumos și plin de înțelegere iubirea dintre un om handicapat emoțional (și aproape sigur și psihic) și singurul lui prieten, un câine basset, doar pentru a ucide apoi câinele. Stăpânul e distrus – mai putea să reacționeze si altcumva? – iar cititorul uimit ca drama aceasta nu are măcar un rol în carte, nu e valorificată nicicum, e pusă doar așa, să îți rămână un gust amar după ce termini de citit.

Rămâne să mai spun faptul că înțeleg de ce romanul a fost lăudat în diverse publicații – mulți ziariști s-au regăsit în situațiile descrise de Rachman, iar lupta pentru supraviețuire a ziarului fictiv din roman oglindește situații reale. Pentru cineva din afară lumea aceasta pare un pic caricaturizată, dar cei din interior o cunosc cel mai bine. Autorul scrie binișor – m-au surprins plăcut mai ales dialogurile interioare ale personajelor feminine, bine gândite și bine scrise; mi-au displăcut în schimb metaforele, adesea dubioase. Modul în care și-a conceput romanul e interesant, chiar dacă perfectibil.

Mi-a plăcut totuși ceva mai mult Then We Came to the End; mai puține pretenții, mai mult umor și un marketing onest.

Read Full Post »