Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 1 iulie 2011

The Imperfectionists

Autor: Tom Rachman
Titlu: The Imperfectionists
Editură: Quercus Publishing, London, 2011; 336 de pagini; 6 GBP
Nota dată de mine: ** și jumătate (din 5)

Prezentările acestui roman de debut m-au dus cu gândul la Then We Came to the End a lui Joshua Ferris: amandouă comice, pare-se, amândouă prezentând reacțiile angajaților de birou atunci când vine vremea concedierilor în masă. Aceste asemănări există, este drept, dar dincolo de contextul comun cele două cărți sunt destul de diferite.

The Imperfectionists e organizată în capitole-nuvelă, care prezintă viața și opera câte unui colaborator al unui vestit ziar în engleză scris la Roma și difuzat în întreaga lume. Personajele sunt diverse: un freelancer de vârsta a treia, un editor, un corector, un tânar aspirant la jurnalism, contabila ziarului, redactorul-șef, patronul. Ziarul la care lucrează, însă, e ultima lor preocupare: între povești de dragoste lipsite de farmec, ratări personale de tot felul și meschinării mărunte rămâne puțin loc pentru munca propriu-zisă.

Mai degrabă decât un roman „profesional”, care să ne prezinte dramele și tribulațiile muncii la un ziar, cartea e o colecție de nuvele fără mare legătură între ele care ne povestesc despre modul patetic în care își duc existența câțiva oameni. Unele dintre nuvele sunt interesante: povestea tânărului care ar vrea să fie ziarist, dar e călcat în picioare de cei deja în branșă, cea a contabilei care flirtează în avion cu un ziarist care tocmai a fost dat afară (sau despre cum singurătatea te poate face să iei decizii discutabile) sau cea a corectorului care-și vede eroul din tinerețe doborât și care reușește să iasă din toată povestea asta un om ceva mai bun. Aceste capitole reușite îndulcesc impresia în general negativă pe care am avut-o despre carte.

Din păcate ceea ce îi lipsește în primul rând romanului e intriga sau măcar un fir director. Capitolele-nuvelă nu se susțin prin ele însele, dacă ar fi să citești una într-o antologie ai cam trage din umeri, iar luate în ansamblu oferă lungi caracterizări de personaje la care nu se mai revine niciodată. Nu există o acțiune care să aducă împreună personajele, nu prea există nici măcar scene în care ele să fie împreună în aceeași cameră. Am citit numeroase romane în care punctele de vedere diferite sunt folosite pentru a împrospăta o narațiune, pentru a-i da o forma agreabilă. Rachman ratează însă, după părerea mea cel puțin, construirea acestei cărți, care seamănă tot mai puțin cu un roman pe măsură ce o citești.

Tot la minus trec și faptul că ceea ce mi s-a prezentat ca roman comic, irezistibil și poznaș e o înșiruire de evenimente cauzatoare de depresie întâmplate unor personaje în general demne de milă (și, pe alocuri, de scârbă), totul scris fără prea multe sclipiri de umor sau înțelepciune. Evident, o carte nu este neapărat proastă doar pentru că abordează astfel de aspecte. Dar marketingul înșelător poate duce la enervarea cititorilor, ceea s-a cam întâmplat în acest caz.

În sfârșit, și de-a binelea subiectiv, autorul mi-a căzut definiv din grații în ultimul capitol, în care mi-a făcut impresia unui bully. Nu văd rostul scrierii unui capitol în care prezinți frumos și plin de înțelegere iubirea dintre un om handicapat emoțional (și aproape sigur și psihic) și singurul lui prieten, un câine basset, doar pentru a ucide apoi câinele. Stăpânul e distrus – mai putea să reacționeze si altcumva? – iar cititorul uimit ca drama aceasta nu are măcar un rol în carte, nu e valorificată nicicum, e pusă doar așa, să îți rămână un gust amar după ce termini de citit.

Rămâne să mai spun faptul că înțeleg de ce romanul a fost lăudat în diverse publicații – mulți ziariști s-au regăsit în situațiile descrise de Rachman, iar lupta pentru supraviețuire a ziarului fictiv din roman oglindește situații reale. Pentru cineva din afară lumea aceasta pare un pic caricaturizată, dar cei din interior o cunosc cel mai bine. Autorul scrie binișor – m-au surprins plăcut mai ales dialogurile interioare ale personajelor feminine, bine gândite și bine scrise; mi-au displăcut în schimb metaforele, adesea dubioase. Modul în care și-a conceput romanul e interesant, chiar dacă perfectibil.

Mi-a plăcut totuși ceva mai mult Then We Came to the End; mai puține pretenții, mai mult umor și un marketing onest.

Read Full Post »