Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for august 2011

* Am revenit dintr-o expediție pe Valea Cernei, unde m-am parțial enervat și parțial relaxat. Traseele pe care le-am făcut mi-au plăcut, deși ar fi fost frumos să fie mai răcoare (am aflat ulterior că pe Valea Cernei a fost cel mai cald din toată țara).

M-am enervat în schimb în weekend cu inevitabilii peizani care vin cu mașina și campează pe marginea drumului național doar pentru a face grătare și a pune muzică toată noaptea, activități care pot fi cu ușurință desfășurate și în afara unui parc național.

M-am enervat și pe administrația parcului național Domogled – Valea Cernei – lipsă totală a oricăror amenzi pentru zgomot și distrugere, plăcuțe care te anunță ca intri pe un traseu „amenajat cu fonduri primite de la agenția X” care se dovedesc repede a fi nu numai marcate acum un milion de ani ci și, uneori, impracticabile de-a binelea (vezi valea Prisăcinei, inaccesibilă vara pe traseul vechi din pricina vegetației prea abundente, sau o mulțime de trasee din munții Mehedinți, marcate doar pe hartă). Adăugați la asta faptul că multe dintre poteci sunt mai grele decât mi le aminteam de la ultima vizită din cauza surpărilor și-a pașilor prea multor turiști și imaginea va fi completă.

Din fericire oamenii locului sunt cum îi știam (binevoitori, mereu de ajutor celor care, după vorbele lor, „au venit acolo ca să urce pe munte”), peisajele sunt frumoase și apele de munte proaspete, deci am avut numeroase lucruri bune de văzut și de făcut.

De citit nu am citit prea multe în excursie, am hălăduit mai degrabă. O sa spun totuși câteva cuvinte despre cărțile peste care mi-am aruncat un ochi:

* Margaret Mazzantini, Venit pe lume, Polirom, Iași, 2010

Venit pe lume

O carte începută înainte să plec, lăsată acasă și apoi re-frunzărită și abandonată. Premisele sunt promițătoare – o poveste de dragoste în vremea războiului din Bosnia combinată cu analiza psihologică a sterilității feminine. Cartea nu m-a prins, din păcate. Naratoarea m-a iritat cu lamentările ei constante și cu modul impersonal de-a se raporta la oamenii din jurul său (în afară de tată, o figură luminoasă prezentată aproape hagiografic). Mi-a fost foarte greu să accept tragismul extrem acordat imposibilității de a face copii – știu că există oameni pentru care pruncii devin scopul suprem al existenței, dar după pagini și pagini de metafore învârtindu-se în jurul „pântecului umplut cu praf” am concluzionat că nu pot rezona cu viziunea autoarei (plastic redată, nu spun nu).

* Charles Yu, How to Live Safely in a Science Fictional Universe, Random House, New York, 2010

How to live safely...

Un roman SF ceva mai puțin interesant decât lasă să se creadă titlul. Mă așteptam la ceva în genul Ghidului autostopistului galactic, am primit în schimb un roman contemplativ marcat negativ de faptul că autorul e pornit să demonstreze că e uimitor de inteligent.

Mi-au plăcut structura romanului (capitole scurte alternând cu pasaje dintr-un „ghid de supraviețuire”), ideea universurilor paralele construite de corporații și ideea cărții care îți descrie viitorul și care se modifică singură pe măsura ce îți trăiești viața.

Mi-a plăcut mai puțin lamentarea continuă (iarăși!) a personajului principal, genul de om care contemplă ani de zile nedreptatea faptului că pe hărți nu sunt menționate locurile în care a fost el fericit. M-a distrat însă cât de cât că toate aceste plângeri sunt formulate cu ajutorul a nenumărate metafore matematice sau sefistice.

Tema romanului e până la urmă singurătatea în toate formele ei și mai ales în cea melancolică, Charles Yu folosind recuzita SF mai degrabă dintr-o preferință pentru ea, nu pentru că era cerută de subiect. Probabil că mi-ar fi plăcut mult cartea dacă ar fi fost mai scurtă și dacă nu aș fi dat mai demult peste un autor care izbutește mult mai multe în genul „lirism științific” – Randall Munroe de la xkcd.

* Jules Verne, Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, Adevărul Holding, București, 2010

Uimitoarea misiune

Un roman interesant din diverse puncte de vedere, primul dintre ele fiind acela că Jules Verne a scris doar primele cinci capitole ale sale, continuarea romanului fiind semnată de Michel Verne, fiul autorului.

Tema iniţială a cărţii era limba esperanto, dar fiul lui Verne a renunţat în totalitate la ea şi s-a îndepărtat considerabil de la trama schiţată de tatăl său. Din intriga imaginată de Verne a rămas ideea unui oraş izolat în care oamenii se înţeleg într-o varietate de limbi (dar nu într-o limbă comună).

Alt punct de interes e acela al anticipaţiei, în roman fiind prezentate operele unui inventator genial – maşini care aduc ploaia în deşert, roboţi de luptă controlaţi de la distanţă, sisteme de supraveghere video a unor zone urbane extinse, sisteme de comunicaţie fără fir şi aşa mai departe.

Romanul e, evident, unul de aventuri, cu călătorii periculoase în inima Africii, explorarea unui oraş populat de bandiţi şi bătălii spectaculoase. A fost, admit asta, tocmai ce aveam nevoie să citesc – o poveste simplă spusă pe şleau.

Regret însă faptul că ediţia de la Adevărul nu a cuprins vreo notă despre paternitatea romanului, dat fiind faptul că modificările aduse lui de Michel Verne sunt extensive.

Read Full Post »

Poezie de sambata

Munte vrăjit

de Lucian Blaga

Intru în munte. O poartă de piatră
încet s-a-nchis. Gând, vis și punte mă saltă.
Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!
Din ferigă vulpea de aur mă latră.

Jivine mai sfinte-mi ling mânile: stranii,
vrăjite, cu ochii întorși se strecoară.
Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară
albinele morții, și anii. Şi anii.

Și dacă tot nu am pus poezii săptămânile trecute:

Cântecul bradului

de Lucian Blaga

Subt Ursa Mare, surpat de bureți,
neatins de om, neajuns de ereți,
bătrân, bătrân, în imperiul meu
bradul bărbos străjuiește mereu.

Lichene şi buhe și viespi îl cuprind.
Păianjenii sfinți prin cetini se-ntind.
La un veac, tot la un veac, din înalt
mi-l lovește în creștet fulgerul alb.

Stă între zodii și țară un brad.
Sărutate de fulger – crengile ard.
Dar, iată, se scutură numai de scrum,
și flamura-i nouă și fără de-ajun!

Mistrețul poveștilor iară și iar
încearcă de scoarță prăsele de var.
Şi făr’ de-asfințit în imperiul meu
tânărul brad străjuiește mereu.

P.S. Voi fi plecată zilele următoare; sfârșit de August plăcut tuturor.

Read Full Post »

Harta timpului

Autor: Félix J. Palma
Titlu: Harta timpului (El mapa del tiempo, 2008)
Editură: Trei, București, 2011; 704 pagini; 55 RON
Traducere: Ana-Maria Tamaş
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Iată un roman prezentat de-a dreptul baroc ca amestec de „ficțiune istorică, SF, fantasy istoric, steampunk, roman de dragoste, metaficțiune, thriller și biografie”, scris de un autor spaniol destul de puțin cunoscut până acum în afara țării sale.

Cititorii care vor trece de poleiala sefistică a primei părți a romanului își vor da seama ușor că elementele de ficțiune istorică, romanță și biografie semi-inventată sunt de fapt predominante în carte, ceea ce nu înseamnă că Palma nu reușește să scrie un roman care le poate plăcea fanilor SF.

Pe scurt, cartea e împărțită în trei părți legate între ele de două personaje comune: H.G. Wells, aici un foarte binevoitor tânăr autor, și Gilliam Murray, omul care a introdus turismul temporal în Londra victoriană. Cea mai fermecătoare parte e cu siguranță prima: cititorul plonjează în anul 1888 alături de Andrew, un tânăr din lumea bună care se îndrăgostește de o prostituată care îi va cădea victimă lui Jack Spintecătorul. Povestea de dragoste e frumoasă, durerea tânărului cutremurătoare, iar încercările lui de a se întoarce în timp pentru a preveni crima sunt prilej de-a descoperi o lume paralelă care mi-a plăcut.

Avem parte de expediții în Africa sălbatică, de magicieni indigeni care deschid porți înspre dimensiuni paralele, de monștrii înfricoșători și culoare temporale care abia așteaptă să fie explorate. Andrew nu va pătrunde însă în a patra dimensiune, ci va fi îndrumat spre H.G. Wells, aparent singurul posesor al unei mașini a timpului demnă de acest nume. Urmează salvarea fetei și dezvrăjirea brutală și neașteptată a acestei lumi abia create.

Partea a doua e mai mult romance decât altceva. Wells și Murray sunt puși față în față, îndemnați să rezolve într-un fel sau altul problemele care amenință idila dintre un bărbat al viitorului (care nu e chiar ceea ce pare) și o tinerică care i-a picat cu tronc. Mi-a plăcut aici faptul că Palme a reușit să rămână captivant și fidel epocii despre care scrie. Mi-a plăcut mai puțin modul amuzant de naiv în care tratează aspectele legate de dragostea feminină.

A treia parte revine la recuzita SF și ni-l prezintă pe Wells în ipostaza de turist temporal, urmărit de oameni răi puși să îi fure manuscrisul Omului invizibil. Dacă recuzita SF e subminată în prima parte a cărții aici ea rămâne în picioare, cu mai puțin folos însă, dat fiind faptul că Palme nu aduce nimic nou față de multitudinea de povestioare cu oameni care își ucid străbunicii. Problemele de construcție devin din ce în ce mai evidente, pe măsură ce cartea se îndreaptă spre final, dar salvarea lui Palme stă în șarmul scriiturii și în inteligența cu care știe să se joace cu o multitudine de elemente și personaje istorice pe care, fapt uimitor dată fiind literatura amplă care le e dedicată, reușește să le prezinte într-o lumină nouă și care nu arată rău.

Defectul major al cărții e, după părerea mea, faptul că anumite întâmplări sunt povestite de un număr supărător de mare de ori de-a lungul întregii cărți. Lui i se alătură faptul că cele trei părți pot să fie considerate cu ușurință romane de sine stătătoare, legăturile dintre ele fiind vagi, și faptul că prima parte e cu siguranță cea mai bine creată, înspre final ansamblul începând să dea vaga impresie că autorul e plătit la numărul de cuvinte.

Mi-a plăcut însă mult modul în care scrie Palme. Emulând cu pricepere autorii de romane de aventuri pe care îi admiră, el ignoră cu bună știință economia de mijloace contemporană, se pierde uneori în descrieri pline de farmec, alteori într-o poetică pe care am privit-o cu simpatie, și reușește să creeze personaje care te farmecă.

Elementele literare „de nișă” sunt relativ puține și cel mai adesea nu deosebit de importante, dar e lăudabil că nu sunt introduse forțat. Am întâlnit autori la care amestecătura de SF, fantasy, literatură deturnată și thriller e mult mai abil creată (Jasper Fforde e unul dintre ei), dar Palma are de partea lui faptul că scrie tonic, pozitiv, că știe să își prindă cititorii și că reușește să scrie o carte plasată în secolul XIX care pare adesea scrisă chiar atunci.

Merită totuși menționat și că pregătirea ediției în română pare să fi sărit peste pasul corecturii, greșelile de redactare fiind numeroase (pe lângă cuvinte ciuntite și exprimări nesigure am întâlnit chiar și fragmente de genul „i-a câștigat imediat admirațiasimpatia”).

Rămâne să mai spun și că Harta timpului e primul volum dintr-o trilogie, continuarea ei, Harta cerului, urmând să apară în curând.

Alte păreri:

Dilema Veche
Bookblog

P.S. Vă invit să citiți aici recenzia mea la Halting State (Charles Stross) apărută în cel mai recent număr al revistei Suspans.ro.

Read Full Post »

Visul celtului

Autor: Mario Vargas Llosa
Titlu: Visul celtului (El sueño del celta, 2010)
Editura: Humanitas, București, 2011; 458 pagini; 49 RON
Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari
Nota dată de mine: **** și un pic (din 5)

Cel mai recent roman al lui Llosa e unul biografic: în centrul său îl avem pe Roger Casement, un personaj care a suscitat, pe rând, admiraţie şi dispreţ şi care a fost în capabil, în ochii contemporanilor săi, de un curaj izbitor şi de-o infamie ieşită din comun.

Casement s-a născut în Irlanda în 1864 şi a fost executat la Londra în 1916, în urma unui proces în care fusese acuzat de înaltă trădare. A servit de tânăr în corpul diplomatic al Marii Britanii, fiind însărcinat cu elaborarea a două rapoarte despre situaţia băştinaşilor din Congo și din Peru care au zguduit lumea în care trăia. A fost înnobilat în 1911, cu puţin timp înainte de a se retrage definitiv din corpul diplomatic pentru a inaugura cariera de naţionalist irlandez radical care va duce în final la executarea sa.

Visul celtului alternează capitole despre ultimele luni de viață ale lui Casement, petrecute la închisoare, şi capitole care narează viaţa personajului de la copilăria irlandeză şi până la încarcerare. Casement a dus, nu încape îndoială, o viaţă interesantă şi despre care mi-a plăcut să citesc. Călătoriile prin Congo alături de marii exploratori ai epocii şi cele în sus pe Amazon sunt pasionante, iar contrastul dintre imaginea europenilor despre colonii şi realităţile locale e uimitor. Cititorul nu are cum să nu simpatizeze cu Casement, pare-se primul consul britanic care a avut empatia necesară pentru a-și da seama că populaţiile băştinaşe suferă şi care a avut curajul să documenteze toate ororile comise de europeni în numele civilizării populaţiilor locale.

Rapoartele lui Casement au fost primele care, printr-o documentare atentă și prin adunarea a incredibil de multe dovezi, au dovedit fără drept de apel că ceea ce se petrecea în colonii era inuman. Efectele rapoartelor lui au fost diverse, de la ruinarea companiilor de comerţ cu cauciuc la pierderea drepturilor anumitor entităţi de a controla coloniile. Casement a câştigat un titlu nobiliar, nenumărate boli şi convingerea că independenţa se poate cuceri doar prin forţa armelor. Acest ultim lucru l-a îndemnat să călătorească în Germania după izbucnirea Primului Război Mondial pentru a negocia sprijinul militar al acestei ţări pentru naţionaliştii irlandezi.

Llosa îşi construieşte inteligent romanul, izbutind să îi dea însemnătate vieţii lui Roger Casement şi să o lege de o multitudine de probleme politice sau sociale. Diferitele părţi ale cărţii ne vorbesc despre corupţie, despre lăcomie, curaj şi despre greşelile pe care oamenii buni le pot face atunci când au posibilitatea de a schimba cursul istoriei. Parcă pentru a răspunde juriului premiilor Nobel romanul clădeşte o cartografie clară a structurilor de putere cărora li s-a supus Casement de-a lungul vieţii şi despre rezistenţa, revolta şi înfrângerea sa.

Ficţional în roman e modul în care Llosa tratează problema jurnalelor intime ale personajului său. Casement ar fi putut fi graţiat de guvernul britanic, luând în considerare serviciile nepreţuite aduse acestuia, dar publicarea în presa vremii a unor fragmente de jurnal care narau aventuri homosexuale promiscue şi conturau imaginea unui prădător sexual lipsit de ruşine i-a pecetluit soarta. Llosa alege explicaţia jurnalului intim inventat, presupune că personajul său era homosexual, dar că întâlnirile povestite în jurnale erau inventate. În realitate nimeni nu ştie dacă acele jurnale sunt adevărate sau nu, mulţi istorici indicând faptul că există numeroase discrepante şi puncte de întrebare şi indicând faptul că Reginald ‘Blinker’ Hall, directorul serviciului de informaţii care a pus la dispoziţia presei jurnalele în cauză, era vestit pentru organizarea unor campanii de defăimare bazate pe documente falsificate.

Alegerea lui Llosa de a ignora controversa şi a indica doar într-o notă de sfârşit faptul că a sărit peste anumite lucruri nu mi s-a părut neapărat bună, mai ales că ar fi fost un prilej foarte bun să lege campania contra lui Casement de cea desfăşurată în Peru pentru a-l distruge pe judecătorul trimis să îi judece pe cei responsabili de atrocităţile de pe plantaţiile de cauciuc.

Alt reproş nu am însă să îi fac autorului; romanul te prinde repede în mrejele sale, îţi creează o imagine foarte bună despre locurile şi persoanele invocate, discută nenumărate probleme ale epocii pe care o tratează şi, poate cel mai bun lucru, te face să îl cunoşti pe un om pe care nu ai cum să îl uiţi mai apoi.

Read Full Post »

Infamii marunte

Autor: Panos Karnezis
Titlu: Infamii mărunte (Little Infamies, 2002)
Editura: Leda, București, 2011; 320 pagini; 40 RON
Traducere: Mirella Acsente
Nota dată de mine: **** (din 5)

Acest volum de debut e semnat de un grec emigrat de tânăr în Marea Britanie. Karnezis scrie în engleză, dar personajele sale sunt grecii dintr-un sătuc atât de mic încât nu are nici nume. E o lume pitorească și crudă, încă neatinsă de progresele secolului XX.

Totul se petrece la câțiva ani după 1945. Întâi are loc cutremurului, care distruge o bună parte din sat și care, după părintele Yerasimos, vestește sfârșitul. Multe vor începe cu acest cutremur – sicriele din cimitir sunt dezvelite, prilej pentru a descoperi secretele uitate ale altor vremuri, ceasul bisericii se oprește, cererile sătenilor ajung să fie ascultate de reprezentanți ai autorităților, care decid, într-adevăr, distrugerea definitivă a locului.

Între începtul traumatic și sfârșit avem însă prilejul să descoperim toate infamiile mărunte ale sătenilor, printr-o serie de povestiri legate vag între ele. Îl cunoaștem pe preot, care nu ezistă să își înșele enoriașii inclusiv cu vin de spovedanie măsluit, îl întâlnim pe un bărbat care-și pedepsește fiicele pentru că soția lui a murit născându-le, pe șeful de gară rămas fără gară, pe sărăntocul care moștenește o iapă de curse și refuză să o vândă, pe un hoț rătăcitor care vindecă involuntar insomniile, pe un medic anunțat din senin că se va căsători cu o adolescentă și așa mai departe.

Portretele acestea întregesc o imagine credibilă despre lumea rurală grecească, prima calitate a cărții fiind cea de ghid al unei lumi pe care nu mai avem cum să o cunoaștem. Karnezis stăpânește arta de-a scrie texte scurte, știe să te introducă rapid în viața cuiva și să scrie lucruri semnificative în câteva pagini. Nu se lungește, păstrează pentru sfârșitul fiecărui text câte o surpriză și conturează cu pricepere personaje în care crezi.

Există în volum câteva influențe sud-americane discrete, plasate mai degrabă pentru a arăta cum magia pierde în fața realului – semnificativă e aici o povestire în care legendele despre cruzimea bandiților din munți ajung să fie exemplificate de câțiva vânători inițial destul de nevinovați. Vocea autorului e plăcută, adesea ironică dar niciodată intruzivă, reușind să păstreze cititorul în lumea pe care o descrie fără a-i da indicații despre cum să o interpreteze.

Dacă e să îi fac un reproș cărții pot vorbi doar despre includerea câtorva povestiri ceva mai puțin legate de subiect care dezvrăjesc anumite aspecte ale mitologiei grecești antice. Mi s-a părut că aceste texte, de altfel scurte, puteau să fie lăsate deoparte.

Una peste alta cartea mi-a plăcut însă mult; Karnezis e fără îndoială un povestitor bun, iar povestirile reunite în acest volum izbutesc să-l transporte pe cititor într-o lume care, brusc, îl interesează.

P.S. În cel mai recent număr al revistei Nautilus puteți citi recenzia mea la The New Space Opera (ed. Gardner Dozois, ed. Jonathan Strahan), iar în ultimul număr Suspans.ro o recenzie la The King of Torts a lui John Grisham.

Read Full Post »