Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for septembrie 2011

Calatoria elefantului

Autor: José Saramago
Titlu: Călătoria elefantului (A Viagem do Elefante, 2008)
Editura: Polirom, Iași, 2010; 216 pagini; 30 RON
Traducere: Mioara Caragea
Nota dată de mine: ***** (din 5)

Chiar și laureații Nobelului literar se mai joacă uneori: în acest scurt și fermecător roman de călătorie, Saramago se joacă de-a povestea, alegând să ne vorbească despre elefantul Solomon, cel care a uimit curțile regale portugheze și austriece.

Anul e 1551, iar regele Ioan al III-lea al Portugaliei îşi bate capul să găsească un cadou potrivit pentru nunta arhiducelui Maximilian al Austriei. Toată lumea e încurcată, până când reginei îi trece prin cap faptul că ei dispun de un elefant adus din India alături de îngrijitorul său, Subhro.

Fără a fi întrebați, cei doi vor fi expediați sub escortă înspre Viena, iar povestea călătoriei lor va fi imaginată de Saramago pornind de la cele câteva documente istorice care ne-au rămas despre ei. De la Lisabona la Castelo Redrigo, Valladolid și primele orășele austriece, cei doi vor cunoaște arșița înnebunitoare, tulburările mărilor furtunoase și frigul pătrunzător al Alpilor, dar și lăcomia lupilor, îngâmfarea prinților și terorile trecătorilor din munți.

Chiar dacă nimeni nu știe ce gândește cu exactitate Solomon, Saramago reușește să facă din povestea călătoriei sale la pas prin jumătate din Europa una fermecătoare și semnificativă. Fiecare pas al elefantului e prilej pentru a descoperi câte una dintre fațetele lumii în care ne zbatem, oameni și elefanți deopotrivă. E o lume în care identitatea noastră depinde de bunul plac al celor înzestrați cu putere – fapt ilustrat de modul în care arhiducele Maximilian se străduie să îl transforme pe Solomon în Soliman și pe Subhro în Fritz. Una în care un elefant de treabă, harnic și dornic să își facă datoria, e dus fără voia sa într-o țară în care nu poate munci și ajunge să depindă de caritatea unor oameni care nu îl înțeleg. Dar e și o lume în care sufletele elefanților și sufletele oamenilor se întâlnesc undeva, în povești și în vise, se înțeleg și se caută.

Călătoria elefantului seamănă mult cu poveștile spuse de un bunic nepoților lui: ușoară, plină de meandre și aduceri aminte, de lucruri învățate despre lume și de comentarii despre povestitorul însuși. E o carte mult mai puțin serioasă decât altele ale lui Saramago, dar din care nu lipsește niciuna dintre calitățile care fac din Saramago un scriitor admirabil. Notabile sunt pasiunea povestirii cu tâlc și compasiunea pentru cei simpli, puterea de a le explica viețile și destinele. Chiar dacă de o altă factură decât Eseul despre orbire sau Omul duplicat, cărți mai grele și mai serioase, romanul acesta e o lectură frumoasă, atâta timp cât cititorul poate abandona sobritatea și se poate lăsa purtat de o poveste despre elefanți.

Read Full Post »

Am ajuns înapoi și din Retezat – excursie frumoasă, vreme remarcabil de bună, marmote dolofane și vesele.

Ce am mai citit:

Insula preafericiților

August Strindberg, Insula Preafericiților, Humanitas, București, 2008. Nota: *** (din 5)

O carte foarte foarte scurtă despre căderea din rai a unui grup de foști pușcăriași suedezi expediați să colonizeze Lumea Nouă și eșuați pe țărmul unei insule unde nu lipsește nimic: apă limpede e din belșug, fructe sunt la tot pasul, vremea e mereu bună, de muncit nu e nevoie.

Când erupe vulcanul din centrul insulei, însă, locuitorii săi sunt nevoiți să se mute; găsesc un alt țărm, dar unul mult mai aspru și trec, într-un timp relativ scurt, prin diferitele etape crude ale evoluției societății omenești.

Strindberg plătește multe polițe în cărticica aceasta – notabilă printre victime e școala, văzută ca un pat al lui Procust menit să distrugă gândirea, inițiativa și dorința de cunoaștere. Recomand cartea amatorilor de fabule politice; singurul defect pe care i l-am găsit e relativul schematism.

Trying to save Piggy Sneed

John Irving, Trying to save Piggy Sneed, Black Swan, London, 1994. Nota: **** (din 5)

Un volum de povestiri mai noi și mai vechi, incluzând și un fragment din Lumea văzută de Garp. Prima povestire, cea care dă și titlul volumului, e o mărturisire a motivului pentru care Irving a devenit scriitor (pentru a-l putea învia, în imaginație, pe un bărbat sărman); ultima e o declarație a admirației pentru Charles Dickens.

Între cele două avem povești despre urologi înzestrați cu o etică remarcabilă, despre abandonarea unui copac drag, despre relația tandră dintre un bărbat și automobilul său, despre discriminarea oamenilor cu coșuri, despre urși pe bicicletă și câte și mai câte. Caleidoscopul acesta de fapte cotidiene extraordinare mi-a plăcut mereu la Irving, la fel ca și împletirea măiastră a deriziunii și-a empatiei.

Recomand cartea celor care îl cunosc deja pe Irving; în povestiri e concentrat tot ce e bun în romanele sale. Pentru începători probabil că e mai bine totuși să înceapă cu Garp, care e mai amuzantă și cu un subiect garantat să suscite interesul (relațiile tulburi dintre femei și bărbați).

Ca notă asupra ediţiei, volumul cu acelaşi titlu apărut în 1997 la Ballantine Books cuprinde câteva texte în plus, inclusiv o mini-autobiografie de 160 de pagini; îmi pare rău că nu am ştiut acest lucru înainte să cumpăr ediția Black Swan.

Under the Dome

Stephen King, Under the Dome, Simon & Schuster, New York, 2010. Nota: spre *** (din 5)

O nouă încercare de-a mă împăca cu Stephen King, din păcate nu în totalitate reușită. Premisa poveștii e incitantă: un orășel american e acoperit brusc de un dom impenetrabil care se extinde în sus și în jos zeci de kilometri. Oamenii prinși astfel în capcană trebuie să se descurce pe cont propriu (nu pot primi nimic din afară) și să aibă grijă cum gestionează resursele locului, inclusiv aerul, care pătrunde foarte greu prin dom.

Ceea ce ar fi putut fi un roman interesant despre supraviețuirea unor oameni obișnuiți ținuți sub sticlă de o entitate oarecare cade însă destul de repede în derizoriu: domul va rămâne fixat peste ei prea puțin timp pentru a explora cum trebuie problema supraviețuirii unui grup izolat de oameni, orășelul cade rapid în stăpânirea unor gangsteri ce împart un total de trei neuroni, iar oamenii buni, păstrători ai neuronului singuratic rămas, se învârt ca găinile prin localitate și se calcă unii pe alții în picioare fără vreun motiv.

Cel mai slab punct al romanului e, după cum încercam să sugerez mai sus, prostia crâncenă a tuturor protagoniștilor. Intrigi fără rost se fac și se desfac, se duc războaie inutile și se dă aiurea foc la copaci, „cei buni” merg pe rând, ca oile, să le fie tăiat gâtul de gangsteri și așa mai departe, la nesfărșit.

La fel de slabă mi s-a părut și explicația apariției domului (entități…) și morala poveștii, parcă luată din poeziile Elenei Farago (nu călcați în picioare gâzele, și pe ele le doare…). Mi-a plăcut însă mult descrierea modului în care corupția a pătruns în inima forțelor de poliție ale orășelului și critica neîncetată adusă republicanilor. Una dintre principalele nemulțumiri ale cititorilor cu păreri de dreapta a fost tocmai priceperea lui King de a creea situații și întâmplări care să ilustreze în mod viu derivele dreptei americane; mie mi s-a părut că marea majoritate a acestor construcții fictive au corespondențe clare în realitatea societății americane contemporane, artificială fiind mai degrabă reunirea lor într-un spațiu geografic atât de mic.

Per total, romanului nu îi lipsește suspansul, miezul de critica politică și socială e valid, dar realizarea scârțâie din trei puncte de vedere: personajele sunt suprinzător de prost construite, recuzita SF (cu inserții horror întâmplătoare și fără vreo miză) e destul de ridicolă, iar scurtimea intervalului petrecut sub dom de protagoniști anulează posibilitatea vreunei explorări semnificative a temei romanului.

Închei aici această postare, și așa destul de lungă; voi încerca să scriu zilele viitoare despre ce am mai citit în ultimele două săptămâni. Până atunci vă invit să citiți trei recenzii publicate de mine prin alte părți:

* În numărul pe septembrie al revistei Nautilus am scris despre Tronul de jad (Naomi Novik)

* În cel mai recent număr al revistei Suspans.ro – despre După faptă şi răsplată (Kate Atkinson) și Omul cu cercurile albastre (Fred Vargas).

Lectură plăcută!

Read Full Post »

Poezie de sâmbătă

Bratu

culeasă de Ion Creangă

Are Bratu trei feciori,
Câte trei sunt vânători;
Dar mai are, Bratu are
Pe Dobrica fată mare,
Se primblă pe hat călare
Cu cozile pe spinare,
Împletite cu parale,
Cunjurate de pistoale.
Frunzulița fagului,
Sus pe plaiul muntelui,
La tulpina fagului,
La umbrița bradului,
Șed feciorii Bratului
Cu Niț-a Ploșcarului,
Cu Manea Șalariului,
Cu soră-lui Dobrica.
Dar ei tot bea și mânca
Iar Dobrica se culca
Și puțintel c’adormea
Și urât vis că visa.
Drept în picioare sărea
Și din gură că grăia:
Valeu, Neico Stanciule!
Voi beți mări și mâncați,
Nicio grijă nu purtați,
Dar eu neică mă culcai,
Puțintel că adormii
Și urât vis că visai:
Neico, pistoalele tăle
Ședea’n cuiu fără oțăle.
Neico, flintișoara mea
Ședea’n cuiu făr’ de vergea.
Nici cuvânt nu săvârșea,
Potera că-i cotropea,
Căpitanul că grăia:
D’alei Stance-al Bratului,
Vrei tu mări să te dai,
Sau la poteră legat
Ori de ea să fii tăiat?
Dar Stanciu că mi-i grăia:
– Căpitan Bălăurean,
Nu sunt muiere de sat
Să mă dau ție legat,
Că-s voinic cu comănac,
Îi vedea ce-oiu să vă fac.
Dar soră-sa Dobrica
Ea din gură că grăia:
– Taci, neică, nu zice-așa,
Că mi-ți răpui vieața,
Ci ad’o’ncoa pe durda.
Pe durda ‘n mână i-oda,
Praful cu poala-l turna,
Gloanțele cu chivăra.
Ea de stânga ‘ngenunchia
Și pe dreptul mi-o punea,
Oda tă ce ‘slobozea
Șeptespreze dobora.
Ceilalti câți mai rămânea,
Pe toți greu că mi-i rănea,
Numai căpitan scăpa,
Dar ea din gură-i grăia:
– Căpitan Bălăurean,
Tu du-te mări de spune,
Tu mări, tu la Domnie,
Să sloboadă pe maica,
Pe maica și pe taica,
Că-i aprind pușcăria.
Aștepta ea ce-aștepta
Și văzând că nu venea,
Ea pe cal încăleca
Și la Domnie pleca,
La pâinariu se-abătea,
Pâne că mi-și târguia
Și felii că le tăia,
La pușcărie mergea.
Sărea ici, sărea colea
Și un amnăraș scotea
Și din el că scăpăra
Și foc pușcăriei da.
Vinovatii toți scăpa
Și pâinea că li-o împărțea.
Și taică-său și mă-sa
Din pușcărie scăpa.
Dar Bucureștiu vedea,
După dânsa se lua
Calul îl loc îi oprea
Și pe dânsa o prindea
Și la Domnie-o ducea;
Un ou roșu în par punea,
Toti Bucureștii că da
Și oul nu-l nemerea.
Dobrica că mi-i privea
Inima ‘ntr’însa fierbea,
Până ce rându-i venea;
Iacă rândul că-i venea,
Când odată slobozea,
Oul fărâme-l făcea.
Dar pe ea o cotropea
La Domnie-o ridica;
Ea acolo că mergea,
Pieptul că și-l arăta,
Domnia dac’o vedea,
Iertare că-i dăruia,
Și la frați că se ‘ntorcea,
Iute ca o rândunea
Cu părinții lângă ea.

P.S. Plec din nou pe munte și mă întorc la sfârșitul săptămânii viitoare. Țineți-mi pumnii să am vreme bună 🙂

Read Full Post »

Mitra

Mitra

Autor: Doris Lessing
Titlu: Mitra (The Cleft, 2007)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 200 pagini; 28 RON
Traducere: Anca-Gabriela Sîrbu
Nota dată de mine: **** (din 5)

The Cleft a apărut în anul în care Doris Lessing a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Numeroși recenzenți profesioniști și amatori au dat de pământ cu ea, considerând-o schematică, plictisitoare, discriminatoare și câte și mai câte. Lessing însăși declara într-un interviu că se așteaptă la critici, nu pentru că ar fi scris ceva prost, ci pentru că a scris ceva care-i poate deranja într-un fel sau altul pe mulți dintre cititorii ei.

Despre ce este vorba în roman: pornind de la o ipoteză prezentată într-o revistă științifică, Lessing își imaginează o posibilă geneză a omenirii începută cu un grup mic de femei primitive abia ieșite din apele mării. Semănând cu focile și petrecându-și existența în apă sau în apropierea ei, străbunicile omenirii își duc în pace existența, lenevind, înotând, pescuind din când în când și dormind în grote curate și răcoroase.

Veacuri întregi povestea omenirii e simplă și lipsită de evenimente: femeile nasc din când în când fiice, se închină Mitrei – o stâncă despicată în două care are la bază un abis fără fund în care din când în când sunt aruncate fete tinere, pentru a feri comunitatea de rele, își împart puținele sarcini ale fiecărei zile și repetă uneori povestea comunității, istoria ei.

Totul ar fi putut rămâne la fel până în zilele noastre – femeilor primitive nu sunt curioase, nu se îndepărtează de țărmul lor și nu doresc să schimbe nimic din modul lor de viață. Dar într-o zi are loc calamitatea – o tânără naște nu o fată, ci un Monstru – un bebelaș deformat, înzestrat în josul pântecelui cu un furtunel ciudat. Fără mari menajamente, pruncul este abandonat la marginea satului pentru a fi mâncat de animalele sălbatice, soarta rezervată rarilor copii născuți cu malformații. Dar el e doar primul dintr-o serie lungă de Monștri, ajungându-se chiar ca la fiecare fiică să se nască și un Monstruleț.

Soarta acestor copii e crudă: câțiva sunt păstrați „pentru a le ține de urât” mamelor lor, care nu ezită să-i mutileze groaznic încercând să afle cum sunt făcuți. Ceilalți sunt duși pe Stânca Morții și luați rapid de vulturii mereu în căutare de o masă pe cinste. Evident, câțiva vor supraviețui și vor crește într-o lume pentru care nu îi pregătește nimeni, își vor descoperi cumva identitatea masculină și vor negocia timp de secole cu femeile de pe plajă rolul lor în specia umană. În paralel cu toate acestea avem și un narator masculin din vremurile bune ale Imperiului Roman, care e însărcinat cu punerea în ordine a însemnărilor despre zorii omenirii (transcrise după istorisiri orale păstrate peste generații).

De ce mi-a plăcut Mitra: aparenta simplitate a povestilor spuse de oamenii primitivi e prilej pentru a explora fără fasoane modul în care se formează identitățile de gen și relațiile dintre un gen și celălalt, dar concluziile simple ale personajelor cărții nu sunt și cele ale autoarei – ascunse printre rânduri sunt constatări ceva mai profunde decânt banalele „femeile sunt cicălitoare”, „bărbații sunt naivi, parcă nu trăiesc pe lumea asta” și „rău e cu ei/ele, dar mai rău fără”.

Mi-a plăcut și faptul că Lessing și-l alege ca judecător al mitului căderii din rai pe un om foarte îndepărtat de noi în timp, lui trebuind să îi adaugi și un al treilea nivel de lectură, cel al cititorului contemporan, invitat să descopere ce s-a schimbat și ce nu din comuna primitivă până în zorii erei noastre și apoi până la noi.

În ultimul rând, mi-au plăcut ritmul încetuț al romanului, preocuparea pentru o oarecare veridicitate istorică, faptul că pasajele romane sunt intens documentate (modul de a scrie e cel de atunci, personajele sunt adecvate perioadei și precupările lor asemenea), și modul elegant în care Lessing le dă peste nas partizanilor a diverse teorii mai mult sau mai puțin extreme privind relațiile dintre sexe.

Inițial i-aș fi dat cărții cinci puncte din cinci, dar citind câteva recenzii mi-am dat seama că ea are totuși un defect măricel: nu te îndeamnă să treci dincolo de simplitatea celor povestite, nu îți oferă indicii despre cum să le interpretezi și riscă să pară o simplă fabulă despre oamenii primitivi. Faptul că eu am găsit în carte lucruri care mi-au plăcut ține de bagajul meu interior și de momentul în care am citit-o. O mulțime de oameni au fost deranjați de încetineala cărții, de caricaturizarea femeilor și a bărbaților sau de lipsa intrigilor consistente; eu le-am descoperit un rol tuturor acestor aparente dezavantaje, dar pentru alții a fost vorba doar de o realizare literară dezechilibrată. E genul de carte care îți poate plăcea doar dacă apreciezi genul de romane care cer un oarecare efort intelectual (și de percepție) și de la cititor, nu doar de la autor.

Alte păreri:
Elizabeth Bear în Washington Post
Geraldine Bedell în Guardian
Lisa Appignanesi în Times
Claudia Fitzherbert în Telegraph

Read Full Post »

Barbatul facut din bucati

Autor: David Lodge
Titlu: Bărbatul făcut din bucăți (A Man of Parts, 2011)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 520 pagini; 40 RON
Traducere: Ona Frantz
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Spre bucuria mea cel mai recent roman al lui David Lodge a apărut în ediție românească extrem de devreme, înainte chiar ca el să fie publicat în Statele Unite. Eram, bineînțeles, extrem de curioasă – Lodge e unul dintre scriitorii mei preferați, iar în Bărbatul făcut din bucăți scrie despre un scriitor important – H.G. Wells.

Cartea e o biografie romanțată în care Lodge a inventat foarte puține lucruri: câteva scrisori, câteva dialoguri și scene de dragoste și cam atât. Bibliografia de care s-a folosit e extrem de consistentă, ceea ce a inventat el fiind credibil și adesea greu de distins din marea de informații veritabile oferite cititorului.

Evident, pentru a-ți plăcea Bărbatul făcut din bucăți trebuie să te intereseze fie persoana lui H.G. Wells, fie ideile și scrierile sale, fie epoca în care a trăit. Lodge înveselește tiparul biografiei romanțate structurând mare parte din roman sub forma unui interviu închipuit pe care Wells și-l ia singur în ultimele luni de viață, dar cartea rămâne sobră și liniară pe tot parcursul ei.

Viața lui H.G. Wells a fost ca a tuturor oamenilor: perioade lungi de menținere a unui status-quo oarecare întrerupte de evenimente mai mult sau mai puțin violente care l-au schimbat într-un fel sau altul pe cel care a trăit-o. Născut într-o familie săracă și incultă, Wells s-a luptat în tinerețe pentru dreptul de a studia, a trăit pe sponci, s-a îmbolnăvit de tuberculoză și s-a căsătorit cu prima femeie care a părut să îl placă. Ceea ce ar fi putut fi o viață în întregime obscură a fost salvată de succesul lui ca scriitor – romanele timpurii i-au adus ceva faimă, destul de mulți bani și o a doua soție cu concepții uimitor de liberale pentru perioada în care a trăit.

Lodge a ales să îl descrie pe eroul său mai ales din perspectiva vieții sale erotice, trecând destul de repede peste descrierea tinereții sale, a primelor romane și a implicării politice tot mai importante. Din acest puncte de vedere cei care își cumpără cartea pentru a afla mai multe despre geneza romanelor lui Wells riscă să fie puțin dezamăgiți: există multe informații despre romanele sale mai controversate (Ann Veronica, În zilele cometei, Tono-Bungay), care sunt alese de Lodge tocmai pentru că sunt semnificative pentru ideile lui Wells despre relațiile sexuale și despre modul în care socialismul sau alte tipuri de sisteme sociale reformatoare le vor elibera.

Viața amoroasă a lui Wells e un subiect vast: i-au stat alături două neveste și un număr măricel de amante, majoritatea lor fiind cunoscute și aprobate de cea de-a doua nevastă a sa (Amy Catherine Robbins, poreclită de el Jane). Lodge ni le prezintă pe toate, cu detalii inventate despre modul în care fiecare dintre ele se comporta în dormitor și cu informații despre felul în care au evoluat părerile lui Wells despre rolul femeilor în lume și despre viața conjugală. Partizan al amorului liber, Wells a descris în mai multe dintre cărțile sale diverse „nuclee de bază ale societății” compuse din trei-patru membri și a reușit să îi scandalizeze pe colegii săi întru socialism nu doar datorită a ceea ce scria, ci și pentru că ținea să pună în practică mare parte dintre părerile sale.

Avem deci un roman care descrie pe larg o anumită porțiune a vieții personajului său, trecând adesea repede peste aspectele care au mai puțină legătură cu acea porțiune anume. Din păcate pentru numeroșii fani ai romanelor de anticipație scrise de Wells tocmai ele sunt relativ neglijate: dacă sunt scrise două-trei rânduri despre Omul invizibil, Insula doctorului Moreau și alte opere de aceași factură, singurele menționate mai pe larg fiind În zilele cometei (datorită unei scene în care doi bărbați se hotărăsc să nu se mai lupte pentru aceeași femeie, ci să accepte faptul că ea îi iubește pe amândoi) și Mașina timpului (importantă pentru că a i-a adus lui Wells bunăstarea financiară).

Această accentuare a aspectelor erotice m-a deranjat într-o oarecare măsură; în rest îi găsesc puține defecte romanului lui Lodge – la fel ca în Autorul la rampă, el se pricepe să scrie despre un autor cunoscut, rezumând foarte bine o biografie vastă și întortocheată.

Traducerea și redactarea sunt de această dată excelente – am găsit fix trei cuvinte scrise anapoda în toate cele cinci sute și ceva de pagini, notele de subsol apar tocmai acolo unde e nevoie de ele și limbajul e natural, fără ezitări și fără micile furculisioane atât de comune în traducerile de dată recentă.

Recomand Bărbatul făcut din bucăți celor interesați de viața lui H.G. Wells, de luptele intestine din primele cluburi socialiste engleze și de istoria ideilor despre rolul femeilor în familie și în viața cetății.

Read Full Post »

Cântec de luni

Si ceva frumos aici.

Si salutări tuturor celor care sărbătoresc astăzi – happy would-have-been-65.

Read Full Post »

Poezie de sambata

Balada popii din Rudeni

de George Topîrceanu

De la târg la Vadul-Mare
Taie drumul prin poieni,
Legănându-se călare,
Popa Florea din Rudeni.

Şi-n priveliştea bogată
Sus pe culme, jos pe drum,
Iarna palidă-şi arată
Plăzmuirile de fum.

Somnul revărsat în fire,
Gerul sfânt al Bobotezii
A-nchegat argint subţire
Peste faldurii zăpezii
Şi, legând în gheaţă stropii,
Bura care-n aer joacă
A ţesut pe barba popii
Fire lungi de promoroacă.

Bolta sură ca cenuşa,
Codrii vineţi — dorm adânc.
Sună numai căldăruşa
Atârnată de oblânc.

Bate Surul din potcoavă
Drum de iarnă, fără spor,
Calcă rar şi cu zăbavă
Lunecuşuri de pripor.
Şi-n tăcerea care creşte,
Adâncit ca-ntr-o visare,
Popa când şi când şopteşte
Legănându-se călare…
Scutură din treacăt salbe,
Reci podoabe care mint,
Surpă bolţi de ramuri albe
Cu portaluri de argint.
Lângă drum bătut de sănii
Unde malul stă să cadă,
Vede urme de dihănii
Înstelate pe zăpadă.
Iar pe culmea unei creste,
Ameţit de zare multă,
Strânge frâul fără veste
Şi-mpietrit pe cal ascultă.

Nici o şoaptă… nici un ropot…
Numai din adâncuri sure
Vine vuiet lung de clopot
Peste-ntinderi de pădure…

Lung îi sună în ureche,
Pe când el cu grijă scoate
Pântecoasă ploscă veche
Din desaga de la spate.

Şi cu plosca ridicată,
Zugrăvit pe cerul gol,
Popa capătă deodată
Măreţie de simbol.

*

Colo-n vale, unde drumul
Taie luminişuri rare,
Printre plopi se vede fumul
Hanului din Vadul-Mare.

Calul, vesel, simte locul
Şi s-abate scurt din cale, —
C-a-nvăţat şi dobitocul
Patima sfinţiei-sale…

Iar hangiţa iese-n uşă,
Bucuroasă de câştig.
Ochii-i râd spre căldăruşă:
— Frig, părinte?
— Straşnic frig!

Read Full Post »