Autor: Doris Lessing
Titlu: Mitra (The Cleft, 2007)
Editură: Polirom, Iași, 2011; 200 pagini; 28 RON
Traducere: Anca-Gabriela Sîrbu
Nota dată de mine: **** (din 5)
The Cleft a apărut în anul în care Doris Lessing a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Numeroși recenzenți profesioniști și amatori au dat de pământ cu ea, considerând-o schematică, plictisitoare, discriminatoare și câte și mai câte. Lessing însăși declara într-un interviu că se așteaptă la critici, nu pentru că ar fi scris ceva prost, ci pentru că a scris ceva care-i poate deranja într-un fel sau altul pe mulți dintre cititorii ei.
Despre ce este vorba în roman: pornind de la o ipoteză prezentată într-o revistă științifică, Lessing își imaginează o posibilă geneză a omenirii începută cu un grup mic de femei primitive abia ieșite din apele mării. Semănând cu focile și petrecându-și existența în apă sau în apropierea ei, străbunicile omenirii își duc în pace existența, lenevind, înotând, pescuind din când în când și dormind în grote curate și răcoroase.
Veacuri întregi povestea omenirii e simplă și lipsită de evenimente: femeile nasc din când în când fiice, se închină Mitrei – o stâncă despicată în două care are la bază un abis fără fund în care din când în când sunt aruncate fete tinere, pentru a feri comunitatea de rele, își împart puținele sarcini ale fiecărei zile și repetă uneori povestea comunității, istoria ei.
Totul ar fi putut rămâne la fel până în zilele noastre – femeilor primitive nu sunt curioase, nu se îndepărtează de țărmul lor și nu doresc să schimbe nimic din modul lor de viață. Dar într-o zi are loc calamitatea – o tânără naște nu o fată, ci un Monstru – un bebelaș deformat, înzestrat în josul pântecelui cu un furtunel ciudat. Fără mari menajamente, pruncul este abandonat la marginea satului pentru a fi mâncat de animalele sălbatice, soarta rezervată rarilor copii născuți cu malformații. Dar el e doar primul dintr-o serie lungă de Monștri, ajungându-se chiar ca la fiecare fiică să se nască și un Monstruleț.
Soarta acestor copii e crudă: câțiva sunt păstrați „pentru a le ține de urât” mamelor lor, care nu ezită să-i mutileze groaznic încercând să afle cum sunt făcuți. Ceilalți sunt duși pe Stânca Morții și luați rapid de vulturii mereu în căutare de o masă pe cinste. Evident, câțiva vor supraviețui și vor crește într-o lume pentru care nu îi pregătește nimeni, își vor descoperi cumva identitatea masculină și vor negocia timp de secole cu femeile de pe plajă rolul lor în specia umană. În paralel cu toate acestea avem și un narator masculin din vremurile bune ale Imperiului Roman, care e însărcinat cu punerea în ordine a însemnărilor despre zorii omenirii (transcrise după istorisiri orale păstrate peste generații).
De ce mi-a plăcut Mitra: aparenta simplitate a povestilor spuse de oamenii primitivi e prilej pentru a explora fără fasoane modul în care se formează identitățile de gen și relațiile dintre un gen și celălalt, dar concluziile simple ale personajelor cărții nu sunt și cele ale autoarei – ascunse printre rânduri sunt constatări ceva mai profunde decânt banalele „femeile sunt cicălitoare”, „bărbații sunt naivi, parcă nu trăiesc pe lumea asta” și „rău e cu ei/ele, dar mai rău fără”.
Mi-a plăcut și faptul că Lessing și-l alege ca judecător al mitului căderii din rai pe un om foarte îndepărtat de noi în timp, lui trebuind să îi adaugi și un al treilea nivel de lectură, cel al cititorului contemporan, invitat să descopere ce s-a schimbat și ce nu din comuna primitivă până în zorii erei noastre și apoi până la noi.
În ultimul rând, mi-au plăcut ritmul încetuț al romanului, preocuparea pentru o oarecare veridicitate istorică, faptul că pasajele romane sunt intens documentate (modul de a scrie e cel de atunci, personajele sunt adecvate perioadei și precupările lor asemenea), și modul elegant în care Lessing le dă peste nas partizanilor a diverse teorii mai mult sau mai puțin extreme privind relațiile dintre sexe.
Inițial i-aș fi dat cărții cinci puncte din cinci, dar citind câteva recenzii mi-am dat seama că ea are totuși un defect măricel: nu te îndeamnă să treci dincolo de simplitatea celor povestite, nu îți oferă indicii despre cum să le interpretezi și riscă să pară o simplă fabulă despre oamenii primitivi. Faptul că eu am găsit în carte lucruri care mi-au plăcut ține de bagajul meu interior și de momentul în care am citit-o. O mulțime de oameni au fost deranjați de încetineala cărții, de caricaturizarea femeilor și a bărbaților sau de lipsa intrigilor consistente; eu le-am descoperit un rol tuturor acestor aparente dezavantaje, dar pentru alții a fost vorba doar de o realizare literară dezechilibrată. E genul de carte care îți poate plăcea doar dacă apreciezi genul de romane care cer un oarecare efort intelectual (și de percepție) și de la cititor, nu doar de la autor.
Alte păreri:
Elizabeth Bear în Washington Post
Geraldine Bedell în Guardian
Lisa Appignanesi în Times
Claudia Fitzherbert în Telegraph
Blog de carti 
Niciodata cititorul nu trebuie lasat deoparte.
Autorul nu scrie doar pentru sine sau, daca o face, poate esua pentru ca uita despre un element important.
Asimov isi incepe Nemesis-ul chiar cu un cuvant inainte adresat doar lui, cititorului. „Misterul Regelui” al lui King este, pe langa subiectul in sine (despre scris), un mesaj direct, o epistola adresata doar Cititorului.
Din ceea ce ai scris despre Mitra, reiese un fapt clar: cititorul este parte integranta, constient implicata de catre autor in interpretarea romanului.
@Viorel – Așa este; problema e când cititorul caută doar ceva ușor, de citit fără să-și bată capul.
Dar cred ca oricine știe câte ceva despre Lessing ar trebui să se aștepte la o lectură oarecum solicitantă – în cazul cărții ăsteia însă e ceva mai greu să treci dincolo de fabulă, de povestea simplă.
gusturile nu se discuta! pe langa asta, sunt cititori si cititori, fiecare cu bagajul lui intelectual si uman. eu am citit doar „Al cincilea copil” de acesta autoare dar mi-a lasat o amprenta puternica, nu-i de ocolit.