Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for octombrie 2011

Poezie de sâmbătă

Le petit Démiurge

par Al Berto

j’écris bateau et une quille fend la tant vaste mer
et les arbres poussent sur les espaces enneigés
entre regard et regard se meuvent
des animaux retenus à terre par leurs plumages de fer
et de rosée d’or quand la lune s’éclipse
en leur communiquant le rut et la nomade joie de vivre

je pense automne ou hiver
et le feu résineux des pinèdes goutte sur mon visage
sur mon corps en gestes timides
voici le temps
du capricorne réduit à la cachette tatouée
sur l’aile minérale de l’oiseau en plein vol je dis nuages
éclair herbe eaux
homme
sursaut océan sel corps épuisés
transhumantes passions je dis
et surgit déboule goutte se dresse se meut vit
meurt
mais ne croyez pas qu’il soit simple de nommer
ranger et désordonner le monde

pour que ne s’efface pas cette tremblante écriture
j’ai besoin de rêve et de cauchemar
de la proximité vertigineuse des miroirs et
de passer la nuit au fond de moi avec les mains sales
du travail ardu de construire les gestes exacts
de la joie que par négligence dieu a abandonné à la fatigue
de la fin du septième jour

Read Full Post »

Postarea numărul 476 – aniversară

Dragi și stimați cititori, permiteți-mi să vă invit să mă felicitați pentru împlinirea a trei ani de blogosferă. Ca și în anii trecuți, iată pentru început câteva statistici:

Total views: 152,084
Ziua cea mai aglomerată: 24 octombrie 2011 (435 de vizitatori)
Comentarii: 2,660 aprobate + 4,983 spam

Din 28 octombrie 2010 am scris pe acest blog despre cincizeci și șase de cărți; la aceste recenzii se adaugă paisprezece publicate în revista Suspans.ro și patru publicate în revista Nautilus. O carte și ceva pe săptămână, deci; nu e nu știu ce performanță.

Dintre cărțile despre care am scris pe blog douăzeci sunt SF sau fantasy, două sunt polițiste și treizeci și patru sunt mainstream. Iată și un grafic cu distribuția lor pe edituri:

Imparțialitate deplină, după cum se poate observa 🙂

Și dacă anul trecut pe vremea asta îmi propuneam more of the same, pot spune acum că se pare că mi-am găsit o viteză de croazieră confortabilă, că simt în continuare că blogul mă ajută să mă gândesc mai mult la ce citesc, că îmi place faptul că îmi organizez mai bine impresiile despre cărți scriind câte ceva despre ele și că sper ca anul viitor lucrurile să stea cam tot cum stau acum.

Rămâne să vă mulțumesc pentru vizitele pe care mi le-ați făcut din octombrie trecut și până astăzi, pentru discuțiile pe care le-am purtat și pentru articolele frumoase pe care le-am citit pe blogurile unora dintre dumneavoastră.

Felicitările, masa și dansul vor avea loc anul acesta într-o locație confidențială și apropiată de domiciliu, dat fiind faptul că e puțin probabil să ajung la Gaudeamus. Vă asigur însă că voi ciocni câte un pahar în cinstea fiecăruia dintre voi 🙂

Read Full Post »

DemNet

DemNet

Autor: Dan Doboș
Titlu: DemNet
Editură: Media-Tech, Iași, 2011; 480 pagini; 36 RON (cu tot cu taxele de expediție)
Nota dată de mine: *** (din 5)

Scriitorul ieșean Dan Doboș e cunoscut fără îndoială tuturor cititorilor români de science-fiction pentru trilogia Abația, admirată de mulți. M-am bucurat și eu, evident, când am aflat că a publicat un nou roman, DemNet pe numele său.

Despre ce e vorba în carte: în anul 2102 omenirea e pe cale de a fi clasificată în vederea implementării unui sistem de referendumuri în timp real numit DemNet. Rețeaua aceasta e construită pentru a le permite oamenilor să își dea cu părerea privind orice inițiativă legislativă sau administrativă, fiecare opinie urmând să primească o pondere ce depinde de o serie de criterii aplicabile fiecărui cetățean – cunoștințele dintr-un domeniu sau altul, activitatea cetățenească de până atunci, gradul în care inițiativa în discuție va influența viața cetățeanului în cauză, etc.

Igor Lemme, personajul principal al romanului, își dedică existența demonstrării faptului că DemNet e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla umanității. Lemme e patronul și editorialistul ziarului radical Now și principala voce a opoziției față de DemNet și față de guvernul tripartit al Ameropei, una dintre cele două țări imense existente în 2102. Specialitatea lui Lemme sunt articolele care sintetizează diverse curente ale istoriei secolelor de până la DemNet și care demonstrează că liderii Ameropei sunt corupți, rău-voitori și manipulatori.

Ca erou SF Lemme e destul de simpatic: înzestrat cu nenumărate calități native, printre care o memorie perfectă, dar și cu o etică de fier, el luptă de unul singur împotriva tuturor și își folosește inteligența pentru a-i lumina pe semenii săi. Mi-a plăcut mult faptul că personajul acesta nu e inteligent doar la nivel declarativ – comportamentul său de-a lungul romanului e compatibil cu prezentarea lui inițială. De altfel și restul personajelor sunt în general bine create, nu au schimbări inexplicabile de temperament și ilustrează plăcut diversele aspecte ale lumii viitoare imaginate de Dan Doboș.

Intriga cărții e vivace: Lemme trece în ilegalitate și e urmărit de-a lungul și de-a latul Pământului și-a Lunii de tot felul de mercenari nefaști, e fermecat de o tânără fecioară misterioasă parcă croită după fanteziile sale despre femeia ideală, se folosește din plin de talentele animalului său de companie, un hibrid între câine, pisică și tanc și se întâlnește cu eminențele cenușii care controlează din umbră destinul omenirii. DemNet mi s-a părut reușită din punctul de vedere al acțiunii – nu te plictisești, ești purtat printr-o lume viitoare interesantă și nu poți prevedea tot ce se va petrece. Aluziile la clasicii literaturii SF sunt numeroase, iar unul dintre personajele feminine e plămădit ca omagiu la Dune-ul lui Frank Herbert.

Ce mi-a plăcut mai puțin la DemNet: repetarea iarăși și iarăși a ideii păpușarilor misterioși care conduc destinele lumii, faptul că unele dintre ideile și criticile politologice nu stau în picioare (o teorie politică e, de exemplu, „animistă” atunci când ea „susține că persoanele juridice nu pot funcționa fără să satisfacă mereu un set de condiții” – p. 323) precum și faptul că unele personaje știu la începutul romanului anumite lucruri iar spre sfârșit nu le mai știu (Kaate, personajul principal feminin, e inițial expertă în teoria politică, dar peste câteva capitole are nevoie de prelegeri despre cele mai banale subiecte politice). Tot la minus trebuie să trec și greșelile de redactare, relativ numeroase din păcate.

Am citit totuși cu destul de multă plăcere DemNet, mai ales că temele și ideile pe care le tratează sunt cât se poate de actuale. Rămâne să mai spun că acest roman e primul dintr-o viitoare serie și că el poate fi comandat doar de pe site-ul autorului, nefiind disponibil în librării.

P.S.: am adăugat azi blogului o pagină nouă numită (mai în glumă mai în serios) Portofoliu. Ea va conține linkuri spre recenziile, articolele și traducerile publicate de mine altundeva decât pe blogul acesta. Lectură plăcută 🙂

Read Full Post »

Poezie de sâmbătă

New Testament

by Adonis

He doesn’t speak this language.
He doesn’t know the voices of the wastes—
a soothsayer in stony sleep,
he is burdened with distant languages.

Here he comes from under the ruins
in the climate of new words,

offering his poems to grieving winds
unpolished but bewitching like brass.

He is a language glistening between the masts,
the knight of strange words.

(trad. Adnan Haydar, Michael Beard)

Read Full Post »

Booker 2011: Julian Barnes

Barnes

Pare-se că și 2011 e un an bun în privința premiilor literare: anul acesta premiul Man Booker i-a fost acordat unuia dintre scriitorii mei preferați, cel de mai sus.

the sense of an ending

Premiat e romanul The Sense of an Ending (ed. Jonathan Cape, 2011), o carte destul de scurtă despre modul în care un bărbat trecut de mijlocul vieții își reanalizează identitatea și locul în lume. Eu nu am citit-o încă, dar încă nu am întâlnit o carte de Barnes care sa nu îmi placă.

Multe dintre cărțile lui Barnes au apărut în românește la editura Nemira. De neocolit sunt, după părerea mea, Papagalul lui Flaubert, O istorie a lumii în zece capitole și jumătate și Arthur&George. Și toate celelalte 🙂

P.S.: Am tot uitat să vă invit să citiți contribuțiile mele din ultimele numere ale revistelor Nautilus și Suspans.ro, dar o fac acum: aici puteți citi o recenzie la Vânturile de la Marble Arch (Connie Willis), aici una la Sacrificiul din miezul iernii (Mons Kallentoft) și aici contribuția mea și a altor bloggeri la o anchetă despre actualitatea romanului istoric. Lectură plăcută!

Read Full Post »

Le Club des incorrigibles optimistes

Autor: Jean-Michel Guenassia
Titlu: Le Club des incorrigibles optimistes
Editură: Albin Michel, Paris, 2009; 729 pagini; 8.5 EUR
Nota dată de mine: **** (din 5)

Jean-Michel Guenassia s-a născut în Algeria, trăiește în Franța și a lucrat ca avocat și scenarist înainte de a se consacra scrisului. Le Club des incorrigibles optimistes, romanul său de debut, a fost salutat unanim de criticii francezi și a fost selectat în 2009 pe lista lungă a premiului Goncourt, pe care nu l-a câștigat însă. A primit în schimb premiul Goncourt des lycéens.

Nu mă voi lungi prea mult cu această postare pentru că romanul nu a apărut în românește și nici nu știu să existe planuri pentru traducerea lui. Cartea acoperă o perioadă lungă – din anii ’60 și până în anii ’80, și trasează în paralel istoriile personale ale unei serii întregi de oameni. „Clubul optimiștilor incurabili” ființează în încăperea din spate a unui bistrou fără pretenții din Parisul anilor ’60. Aparent club de șah, el e de fapt locul de întrunire al unei comunități pestrițe de imigranți din țările comuniste, care se adună pentru a sta de povești, pentru a căuta ajutorul semenilor lor confruntați cu aceleași probleme și pentru a juca dame, barbut și uneori chiar și șah. Nu înțelegeți greșit – unii dintre rușii, polonezii, românii și ungurii din Club știu să joace binișor șah, dar campionatele serioase, la fel ca multe alte aspecte ale vieților lor, țin de țările din care au plecat, nu de Franța.

Toți au abandonat câte ceva când au fugit de comuniști: cariere, familii, credințe sau obiceiuri. Leonid fusese cardiolog, dar în Franța diploma lui nu e recunoscută și e nevoit să se angajeze ca brancardier și apoi ca taximetrist. Tibor era unul dintre cei mai apreciați actori de film din Ungaria, dar la Paris i se oferă doar roluri mute din cauza accentului de care nu poate scăpa. Grecul Gregorios, fost militant comunist, e nevoit să predea ore de greacă și latină la licee catolice, în ciuda urii nestrămutate pe care o poartă neamului preoțesc. Toți au în comun problemele cu prefectura, care îi poate trimite oricând pachet înapoi de unde au venit. Toți ar fi singuri, dacă nu ar exista Clubul, pentru că integrarea lor în societatea franceză se lasă așteptată. Așa că, într-un amestec pitoresc de limbi, ei stau după-amieze întregi și dezbat operele lui Sartre(membru onorific al Clubului) sau știrile de dincolo de Cortina de Fier, chibițează pe lângă jucătorii de șah, beau câte un păhărel și ajung în fiecare zi la concluzia că totuși se putea și mai rău.

Cartea e molcomă, oarecum melancolică și plină de meandre. Naratorul ei are și el o poveste, cea a unui licean francez pur-sânge cu părinți veșnic certați și cu rude insuportabile. Viața lui Michel, pentru că așa îl cheamă pe băiat, e și ea demnă de-a fi citită: are un frate care se înrolează în armata franceză și pleacă să lupte în Algeria doar pentru a-și ucide comandantul și a fugi, are o soră atinsă de o logoree cronică, două povești de dragoste complicate și e, colac peste pupăză, un mare cititor dar un elev slab la matematică. Nu e de mirare că liceenilor francezi le-a plăcut cartea: fără a cădea în capcana poveștilor tandre despre liceu, ea explorează bine problemele existenței unui licean și îi lasă acestuia prerogativa de a judeca lumea după mintea lui, nu după mintea scriitorului care l-a pus pe hârtie.

Poveste a exilului și-a maturizării, Le Club des incorrigibles optimistes e o poveste frumoasă, pe care merită să o citești încet și pe îndelete. Impresia pe care o lasă e cea de viață adevărată, veselă sau tristă în funcție de cum o iei. Să-l luăm de exemplu pe Imre, un ungur trecut de prima tinerețe care e părăsit pe neașteptate de tovarășul lui de viață, pentru care muncise ani de zile cât doi. Într-o zi Imre cumpără niște ouă și se apucă să facă o omletă, dar dintr-o dată observă că gălbenușul unui ou e de fapt un pui de găină, pe care îl salvează in extremis din tigaie. Lipsit de orice altă companie și sigur că momentele bune din viața lui au trecut, adoptă mica găină, căreia îi dă numele amantului dispărut. O ia cu el în vacanțe, o ia la birt, și ani întregi o laudă în fața prietenilor – e curată, e frumoasă, nu trebuie plimbată și într-o bună zi poate că va face și ouă. E genul de poveste la care nu știi dacă să plângi sau să râzi, iar întâmplările de genul acesta nu lipsesc din viața celor din Club. Ei aleg să râdă și să spere, iar tânărul Michel va învăța alături de ei când să o faci pe fiecare.

Le Club des incorrigibles optimistes mi-a plăcut mult, singurele reproșuri pe care le pot aduce fiind legate de preferința autorului pentru anumite cuvinte și sintagme care devin obositoare după o vreme („bouquiner” ca sinonim pentru „lire”, de exemplu) și sentimentalismul finalului. Vi-l recomand cu căldură și sper să apară la un moment dat și în română.

Read Full Post »

Poezie de sâmbătă

A Poison Tree

by William Blake

I was angry with my friend:
I told my wrath, my wrath did end.
I was angry with my foe:
I told it not, my wrath did grow.

And I watered it in fears,
Night and morning with my tears;
And I sunned it with smiles,
And with soft deceitful wiles.

And it grew both day and night,
Till it bore an apple bright.
And my foe beheld it shine.
And he knew that it was mine,

And into my garden stole
When the night had veiled the pole;
In the morning glad I see
My foe outstretched beneath the tree.

Read Full Post »

America fără etaje

America fara etaje

Autori: Ilia Ilf, Evgheni Petrov
Titlu: America fără etaje (Одноэтажная Америка, 1937)
Editură: Polirom, Iași, 2010
Traducere: Ana‑Maria Brezuleanu
Nota dată de mine: ***** (din 5)

În anul 1935, scriitorii ruși Ilf și Petrov au fost expediați în SUA pentru câteva luni, pentru a descoperi pe viu realitățile americane și pentru a le prezenta publicului sovietic. Din călătoria lor au rezultat două cărți – relatarea de față și un album care reia părți mici din textul Americii fără etaje și le adaugă mult mai multe fotografii decât cele incluse în acest volum.

Cei doi scriitori au călatorit zeci de mii de kilometri, pornind de la New York înspre California prin Chicago, peste Munții Stâncoși și prin deșerturile Nevadei și întorcându-se apoi prin sud, pe la granița cu Mexicul și prin fostele state sclavagiste. Evident, nu au văzut tot ce era de văzut, dar în drumul lor cu automobilul de la coastă la alta și înapoi au trecut prin nenumărate orășele, au văzut minuni ale naturii de negăsit în alte părți și s-au întâlnit cu americani reprezentativi pentru toate clasele sociale și ocupațiile.

America fără etaje nu va provoca cititorilor hohote de râs prea numeroase; cei doi scriitori nu și-au pierdut umorul, evident, dar aici e vorba mai degrabă de mici situații amuzante și de idiosincraziile nevinovate ale tovarășilor de călătorie. E un umor mai blând și mai diluat. Ceea ce se câștigă, însă, e o sumă uimitoare de constatări și meditații despre natura Americii, despre oamenii care o populează și despre mecanismele care îi modelează.

Ilf și Petrov nu privesc SUA cu ochi dușmănoși sau critici; când ceva e mai bun în această țară o spun, când ceva e mai prost la fel. Comparațiile cu URSS-ul sunt omniprezente, dar făcând o sumă nu se poate spune că vreuna dintre țări iese în pierdere. SUA are cele mai bune șosele din lume, are mașinării avansate și oameni harnici și mereu dornici să își ajute aproapele. URSS-ul are mai mult respect pentru inginerii săi, filme mai bune și oameni mai cultivați.

Există însă câteva pasaje în care ideologia pare să pună un văl peste ochii celor doi scriitori. E vorba mai ales de cele care prezintă ruși „fugiți” în SUA. Dezrădăcinarea acestora e dureroasă, diferențele dintre ei și concetățenii lor americani sunt dure (Rachmaninov, de exemplu, e redus la a cânta în indiferența tuturor, pentru că americanii nu au „organ” pentru a aprecia muzica simfonică) și regretele față de părăsirea patriei-mamă sunt universale. Dat fiind însă faptul că în numeroase alte ocazii cei doi scriitori s-au arătat onești și lipsiți de prejudecăți am ales să cred că aceste aparente îndepărtări de la realitate au fost mai degrabă introduse în carte la cererea anumitor cenzori sovietici și nu li le-am luat în nume de rău.

Mi-a plăcut enorm faptul că însemnările de călătorie ale lui Ilf și Petrov surprind o miriadă de aspecte care erau adevărate atunci și sunt adevărate, în parte cel puțin, și acum. Mâncarea minunată ca aspect dar fadă la gust, uniformitatea orășelelor, simplitatea gusturilor și a preocupărilor (întreținută cu mari eforturi de industria cinematografică și de religiile ready-made), modul stoic de-a înfrunta dificultățile vieții, toate sunt ochite de cei doi și analizate cu atenție. Uimirea lor cea mai mare e că interlocutorii lor din SUA nu sunt la fel de curioși despre URSS, și petrec mult timp încercând să își dea seama cum e posibil ca niște oameni care trăiesc în țara în care progresul din anumite domenii e mai rapid decât gândul să nu fie curioși de ce se întâmplă în jurul lor.

Curiozitatea e principala calitate pe care trebuie să o aibă cineva pentru ca să îi placă aceste însemnări de călătorie. Atâta timp cât pornești în vilegiatură alături de autori cu dorința de a afla care-i treaba cu America și cu mintea suficient de deschisă încât să poți accepta că e posibil să știi despre acel loc mai puține (sau mai multe!) decât crezi, America fără etaje va fi o plăcere continuă a descoperirii, înlesnită de doi ghizi cu mintea limpede și cu condei priceput.

Bonus: un fragment din American Photographs, albumul-companion al Americii fără etaje.
Și o recenzie mai puțin laudativă pe blogul lui Micawber.

Read Full Post »

Wolf Hall

Wolf Hall

Autor: Hillary Mantel
Titlu: Wolf Hall (Wolf Hall, 2009)
Editură: Litera, București, 2010; 736 pagini; 65 RON
Traducere: Monica Nechiti
Nota dată de mine: *** (din 5)

Wolf Hall a primit în 2009 premiul Man Booker, și cu această ocazie am auzit și eu despre autoarea lui, o scriitoare cu o operă diversă – romane istorice, memorii, romane despre Orientul Mijlociu ș.a.m.d.

În Wolf Hall personajul principal e Thomas Cromwell, cunoscutul om de stat de pe vremea lui Henric al VIII-lea al Angliei. Structura romanului e simplă: capitole scurte ordonate în mare parte cronologic care povestesc câte un episod important din viața lui Cromwell, de la nașterea sa și de la copilăria marcată de un tată bețiv și violent până la execuția lui Thomas Morus. Asta pentru că Wolf Hall e doar prima parte a acestei biografii ficționale, autoarea lucrând la o continuare în care va fi prezentată ultima jumătate a vieții lui Cromwell.

Despre acțiunea romanului nu sunt multe de spus – cei care cunosc câte ceva despre epoca în cauză nu vor afla lucruri surprinzătoare, ceilalți vor avea parte de o prelegere lunguță despre o etapă importantă a vieții politice englezești – despărțirea bisericii anglicane de cea catolică, primul divorț al lui Henric al VIII-lea, persecutarea cărturarilor catolici, etc. Nu cred că merită să rezum cele petrecute în roman, e vorba de o perioadă despre care s-a scris enorm (științific precum și ficțional) și cred că majoritatea cititorilor vor avea măcar o idee vagă despre ce s-ar putea întâmpla în Wolf Hall.

Mult mai interesante sunt aspectele legate de modul în care Mantel ficționalizează acea etapă istorică. Documentarea intensă pe care a realizat-o înainte să se pună pe scris e vizibilă, ea construind o lume de secol XVI plină de amănunte, pe care o poți vedea limpede și prin care te poți plimba mental. Aceasta e după mine principala calitate a romanului – lumea bine construită. Chiar dacă personajele lui Mantel sunt sus-puse, ea inserează suficient de multe informații despre viața oamenilor obișnuiți din acea perioadă, despre casele lor, despre arta pe care o gustau, despre bucatele pe care le mâncau pentru ca cititorul să poată spune că a ajuns să cunoască acea lume.

Mai puțin plăcut mi s-a părut faptul că autoarea a modificat anumite aspecte asupra cărora există puține dubii: relația dintre Caterina de Aragon, prima soție a lui Henric al VIII-lea, și fiica sa Maria e prezentată ca fiind infernală, cea dintre Anne Boleyn și sora sa Mary la fel, Thomas Morus e o caricatură a personajului istoric real, cardinalul Wolsey la fel și așa mai departe. Mi s-a părut că autoarea și-a luat nejustificat de multe libertăți cu realitatea istorică; evident, e vorba despre un roman, de ficțiune, dar mie personal mi se pare mai util (și mai plăcut de citit) un roman istoric în care sunt inventate aspectele care nu se cunosc despre o epocă anume, nu cele care sunt bine documentate și cunoscute.

La minus mai trec și lungimea romanului precum și faptul că am fost nevoită să mă lupt pentru a nu abandona lectura, care devine pe alocuri monotonă și plictisitoare. Față de alte romane istorice, Wolf Hall e destul de impersonal și de plat, fapt accentuat de preferința autoarei pentru pronumele folosite aiurea, pentru exprimările vagi și pentru pasajele în care nu e deloc limpede despre cine se vorbește (inițial am crezut că ar putea fi vina traducătoarei, dar am aflat apoi că în engleză romanul e și mai greu de priceput).

Presupun că Mantel a primit premiul Man Booker mai ales pentru stilul ei de a scrie, care nu mi s-a părut deosebit de agreabil. Inexact istoric, dificil de citit și tratând o epocă bine-cunoscută din cărți mai digeste, Wolf Hall excelează totuși la capitolul world-building; pentru mine nu a fost destul pentru a-l citi cu plăcere, dar e totuși un punct în favoarea autoarei.

Mai rămâne să spun că acest roman e unul dintre puținele citite de mine al căror conținut nu are nici o legatură cu titlul. Dat fiind faptul că abia în prognozata continuare e posibil să se ajungă la căsătoria lui Henric al VIII-lea cu o locatară a moșiei de la Wolf Hall și faptul că în acest roman nici măcar unul dintre personaje nu ajunge pe acolo, poate că ar fi fost mai potrivit ca acest roman să își ia un titlu mai puțin pitoresc dar mai exact (Austin Friars, să zicem).

O altă recenzie puteți citi aici, în rubrica Teroristei din Ora de Cluj.

Read Full Post »

Poezii de sâmbătă

Trei poezii, de această dată, toate trei scrise de proaspătul laureat Nobel Thomas Tranströmer.

De la montagne

Je suis sur la montagne et contemple la baie.
Les bateaux reposent à la surface de l’été.
« Nous sommes des somnambules. Des lunes à la dérive. »
Voilà ce que les voiles blanches me disent.

« Nous errons dans une maison assoupie.
Nous poussons doucement les portes.
Nous nous appuyons à la liberté. »
Voilà ce que les voiles blanches me disent.

J’ai vu un jour les volontés du monde s’en aller.
Elles suivaient le même cours ― une seule flotte.
« Nous sommes dispersées maintenant. Compagnes de personne. »
Voilà ce que les voiles blanches me disent.

(din Baltiques: Oeuvres complètes 1954-2004, Poésie/Gallimard, Paris, 2004, trad. Jacques Outin)

Further In

On the main road into the city
when the sun is low.
The traffic thickens, crawls.
It is a sluggish dragon glittering.
I am one of the dragon’s scales.
Suddenly the red sun is
right in the middle of the windscreen
streaming in.
I am transparent
and writing becomes visible
inside me
words in invisible ink
which appear
when the paper is held to the fire!
I know I must get far away
straight through the city and then
further until it is time to go out
and walk far in the forest.
Walk in the footprints of the badger.
It gets dark, difficult to see.
In there on the moss lie stones.
One of the stones is precious.
It can change everything
it can make the darkness shine.
It is a switch for the whole country.
Everything depends on it.
Look at it, touch it…

(din The Great Enigma: New Collected Poems, New Directions, NY, 2006, trad. Robin Fulton)

Izmir la ora trei

Chiar în fața mea, pre strada aproape goală,
doi cerșetori, unul olog,
e dus în cârcă de celălalt.

S-au oprit o clipă, asemeni unei fiare
orbite de faruri noaptea pe șosea –
apoi își urmează drumul

și trec în grabă strada, precum băieții
curtea școlii, iar miriade de orologii
ticăie în ceruri, în arșița amiezii.

Albastrul lunecă în radă, licărind,
și negrul se tot târăște și se strânge, holbându-se din piatră,
iar albul crește în furtună, în ochi.

Când ora trei a fost călcată de copite
și întunericul izbi în zidul de lumină,
orașul se târa la poarta mării

și strălucea-n vizorul vulturului negru.

(din Pagini din cartea nopții, Polirom, Iași, 2003, trad. Dan Shafran)

Read Full Post »

Older Posts »