Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 8 octombrie 2011

Poezii de sâmbătă

Trei poezii, de această dată, toate trei scrise de proaspătul laureat Nobel Thomas Tranströmer.

De la montagne

Je suis sur la montagne et contemple la baie.
Les bateaux reposent à la surface de l’été.
« Nous sommes des somnambules. Des lunes à la dérive. »
Voilà ce que les voiles blanches me disent.

« Nous errons dans une maison assoupie.
Nous poussons doucement les portes.
Nous nous appuyons à la liberté. »
Voilà ce que les voiles blanches me disent.

J’ai vu un jour les volontés du monde s’en aller.
Elles suivaient le même cours ― une seule flotte.
« Nous sommes dispersées maintenant. Compagnes de personne. »
Voilà ce que les voiles blanches me disent.

(din Baltiques: Oeuvres complètes 1954-2004, Poésie/Gallimard, Paris, 2004, trad. Jacques Outin)

Further In

On the main road into the city
when the sun is low.
The traffic thickens, crawls.
It is a sluggish dragon glittering.
I am one of the dragon’s scales.
Suddenly the red sun is
right in the middle of the windscreen
streaming in.
I am transparent
and writing becomes visible
inside me
words in invisible ink
which appear
when the paper is held to the fire!
I know I must get far away
straight through the city and then
further until it is time to go out
and walk far in the forest.
Walk in the footprints of the badger.
It gets dark, difficult to see.
In there on the moss lie stones.
One of the stones is precious.
It can change everything
it can make the darkness shine.
It is a switch for the whole country.
Everything depends on it.
Look at it, touch it…

(din The Great Enigma: New Collected Poems, New Directions, NY, 2006, trad. Robin Fulton)

Izmir la ora trei

Chiar în fața mea, pre strada aproape goală,
doi cerșetori, unul olog,
e dus în cârcă de celălalt.

S-au oprit o clipă, asemeni unei fiare
orbite de faruri noaptea pe șosea –
apoi își urmează drumul

și trec în grabă strada, precum băieții
curtea școlii, iar miriade de orologii
ticăie în ceruri, în arșița amiezii.

Albastrul lunecă în radă, licărind,
și negrul se tot târăște și se strânge, holbându-se din piatră,
iar albul crește în furtună, în ochi.

Când ora trei a fost călcată de copite
și întunericul izbi în zidul de lumină,
orașul se târa la poarta mării

și strălucea-n vizorul vulturului negru.

(din Pagini din cartea nopții, Polirom, Iași, 2003, trad. Dan Shafran)

Read Full Post »