Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 19 octombrie 2011

Le Club des incorrigibles optimistes

Autor: Jean-Michel Guenassia
Titlu: Le Club des incorrigibles optimistes
Editură: Albin Michel, Paris, 2009; 729 pagini; 8.5 EUR
Nota dată de mine: **** (din 5)

Jean-Michel Guenassia s-a născut în Algeria, trăiește în Franța și a lucrat ca avocat și scenarist înainte de a se consacra scrisului. Le Club des incorrigibles optimistes, romanul său de debut, a fost salutat unanim de criticii francezi și a fost selectat în 2009 pe lista lungă a premiului Goncourt, pe care nu l-a câștigat însă. A primit în schimb premiul Goncourt des lycéens.

Nu mă voi lungi prea mult cu această postare pentru că romanul nu a apărut în românește și nici nu știu să existe planuri pentru traducerea lui. Cartea acoperă o perioadă lungă – din anii ’60 și până în anii ’80, și trasează în paralel istoriile personale ale unei serii întregi de oameni. „Clubul optimiștilor incurabili” ființează în încăperea din spate a unui bistrou fără pretenții din Parisul anilor ’60. Aparent club de șah, el e de fapt locul de întrunire al unei comunități pestrițe de imigranți din țările comuniste, care se adună pentru a sta de povești, pentru a căuta ajutorul semenilor lor confruntați cu aceleași probleme și pentru a juca dame, barbut și uneori chiar și șah. Nu înțelegeți greșit – unii dintre rușii, polonezii, românii și ungurii din Club știu să joace binișor șah, dar campionatele serioase, la fel ca multe alte aspecte ale vieților lor, țin de țările din care au plecat, nu de Franța.

Toți au abandonat câte ceva când au fugit de comuniști: cariere, familii, credințe sau obiceiuri. Leonid fusese cardiolog, dar în Franța diploma lui nu e recunoscută și e nevoit să se angajeze ca brancardier și apoi ca taximetrist. Tibor era unul dintre cei mai apreciați actori de film din Ungaria, dar la Paris i se oferă doar roluri mute din cauza accentului de care nu poate scăpa. Grecul Gregorios, fost militant comunist, e nevoit să predea ore de greacă și latină la licee catolice, în ciuda urii nestrămutate pe care o poartă neamului preoțesc. Toți au în comun problemele cu prefectura, care îi poate trimite oricând pachet înapoi de unde au venit. Toți ar fi singuri, dacă nu ar exista Clubul, pentru că integrarea lor în societatea franceză se lasă așteptată. Așa că, într-un amestec pitoresc de limbi, ei stau după-amieze întregi și dezbat operele lui Sartre(membru onorific al Clubului) sau știrile de dincolo de Cortina de Fier, chibițează pe lângă jucătorii de șah, beau câte un păhărel și ajung în fiecare zi la concluzia că totuși se putea și mai rău.

Cartea e molcomă, oarecum melancolică și plină de meandre. Naratorul ei are și el o poveste, cea a unui licean francez pur-sânge cu părinți veșnic certați și cu rude insuportabile. Viața lui Michel, pentru că așa îl cheamă pe băiat, e și ea demnă de-a fi citită: are un frate care se înrolează în armata franceză și pleacă să lupte în Algeria doar pentru a-și ucide comandantul și a fugi, are o soră atinsă de o logoree cronică, două povești de dragoste complicate și e, colac peste pupăză, un mare cititor dar un elev slab la matematică. Nu e de mirare că liceenilor francezi le-a plăcut cartea: fără a cădea în capcana poveștilor tandre despre liceu, ea explorează bine problemele existenței unui licean și îi lasă acestuia prerogativa de a judeca lumea după mintea lui, nu după mintea scriitorului care l-a pus pe hârtie.

Poveste a exilului și-a maturizării, Le Club des incorrigibles optimistes e o poveste frumoasă, pe care merită să o citești încet și pe îndelete. Impresia pe care o lasă e cea de viață adevărată, veselă sau tristă în funcție de cum o iei. Să-l luăm de exemplu pe Imre, un ungur trecut de prima tinerețe care e părăsit pe neașteptate de tovarășul lui de viață, pentru care muncise ani de zile cât doi. Într-o zi Imre cumpără niște ouă și se apucă să facă o omletă, dar dintr-o dată observă că gălbenușul unui ou e de fapt un pui de găină, pe care îl salvează in extremis din tigaie. Lipsit de orice altă companie și sigur că momentele bune din viața lui au trecut, adoptă mica găină, căreia îi dă numele amantului dispărut. O ia cu el în vacanțe, o ia la birt, și ani întregi o laudă în fața prietenilor – e curată, e frumoasă, nu trebuie plimbată și într-o bună zi poate că va face și ouă. E genul de poveste la care nu știi dacă să plângi sau să râzi, iar întâmplările de genul acesta nu lipsesc din viața celor din Club. Ei aleg să râdă și să spere, iar tânărul Michel va învăța alături de ei când să o faci pe fiecare.

Le Club des incorrigibles optimistes mi-a plăcut mult, singurele reproșuri pe care le pot aduce fiind legate de preferința autorului pentru anumite cuvinte și sintagme care devin obositoare după o vreme („bouquiner” ca sinonim pentru „lire”, de exemplu) și sentimentalismul finalului. Vi-l recomand cu căldură și sper să apară la un moment dat și în română.

Read Full Post »