Archive for noiembrie 2011

Portrait of King William III

by Mark Twain

I never can look at those periodical portraits in THE GALAXY magazine without feeling a wild, tempestuous ambition to be an artist. I have seen thousands and thousands of pictures in my time –acres of them here and leagues of them in the galleries of Europe –but never any that moved me as these portraits do.

There is a portrait of Monsignore Capel in the November number, now COULD anything be sweeter than that? And there was Bismarck’s, in the October number; who can look at that without being purer and stronger and nobler for it? And Thurlow and Weed’s picture in the September number; I would not have died without seeing that, no, not for anything this world can give. But look back still further and recall my own likeness as printed in the August number; if I had been in my grave a thousand years when that appeared, I would have got up and visited the artist.

I sleep with all these portraits under my pillow every night, so that I can go on studying them as soon as the day dawns in the morning. I know them all as thoroughly as if I had made them myself; I know every line and mark about them. Sometimes when company are present I shuffle the portraits all up together, and then pick them out one by one and call their names, without referring to the printing on the bottom. I seldom make a mistake–never, when I am calm.

I have had the portraits framed for a long time, waiting till my aunt gets everything ready for hanging them up in the parlor. But first one thing and then another interferes, and so the thing is delayed. Once she said they would have more of the peculiar kind of light they needed in the attic. The old simpleton! it is as dark as a tomb up there. But she does not know anything about art, and so she has no reverence for it. When I showed her my „Map of the Fortifications of Paris,” she said it was rubbish.

Well, from nursing those portraits so long, I have come at last to have a perfect infatuation for art. I have a teacher now, and my enthusiasm continually and tumultuously grows, as I learn to use with more and more facility the pencil, brush, and graver. I am studying under De Mellville, the house and portrait painter. [His name was Smith when he lived in the West.] He does any kind of artist work a body wants, having a genius that is universal, like Michael Angelo. Resembles that great artist, in fact. The back of his head is like this, and he wears his hat-brim tilted down on his nose to expose it.

I have been studying under De Mellville several months now. The first month I painted fences, and gave general satisfaction. The next month I white-washed a barn. The third, I was doing tin roofs; the forth, common signs; the fifth, statuary to stand before cigar shops. This present month is only the sixth, and I am already in portraits!

The humble offering which accompanies these remarks [see figure] –the portrait of his Majesty William III., King of Prussia –is my fifth attempt in portraits, and my greatest success. It has received unbounded praise from all classes of the community, but that which gratifies me most is the frequent and cordial verdict that it resembles the GALAXY portraits. Those were my first love, my earliest admiration, the original source and incentive of my art-ambition. Whatever I am in Art today, I owe to these portraits. I ask no credit for myself–I deserve none. And I never take any, either. Many a stranger has come to my exhibition (for I have had my portrait of King William on exhibition at one dollar a ticket), and would have gone away blessing ME, if I had let him, but I never did. I always stated where I got the idea.

King William wears large bushy side-whiskers, and some critics have thought that this portrait would be more complete if they were added. But it was not possible. There was not room for side-whiskers and epaulets both, and so I let the whiskers go, and put in the epaulets, for the sake of style. That thing on his hat is an eagle. The Prussian eagle–it is a national emblem. When I say hat I mean helmet; but it seems impossible to make a picture of a helmet that a body can have confidence in.

I wish kind friends everywhere would aid me in my endeavor to attract a little attention to the GALAXY portraits. I feel persuaded it can be accomplished, if the course to be pursued be chosen with judgment. I write for that magazine all the time, and so do many abler men, and if I can get these portraits into universal favor, it is all I ask; the reading-matter will take care of itself.


There is nothing like it in the Vatican. Pius IX.

It has none of that vagueness, that dreamy spirituality about it, which many of the first critics of Arkansas have objected to in the Murillo school of Art. Ruskin.

The expression is very interesting. J.W. Titian.

(Keeps a macaroni store in Venice, at the old family stand.)

It is the neatest thing in still life I have seen for years. Rosa Bonheur.

The smile may be almost called unique. Bismarck.

I never saw such character portrayed in a picture face before. De Mellville.

There is a benignant simplicity about the execution of this work which warms the heart toward it as much, full as much, as it fascinates the eye. Landseer.

One cannot see it without longing to contemplate the artist. Frederick William.

Send me the entire edition–together with the plate and the original portrait–and name your own price. And–would you like to come over and stay awhile with Napoleon at Wilhelmshohe? It shall not cost you a cent. William III.

(de aici)

P.S.: Astăzi se împlinesc 176 de ani de la nașterea lui Mark Twain, scriitorul care, alături de Pratchett și Vonnegut, îmi e cel mai aproape de suflet. Și, nefiind în stare să scriu despre vreunul dintre ei fără să dau mă fâstâcesc, nu găsesc vreun mod mai bun de a-mi aminti de el decât citindu-l.

În speranța că v-am deschis apetitul, vă îndemn să vizitați pagina lui Mark Twain de pe Wikisource sau cea de la Project Gutenberg sau, de ce nu, să revizitați biblioteca personală, s-ar putea ca Aventurile lui Tom Sawyer să vă prindă iute ca gândul.

Read Full Post »

Poezie de sâmbătă

L’idiot (version numéro 2)

par Bohuslav Reynek

dans mon village, je suis l’andouille,
les chiens tristes savent qui je suis:
les chiens blancs dormants;
divaguant loin des autres;
jamais les enfants ne passent par la trame
ils me demandent de rester à distance,
ils sont des nuages-chien,
ils courent et ne geignent pas.

C’est ainsi pour nous la tristesse nous avale,
là où nous sommes en train d’aller, anonymes;
bénissez mon âme,
Vous l’ancien Berger,
par les dons inexplorés
par la lune et le sommeil dérangés
avec des épines sur votre tête,
votre tête si lourde, frappée et encore frappée
juste comme un cœur.


Read Full Post »

Lansări SF la Gaudeamus

Mâine, sâmbătă, 26 noiembrie, vor avea loc cele două lansări SF de la această ediție a târgului de carte Gaudeamus.

* de la ora 13:30, la standul librăriei Nautilus, vor fi lansate patru volume inedite editate de Eagle Publishing House. Recepția invitaților va începe la ora 13:13.

E vorba, întâi, de antologia editată anual de SRSFF; tema volumului de anul acesta este erotismul – tratat, bineînțeles, în cheie SF.

Cuprinsul antologiei este următorul:

Prefaţă de Marian Truţă
Alfabetul spre Venus de Cristian Mihail Teodorescu
Conspiraţia ologilor de Ştefana Cristina Czeller
A de la Amsterdam de Silviu Genescu
Adevărul din privire de Ioana Vişan
Emanoil Popescu, supererou de Ştefan Ghidoveanu
Jucăriile pierdute de George Lazărt
Pata albă, cavaler argintiu, panteră blondă de Liviu Radu
Un fenomen trecător de Antuza Genescu

Celelalte trei volume sunt câștigătoarele concursului Seniorii imaginației:

Călătorie în Capricia de Mircea Opriță, o combinație de satiră de tip swiftian și speculaţie SF.

Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbați cumsecade de Liviu Radu, cumprinzând răspunsurile a trei femei care au fost secretarele lui Adolf Hitler, Rudolf Hess şi respectiv Josef Mengele.

Insula pescărușilor de Mircea Liviu Goga, un roman de speculație științifică care explorează problemele ridicate de hipnoza în masă și de indefinirea realității.

Rămâne să mai spun că primele două volume vor putea fi achiziționate în versiune tipărită iar ultimele două în versiune electronică, că vor putea fi cumpărate și de la standul librăriei Elefant.ro și că sunteți așteptați cu drag la lansare.

* de la ora 14:30 la standul editurii Millennium Books vor fi lansate noile apariții SF de la această editură precum și romanul DemNet al lui Dan Doboș, apărut la editura MediaTech din Iași.

Iată noutățile:

Abația de Dan Doboș, un volum cartonat care reunește toate cele trei romane din seria Abației, și DemNet, un roman despre politică, manipularea societății și pierderea inocenței.

Argonautica de Mircea Opriță, versiunea revizuită a acestui roman aflat la cea de-a treia ediție.

Adrenergic! de Sebastian A. Corn, prin care e inaugurată o nouă colecție numită Novella. În aceasta vor ieși volume mai scurte (15000 – 40000 de cuvinte), frumușele tare și cu prețuri mici.

1999: Premiile Hugo, curpinzând texte de Greg Egan, Bruce Sterling și Michael Swanwick, primul volum din nou-apăruta serie Reperele literaturii Science-Fiction & Fantasy.

Tot la standul Millennium Books se organizează și o tombolă având ca premiu un ebook reader Kobo WiFi. Singura condiție este să achiziționați cărți de 50 de lei fie de la târg, fie online de pe site-ul editurii.

Din câte am putut afla, la lansarea Millennium Books vor participa Dan Doboș și Mircea Opriță, dar e sigur că vor mai fi prin preajmă și alți autori SF cunoscuți. Și să nu îi uităm pe Nicu, Bebe și Liviu, bravii librari SF care vă așteaptă cu brațele deschise.

Un motiv de mâhnire e lipsa oricăror noutăți SF la Nemira și la Leda; unii și alții spun că de la anul lucrurile vor reveni la normal, să sperăm că așa va fi.

Read Full Post »

Anunț și rugăminte

* Azi începe târgul de carte Gaudeamus și tot azi, de la ora 18:30, va avea loc la standul Ambasadei Franței o nouă sesiune a „Degustărilor literare”. Tema: Blogul literar.

Jurnalistul Marin Matei îi va avea ca invitați pe Pierre Assouline, creatorul blogului La république des livres, pe Luiza Vasiliu, creatoarea ideii de Poezie de sâmbătă și simpatică membră a redacției Dilemei Vechi și pe Radu Vancu, poet și redactor al revistei culturale Transilvania.

Évidemment, mi-e ciudă de numa-numa că tocmai în acest an am decis să nu mă deplasez până la București (ar fi fost oricum foarte greu sa ajung miercuri…). Vă rog deci pe cei care mergeți să scrieți cum a fost, să faceți poze, să filmați! 🙂

Ambasada Franței mai pregătește o multitudine de alte manifestări interesante, printre care și o întâlnire cu Roger Grenier, editor la Gallimard; lista lor completă o găsiți aici.

Invitatul de onoare al targului Gaudeamus de anul acesta este Italia (alt motiv pentru care ma zgârii pe ochi că nu merg), și ambasada sa a pregătit numeroase lansări, lecturi și conferințe; lista lor completă e aici.

Read Full Post »

The Help

Autor: Kathryn Stockett
Titlu: The Help
Editură: Penguin (Amy Einhorn Books), NY, 2009; 464 pagini; 17 USD
Nota dată de mine: *** (din 5)

The Help e o carte despre care s-a vorbit mult pe afară: prezentă timp de mai bine de 100 de săptămâni în The New York Times Best Seller list, nominalizată la două premii literare prestigioase (Orange Prize și International IMPAC Dublin Literary Award), câștigătoare a câtorva premii ceva mai puțin vestite (Christian Science Monitor Best Book, Townsend Prize, SIBA Book Award, Indies Choice Book Award, Grand Prix des lectrices Elle), cartea aceasta a fost citită de foarte multă lume și a entuziasmat o mulțime de cititori. Deocamdată cartea nu a apărut și în românește, deși nu mă îndoiesc că planuri de a o traduce există.

Pe scurt, The Help e povestea unor menajere negre din Mississippi și a angajatoarelor lor albe. Aibileen, Minny, Yule May și colegele lor lucrează din greu (uneori de-o viață întreagă) pentru familiile albe din Jackson, dar pe la mijlocul anilor ’60 un vânt de nemulțumire începe să se simtă chiar și în acel colț de lume.

Totul începe cu o inițiativă de a sprijini familiile albe să construiască toalete separate pentru personalul negru (pentru că, se știe, 99% dintre bolile purtate de negri îi ucid pe albi). Pe fundalul luptelor mult mai cunoscute pentru drepturile civile ale negrilor în Jackson, Mississippi începe o bătălie mult mai tăcută, dusă mai degrabă cu ajutorul tartelor cu ciocolată și-al pânzeturilor pentru fuste decât cu cel al sloganurilor, al mitingurilor și-al politicii.

Ce vor face menajerele din Jackson va fi să o ajute pe singura femeie albă din oraș care pare să fie conștientă de faptul că negrii sunt tratați nedrept să scrie o carte despre ele. Sfidându-le pe ascuns pe angajatoarele lor, Aibileen și prietenele ei vor spune tot: cât de umilitor e să fie privite de sus de femei care nu știu nimic despre cum se ține curată o casă, cât le rănește faptul că sunt puse să aibă băi, tacâmuri și mese separate, cât de greu e să vadă zi de zi diferențele dintre ele și familiile pentru care lucrează, cât de nedrept e să fie obligate să cumpere de mâncare doar de la magazine pentru negri atunci când sunt în afara serviciului, cât sunt de ambigue relațiile cu copiii albi pe care îi cresc adesea singure și pe care trebuie totuși să-i cedeze mamelor lor, care-i învață să fie rasiști, și taților, care-i bat oricând manifestă vreo urmă de gândire liberă.

Acțiunea romanului e destul de liniară: narată din perspectiva câtorva dintre personajele feminine, povestea e cea a scrierii cărții despre menajerele din Jackson – întrunirile confidențiale din cartierul negru al orașului, ducerea de nas a diverselor femei albe care ar putea afla despre carte, numeroase încurcături, pericole și trepidații și, în final, publicarea și rezultatele ei. Singura surpriză pe care mi-a adus-o finalul romanului a fost aceea că totul se sfârșește cu bine, mai bine decât ar fi putut spera cel mai optimist dintre cititori.

The Help e genul de roman care nu are cum să nu le placă cititoarelor de toate vârstele: are femei puternice care înving toate obstacolele puse în calea lor, are o încrengătură complicată de relații, emoții și sentimente, are răsturnări de situație spectaculoase (în genul prăbușirii bruște a statutului social al aceleia care se îmbracă nepotrivit la o petrecere, nu vă gândiți la altceva) și are, mai ales, meritul de a neglija cu totul partea masculină a lucrurilor – așa cum e și firesc, ei se chinuie cam de pomană să facă ce-or face ei, în final intrigile din bucătărie contează).

Romanul are toate calitățile care recomandă orice chick lit citibil, deci, iar ca avantaj cititorii au șansa să termine lectura mai buni, convinși de faptul că menajerele negre au fost tratate nedrept și, putem spera, convinși chiar și că diferențele de culoare sunt mai puțin importante decât credeau ei. Cel mai frumos e că romanul nu predică niciodată – îți impune, pur și simplu, să le compătimești pe acele negrese și să-ți dorești ca ele să iasă învingătoare. Pot înțelege de ce multora le-a plăcut cartea: e plină de sentimente bune și îți dă o senzație plăcută de căldură sufletească, simți că ești un om mai bun după ce-l citești.

De ce i-am dat, în ciuda tuturor acestora, numai trei puncte? Pentru că aproape nimic nu e adevărat. Spre sfârșitul cărții aveam senzația nelămurită că citesc un basm, iar după ce am terminat-o m-am lămurit că așa și era:

– nu, nu e adevărat că femeile negre din sudul Statelor Unite vorbesc cu accent sudist, iar femeile albe într-o engleză literară fără pată
– nu, negrilor nu le face plăcere să audă că pielea lor e de culoarea gândacilor și nici nu sunt încântați să muncească pentru ca albii să primească toată recunoașterea pentru munca lor (cam ăsta e mesajul finalului cărții)
– nu, numeroase evenimente petrecute în carte nu au avut loc atunci când spune Stockett că au avut loc, nu s-au petrecut din motivele pe care le spune ea și nu s-au petrecut nici măcar așa cum spune ea că s-au petrecut
– nu, romanul acesta nu e unul al menajerelor negre din anii ’60, nu prezintă viețile și problemele lor. E doar părerea (greșită) a unei femei albe despre negresele alături de care a crescut. Romanțată, factual greșită, jignitoare dintr-o serie întreagă de motive, cartea e la fel de exactă ca și Pe aripile vântului sau Coliba unchiului Tom.

Autoarea a fost criticată de o serie de asociații care luptă și acum pentru drepturile civile ale negrilor din SUA și a fost dată în judecată de menajera fratelui său, de la care se pare că a împrumutat chiar și numele personajului principal (Aibileen). Autoarea a recunoscut și că nu s-a documentat aproape deloc, că nu a făcut interviuri cu menajere sau cu rude ale acestora pentru a afla cum trăiau ele și ce simțeau și că nu s-a gândit că acest roman urma să fie citit de atâta lume, pentru că altfel ar fi avut mai multă grijă să repare un număr de aspecte. Singura sursă pe care a folosit-o pentru a scrie The Help au fost amintirile ei despre menajera care-i servea familia – asta pentru că Stockett e, bineînțeles, o americancă din Mississippiul profund.

Dincolo de aceste aspecte care țin de veridicitatea romanului, i-aș reproșa și faptul că autoarea se folosește de un număr destul de mare de clișee supărătoare chiar și pentru cineva care nu a văzut pe viu sudul Statelor Unite și faptul că umorul ei e oarecum dubios – o menajeră care ajunge să fure de la angajatoarea sa poartă, de exemplu, numele de familie Crooke – „Pungaș”.

The Help, în ansamblu, e o carte de divertisment care-și face treaba. Te distrează, te face să râzi și să plângi și să trăiești lucrurile prin care trec personajele. Nu regret că am citit-o, îmi pare însă rău că Stockett a ales să-și bată joc de memoria femeilor care au inspirat romanul. Intenția sa a fost bună, realizarea romanului e onorabilă, dar prejudecățile autoarei și mai ales lipsa oricărei dorințe de a afla câte ceva despre oamenii pe care își dorea să îi răzbune m-au amărât, așa cum i-au amărât și pe alți cititori care nu au căutat în carte doar distracție.

Read Full Post »

Poezie de sâmbătă

The Listeners

by Walter de la Mare

„Is there anybody there?” said the Traveller,
Knocking on the moonlit door;
And his horse in the silence champed the grass
Of the forest’s ferny floor;
And a bird flew up out of the turret,
Above the Traveller’s head:
And he smote upon the door again a second time;
„Is there anybody there?” he said.
But no one descended to the Traveller;
No head from the leaf-fringed sill
Leaned over and looked into his grey eyes,
Where he stood perplexed and still.
But only a host of phantom listeners
That dwelt in the lone house then
Stood listening in the quiet of the moonlight
To that voice from the world of men:
Stood thronging the faint moonbeams on the dark stair,
That goes down to the empty hall,
Hearkening in an air stirred and shaken
By the lonely Traveller’s call.
And he felt in his heart their strangeness,
Their stillness answering his cry,
While his horse moved, cropping the dark turf,
‘Neath the starred and leafy sky;
For he suddenly smote on the door, even
Louder, and lifted his head:–
„Tell them I came, and no one answered,
That I kept my word,” he said.
Never the least stir made the listeners,
Though every word he spake
Fell echoing through the shadowiness of the still house
From the one man left awake:
Ay, they heard his foot upon the stirrup,
And the sound of iron on stone,
And how the silence surged softly backward,
When the plunging hoofs were gone.

Read Full Post »


Autor: Philip Roth
Titlu: Umilirea (The Humbling, 2009)
Editură: Polirom, Iași, 2010; 192 pagini; 25 RON
Traducere: Ana-Maria Lișman
Nota dată de mine: *** (din 5)

Umilirea e cel de-al treizecilea roman publicat de Philip Roth, singurul scriitor care-și va vedea operele reunite de Library of America într-o ediție completă și definitivă încă din timpul vieții. Un clasic deci, după cum bine se știe.

Romanul e penultimul din seria Nemeses și a fost precedat de Indignare (2009) și Povestea lui Orișicine (2007) și urmat de Nemesis (2010). Povești despre inamici, deci, fie că e vorba despre uitare, despre boală sau despre moarte.

În Umilirea inamicul e decrepitudinea. Personajul principal e un actor de teatru faimos care cade brusc pradă unui fenomen de care se tem toți cei din brașa sa: imposibilitatea de a mai intra în pielea personajelor, de a le mai înțelege. Cel care în tinerețe juca fără complexe și în ovațiile tuturor rolurile cele mai dificile dintr-o multitudine de piese clasice ajunge să nu mai poată juca decât roluri mute (pentru că dezastrul e garantat dacă deschide gura) și, treptat, ajunge să nu mai joace deloc.

Nevasta pe care o susținuse moral în timpul unui șir de căderi nervoase pricinuite de supradozele fiului ei îl părăsește prompt când vede că e rândul ei să-l ajute, agentul lui îl împinge de la spate să accepte roluri dificile, viața lui se golește și pușca din pod începe să i se pară tot mai ispititoare. Decide totuși să mai facă o încercare și se internează într-o clinică psihiatrică, iar la ieșire încercă și o ultimă idilă cu o „tinerică” de patruzeci de ani.

Decrepitudinea nu e însă reversibilă, iar spre sfârșitul cărții bătrânul înțelege asta. Morala romanului ar fi, cred, că vine un moment în care trebuie să decidem dacă vom suporta sau nu să nu mai putem face tot mai multe dintre lucrurile la care eram cei mai buni; bătrânul lui Roth nu va accepta să devină slab și, mai ales, nu va accepta să nu mai poată tânji la trupul femeilor din jurul său, nu se va resemna să capete doar bunăvoința lor castă.

Cartea e destul de scurtă, destul de tristă și cu o morală destul de simplă. Cred că e, în același timp, cel mai puțin complex roman al lui Roth pe care l-am citit până acum, cel mai banal. Lipsește umorul, lipsește profunzimea, efervescența de altădată s-a dus, iar Roth pare să nu se mai poată scutura de tema declinului și-a dispariției. Mi-a plăcut însă mult modul în care Roth a ilustrat faptul că nevoia de a-ți reconstrui identitatea erotică poate să fie un criteriu mai semnificativ decât destrămarea relațiilor personale sau pierderea capacităților profesionale atunci când trebuie să decizi dacă viața mai merită sau nu efortul de-a fi trăită.

Trebuie din păcate să amintesc faptul că traducerea e total inadecvată, poate și din cauză că Ana-Maria Lișman e la prima traducere din Philip Roth. Există o serie întreagă de propoziții la care pare că traducătoarea a renunțat pur și simplu să mai încerce să priceapă ce-a vrut să spună autorul, există și un număr de fraze pocite bine de tot.

Pentru a da doar un exemplu, în timpul unei discuții despre faptul că nu putem rămâne tineri, că bătrânețea e o etapă a vieții prin care vom fi nevoiți să trecem cu toții, unul dintre personaje constată că „acest momentum al vieții este un momentum al vieții” (italicele îi aparțin traducătoarei). Oricine știe engleză cunoaște faptul că momentum înseamnă avânt, impuls, inerție, moment mecanic chiar. Poate că Roth dorea să spună că viața odată pornită nu mai poate fi oprită, că are o inerție a ei. Poate că vroia pur și simplu să spună că și bătrânețea e o etapă a vieții, un interval oarecare, un moment din viața fiecăruia. Mie, ca cititor, mi-ar fi plăcut să știu ce dorea Roth să spună. Dar traducătoarea a decis să lase problema în suspans până în momentul în care cititorul curios va cumpăra și ediția în engleză a cărții, întru lămurire. Poate că e un plan de marketing dibaci, pentru că aceste mici ghicitori abundă în ediția românească.

Read Full Post »

Poezie de sâmbătă

Over the Misty Mountains Cold

by J.R.R. Tolkien

Far over the Misty Mountains cold,
To dungeons deep and caverns old,
We must away, ere break of day,
To seek our pale enchanted gold.

The dwarves of yore made mighty spells,
While hammers fell like ringing bells,
In places deep, where dark things sleep,
In hollow halls beneath the fells.

For ancient king and elvish lord
There many a gleaming golden hoard
They shaped and wrought, and light they caught,
To hide in gems on hilt of sword.

On silver necklaces they strung
The flowering stars, on crowns they hung
The dragon-fire, on twisted wire
They meshed the light of moon and sun.

Far over the Misty Mountains cold,
To dungeons deep and caverns old,
We must away, ere break of day,
To claim our long-forgotten gold.

Goblets they carved there for themselves,
And harps of gold, where no man delves
There lay they long, and many a song
Was sung unheard by men or elves.

The pines were roaring on the heights,
The wind was moaning in the night,
The fire was red, it flaming spread,
The trees like torches blazed with light.

The bells were ringing in the dale,
And men looked up with faces pale.
The dragon’s ire, more fierce than fire,
Laid low their towers and houses frail.

The mountain smoked beneath the moon.
The dwarves, they heard the tramp of doom.
They fled the hall to dying fall
Beneath his feet, beneath the moon.

Far over the Misty Mountains grim,
To dungeons deep and caverns dim,
We must away, ere break of day,
To win our harps and gold from him!

The wind was on the withered heath,
But in the forest stirred no leaf:
There shadows lay be night or day,
And dark things silent crept beneath.

The wind came down from mountains cold,
And like a tide it roared and rolled.
The branches groaned, the forest moaned,
And leaves were laid upon the mould.

The wind went on from West to East;
All movement in the forest ceased.
But shrill and harsh across the marsh,
Its whistling voices were released.

The grasses hissed, their tassels bent,
The reeds were rattling–on it went.
O’er shaken pool under heavens cool,
Where racing clouds were torn and rent.

It passed the Lonely Mountain bare,
And swept above the dragon’s lair:
There black and dark lay boulders stark,
And flying smoke was in the air.

It left the world and took its flight
Over the wide seas of the night.
The moon set sale upon the gale,
And stars were fanned to leaping light.

Under the Mountain dark and tall,
The King has come unto his hall!
His foe is dead, the Worm of Dread,
And ever so his foes shall fall!

The sword is sharp, the spear is long,
The arrow swift, the Gate is strong.
The heart is bold that looks on gold;
The dwarves no more shall suffer wrong.

The dwarves of yore made mighty spells,
While hammers fell like ringing bells
In places deep, where dark things sleep,
In hollow halls beneath the fells.

On silver necklaces they strung
The light of stars, on crowns they hung
The dragon-fire, from twisted wire
The melody of harps they wrung.

The mountain throne once more is freed!
O! Wandering folk, the summons heed!
Come haste! Come haste! Across the waste!
The king of freind and kin has need.

Now call we over the mountains cold,
‘Come back unto the caverns old!’
Here at the gates the king awaits,
His hands are rich with gems and gold.

The king has come unto his hall
Under the Mountain dark and tall.
The Worm of Dread is slain and dead,
And ever so our foes shall fall!

Farewell we call to hearth and hall!
Though wind may blow and rain may fall,
We must away, ere break of day
Far over the wood and mountain tall.

To Rivendell, where Elves yet dwell
In glades beneath the misty fell.
Through moor and waste we ride in haste,
And whither then we cannot tell.

With foes ahead, behind us dread,
Beneath the sky shall be our bed,
Until at last our toil be passed,
Our journey done, our errand sped.

We must away! We must away!
We ride before the break of day!

Read Full Post »



Autor: Sir Terry Pratchett
Titlu: Snuff
Editură: Doubleday, London, 2011; 384 pagini; 22 GBP
Nota dată de mine: ***** (din 5)

Dacă acum ceva timp acordam doar patru puncte din cinci pentru Unseen Academicals (precedentul roman din seria Discworld), acum îi dau cu bucurie cinci puncte din cinci acestei cărți. Snuff e cea de-a treizeci și noua carte din serie și în ea Pratchett revine la Samuel Vimes, comandantul Gărzii de Noapte, la Sybil, formidabila sa pereche, și la fiul lor, acum în etate de vreo șase anișori și promițând să devină un naturalist fără pereche.

De data aceasta familia Vimes pleacă în vacanță la țară, la moșia liniștită a familiei Ramkin. Este un fapt universal cunoscut, însă, că orice polițist în concediu va avea parte de cel mult o zi de odihnă și de cazurile cele mai complicate din cariera sa. De această dată va fi vorba despre goblini, mici creaturi umanoide care-și colectează cu religiozitate secrețiile trupului în vase măiestrit lucrate în piatră și care, din nefericire pentru ele, au statut de animale în legislația tuturor statelor civilizate. Și deci sunt tratate mizerabil și capetele lor împodobesc pereții hanurilor.

Povestea din Snuff e destul de tipică în genul ei: Sam Vimes va fi scos din inocența lui în privința goblinilor de contactul cu aceste făpturi, va înțelege că ele sunt inteligente, creative și demne să primească toate drepturile datorate ființelor simțitoare, va lupta pentru eliberarea lor și într-un final va învinge. Dar cred că poveștile acestea trebuie spuse mereu: cum semenii noștrii rămân semeni de-ai noștri chiar dacă sunt urâți, colorați bizar sau adoratori ai unul zeu-crocodil; cum cei pe care îi luam drept sub-oameni se transformă brusc în oameni ca noi atunci când li se dă șansa de-a ieși din sclavie sau din sărăcia cea mai cruntă; și cum presupoziția că cei din jurul tău sunt la fel de îndreptățiți ca și tine să viețuiască și să se bucure de rodul muncii lor duce la sporirea bogăției și-a dreptății în lume, iar presupoziția contrară nu. Apărarea acestor convingeri trebuie făcută zi de zi, cu arbaleta în mână dacă e nevoie (și când ești Vimes e foarte probabil că va fi) dar preferabil fără ea, iar faptul că s-au mai scris două sau douăzeci de cărți pe tema asta nu înseamnă că s-a spus tot ce era de spus; plus că acestea par să fie lucrurile pe care tindem să le uităm cel mai repede.

Poveștile cu Vimes au fost mereu politice (preferata mea face o apologie greu de combătut a regicidului), iar Snuff nu face excepție. Vimes are un simț pentru aberant, pentru situațiile în care ceva e profund greșit, iar în Snuff ținta sa vor fi cei care se folosesc de munca sclavilor și cei care țin înrobite rase întregi. Ce-mi place la romanele lui Pratchett e că lucrurile se rezolvă de obicei, că Vimes ajunge aproape mereu să facă fără voia sa fapte uimitoare de eroism și, bineînțeles, faptul că toată povestea are ca fundal o lume fantastică de care nu te poți desprinde, dar că în același timp basmul nu e doar basm: în spatele lui sunt întrebări importante și o preocupare constantă pentru lucrurile care ne fac oameni și cele care ne pot desface.

Iar, ca avantaj față de Unseen Academicals și alte câteva romane mai recente, în Snuff Pratchett renunță la două dintre lucrurile care m-au deranjat nițeluș – coincidențele improbabile și repetițiile cam abundente.

Trebuie să mai amintesc de faptul că unii recenzenți ai acestui roman au fost mai puțin mulțumiți decât mine, reproșându-i faptul că personajele nu mai sunt chiar cum erau înainte sau faptul că glumele sunt mai puține. Răspunsul la prima obiecție mi se pare limpede – oamenii din carte sunt mai maturi decât erau cândva și e normal să-și fi schimbat din apucături și din idei. Mi se pare mai firesc ca personajele să evolueze și ele, să se împlinească pe măsură ce trec anii. Cât despre împuținarea glumelor, e o tendință care există de câteva cărți încoace și m-am obișnuit deja cu ea. Nici Pratchett nu mai e atât de tânăr, nici publicul lui nu mai e, iar trecerea treptată la subiecte serioase (discriminare, rasism, revoluție industrială și emancipare) a dus, firește, la un umor diferit ca intensitate și stil.

Poate că dacă Pratchett ar fi avut mai mult timp pentru ca să scrie tot ce și-a pus în gând să scrie ar mai fi făcut loc pentru câteva glume, poate că ar mai fi șlefuit puțin două-trei aspecte (personalitatea personajului negativ, de pildă); dar eu una prefer să aflu ce mai are de spus despre revoluția industrială (probabil că în anunțata Happy Families), și poate despre vrăjitoare, și poate despre urmașii lui Nobby Nobbs…

Read Full Post »

Poezie de sâmbătă


by Jenny Joseph

When I am an old woman I shall wear purple
With a red hat which doesn’t go, and doesn’t suit me.
And I shall spend my pension on brandy and summer gloves
And satin sandals, and say we’ve no money for butter.
I shall sit down on the pavement when I’m tired
And gobble up samples in shops and press alarm bells
And run my stick along the public railings
And make up for the sobriety of my youth.
I shall go out in my slippers in the rain
And pick flowers in other people’s gardens
And learn to spit.

You can wear terrible shirts and grow more fat
And eat three pounds of sausages at a go
Or only bread and pickle for a week
And hoard pens and pencils and beermats and things in boxes.

But now we must have clothes that keep us dry
And pay our rent and not swear in the street
And set a good example for the children.
We must have friends to dinner and read the papers.

But maybe I ought to practice a little now?
So people who know me are not too shocked and surprised
When suddenly I am old, and start to wear purple.

Read Full Post »

Older Posts »