Autor: Sir Terry Pratchett
Titlu: Snuff
Editură: Doubleday, London, 2011; 384 pagini; 22 GBP
Nota dată de mine: ***** (din 5)
Dacă acum ceva timp acordam doar patru puncte din cinci pentru Unseen Academicals (precedentul roman din seria Discworld), acum îi dau cu bucurie cinci puncte din cinci acestei cărți. Snuff e cea de-a treizeci și noua carte din serie și în ea Pratchett revine la Samuel Vimes, comandantul Gărzii de Noapte, la Sybil, formidabila sa pereche, și la fiul lor, acum în etate de vreo șase anișori și promițând să devină un naturalist fără pereche.
De data aceasta familia Vimes pleacă în vacanță la țară, la moșia liniștită a familiei Ramkin. Este un fapt universal cunoscut, însă, că orice polițist în concediu va avea parte de cel mult o zi de odihnă și de cazurile cele mai complicate din cariera sa. De această dată va fi vorba despre goblini, mici creaturi umanoide care-și colectează cu religiozitate secrețiile trupului în vase măiestrit lucrate în piatră și care, din nefericire pentru ele, au statut de animale în legislația tuturor statelor civilizate. Și deci sunt tratate mizerabil și capetele lor împodobesc pereții hanurilor.
Povestea din Snuff e destul de tipică în genul ei: Sam Vimes va fi scos din inocența lui în privința goblinilor de contactul cu aceste făpturi, va înțelege că ele sunt inteligente, creative și demne să primească toate drepturile datorate ființelor simțitoare, va lupta pentru eliberarea lor și într-un final va învinge. Dar cred că poveștile acestea trebuie spuse mereu: cum semenii noștrii rămân semeni de-ai noștri chiar dacă sunt urâți, colorați bizar sau adoratori ai unul zeu-crocodil; cum cei pe care îi luam drept sub-oameni se transformă brusc în oameni ca noi atunci când li se dă șansa de-a ieși din sclavie sau din sărăcia cea mai cruntă; și cum presupoziția că cei din jurul tău sunt la fel de îndreptățiți ca și tine să viețuiască și să se bucure de rodul muncii lor duce la sporirea bogăției și-a dreptății în lume, iar presupoziția contrară nu. Apărarea acestor convingeri trebuie făcută zi de zi, cu arbaleta în mână dacă e nevoie (și când ești Vimes e foarte probabil că va fi) dar preferabil fără ea, iar faptul că s-au mai scris două sau douăzeci de cărți pe tema asta nu înseamnă că s-a spus tot ce era de spus; plus că acestea par să fie lucrurile pe care tindem să le uităm cel mai repede.
Poveștile cu Vimes au fost mereu politice (preferata mea face o apologie greu de combătut a regicidului), iar Snuff nu face excepție. Vimes are un simț pentru aberant, pentru situațiile în care ceva e profund greșit, iar în Snuff ținta sa vor fi cei care se folosesc de munca sclavilor și cei care țin înrobite rase întregi. Ce-mi place la romanele lui Pratchett e că lucrurile se rezolvă de obicei, că Vimes ajunge aproape mereu să facă fără voia sa fapte uimitoare de eroism și, bineînțeles, faptul că toată povestea are ca fundal o lume fantastică de care nu te poți desprinde, dar că în același timp basmul nu e doar basm: în spatele lui sunt întrebări importante și o preocupare constantă pentru lucrurile care ne fac oameni și cele care ne pot desface.
Iar, ca avantaj față de Unseen Academicals și alte câteva romane mai recente, în Snuff Pratchett renunță la două dintre lucrurile care m-au deranjat nițeluș – coincidențele improbabile și repetițiile cam abundente.
Trebuie să mai amintesc de faptul că unii recenzenți ai acestui roman au fost mai puțin mulțumiți decât mine, reproșându-i faptul că personajele nu mai sunt chiar cum erau înainte sau faptul că glumele sunt mai puține. Răspunsul la prima obiecție mi se pare limpede – oamenii din carte sunt mai maturi decât erau cândva și e normal să-și fi schimbat din apucături și din idei. Mi se pare mai firesc ca personajele să evolueze și ele, să se împlinească pe măsură ce trec anii. Cât despre împuținarea glumelor, e o tendință care există de câteva cărți încoace și m-am obișnuit deja cu ea. Nici Pratchett nu mai e atât de tânăr, nici publicul lui nu mai e, iar trecerea treptată la subiecte serioase (discriminare, rasism, revoluție industrială și emancipare) a dus, firește, la un umor diferit ca intensitate și stil.
Poate că dacă Pratchett ar fi avut mai mult timp pentru ca să scrie tot ce și-a pus în gând să scrie ar mai fi făcut loc pentru câteva glume, poate că ar mai fi șlefuit puțin două-trei aspecte (personalitatea personajului negativ, de pildă); dar eu una prefer să aflu ce mai are de spus despre revoluția industrială (probabil că în anunțata Happy Families), și poate despre vrăjitoare, și poate despre urmașii lui Nobby Nobbs…
Blog de carti 
O aveam si eu pe lista de citit, dar dupa recenzia asta a ajuns pe primele pozitii.
Sa nu uitam ca in timp ce scria cartea asta (impreuna cu un ajutor), Pratchett filma documentarul despre sinuciderea asistata si vorbea despre ce va face cand boala lui se va agrava. Cartile lui nu mai au cum sa fie aceleasi de acum 20, 30 de ani. Si pana la urma nici nu dorim asta, nu?
@masterofdoom – Lectura placuta, cand o gasesti.
E lipede ca nu mai scrie ca acum 20-30 de ani, dar in anumite feluri scrie mai bine, deci e OK. Eu una ma bucur ca inca mai are chef sa scrie; Happy Families cred ca o sa fie cea despre tunelurile de sub Ankh Morpork, deci mai mult Vetinari, mai multi pitici… Abia astept 🙂
Pratchett este genial.
Stiu ca suna banal, dar mai multe cuvinte despre el nu fac decat sa se invarta in jurul aceleiasi idei.
Pacat ca nici Noesis, nici Rao n-au dus la capat proiectul de a-l traduce si in romana.
@Viorel – Nu mi-a placut niciuna dintre cartile lui traduse in romana… Sunt anumite glume si spirite pe care numai in engleza le prinzi.
A oprit RAO proiectul asta?
@ix – Nu am idee. Site-ul lor e mai mereu picat, iar in librarii de la Zei marunti incoace cred ca nu am mai vazut nicio noutate.
Intr-adevar, Zei Marunti a fost ultima carte a lui Pratchett aparuta in traducere la Rao in august 2010.
Mi-au placut insa traducerile Domnicai Macri pentru Mort si pentru Culoarea Magiei.
Nici Imagini MIscatoare nu a fost tradusa rau de catre Cezar Tabarcea.
Restul, este adevarat, sufera usor la capitolul acesta.
Oricum ar fi fost insa, Pratchett merita o traducere completa in romana, imi mentin parerea.
Numai bine.
@Viorel – Fireste ca merita sa fie traduse cu toatele in romana, sunt carti exceptionale si nu toata lumea stie engleza, ca sa le citeasca in original. Dar daca le pot citi in original atunci le voi citi mai degraba asa, pentru ca in traducere n-are cum sa nu se piarda cate ceva.
Nu uitaţi şi cele 7 titluri apărute la Editura Corint Junior, în perioada 2006-2008: „Uluitorul Maurice şi rozătoarele lui educate” (trad. Mirella Acsente), „Scoţiduşii liberi” (trad. Cristina Jinga), „O pălărie plină de cer” (trad. Cristina Jinga), „În camion” (trad. Dan Doboş), „În excavator” (trad. Dan Doboş), „În navă” (trad. Dan Doboş) şi „Doar tu poţi salva omenirea” (trad. Mihai Dan Pavelescu). Primele trei fac parte din ciclul Lumea Disc, următoarele sunt lucrări cu caracter independent, dar la fel de bine scrise şi foarte simpatice. Iar traducerile sunt bune spre foarte bune…
Cât despre pierdutul acelui „ceva” la traducere sunt perfect de acord că el există, dar cine nu va citi şi versiunile în româneşte ale poeziilor lui Francois Villon sau traducerea la „Gargantua şi Pantagruel” de Francois Rabelais, semnate de Romulus Vulpescu, degeaba se chinuie numai cu originalul. Există o artă a tradusului prin care – de multe ori – o versiune dintr-o limbă străină devine mai interesantă decât originalul! Convingeţi-vă şi singuri…
@moshulsf – Cel mai bine e să ai la dispoziție ambele variante, până la urmă.
[…] Barvinschi scrie despre Snuff, de Terry […]
Imi pare bine ca ai scris tu recenzia asta… mie sigur nu mi-ar fi iesit atat de bine. Am citit Snuff acum 2 saptamani si de atunci… well, sa spunem ca am recitit toate cartile cu City Watch pe care le aveam si le-am comandat pe cele pe care nu le aveam. Am citit intr-o ordine aleatoare (Snuff > Guards! Guards! > Night Watch > The Fifth Elephant etc) si sunt de acord cu tine: cartile mai noi mi se par mai misto decat cele vechi tocmai *din cauza* ca sunt mai putine poante evidente si ca Vimes e mai… adult. Politaiul beat din Guards! Guards! mi-a displacut destul de mult la prima citire. Acum am revenit la sentimente mai bune, dar… tot nu se compara cu familistul care trebuie sa ajunga acasa la 6 ca sa ii citeasca fiului.
@Jen – Mi-e destul de greu sa scriu despre orice carte de Pratchett, mi-e cel mai drag si imi vine tare greu sa explic de ce…
Eu am dat dovata de self control si am recitit doar Making Money si The Truth dupa ce-am citit Snuff 🙂 Dar asteapta la rand alte cateva, plus cele din seria pentru copii, de care nu m-am atins inca deloc.
Chiar si Pratchett spunea ca personajele lui din cartile mai vechi sunt aceleasi ca si cele din cartile noi, doar ca atunci scria despre ele un scriitor prea tanar. Inca un motiv pentru care imi place de el 🙂
Eu le-am citit pe toate deja, din pacate 😦 Mi-a mai ramas jumatate din The Last Continent (nu stiu de ce n-am terminat-o niciodata…) si una dintre cartile cu Tiffany Aching. Sunt foarte dragute, eu nu ma asteptam sa fie asa misto. Maurice in schimb mi s-a parut foarte plictisitoare… mai bine incepi cu altele.
(Si daca iti plac pisicile – The Unadulterated Cat, neaparat!)
@Jen – N-am citit nici Maurice si nici The Unadulterated Cat. Am gasit in schimb Where’s My Cow si am citit-o la librarie, e simpatica rau 🙂