Autor: Philip Roth
Titlu: Umilirea (The Humbling, 2009)
Editură: Polirom, Iași, 2010; 192 pagini; 25 RON
Traducere: Ana-Maria Lișman
Nota dată de mine: *** (din 5)
Umilirea e cel de-al treizecilea roman publicat de Philip Roth, singurul scriitor care-și va vedea operele reunite de Library of America într-o ediție completă și definitivă încă din timpul vieții. Un clasic deci, după cum bine se știe.
Romanul e penultimul din seria Nemeses și a fost precedat de Indignare (2009) și Povestea lui Orișicine (2007) și urmat de Nemesis (2010). Povești despre inamici, deci, fie că e vorba despre uitare, despre boală sau despre moarte.
În Umilirea inamicul e decrepitudinea. Personajul principal e un actor de teatru faimos care cade brusc pradă unui fenomen de care se tem toți cei din brașa sa: imposibilitatea de a mai intra în pielea personajelor, de a le mai înțelege. Cel care în tinerețe juca fără complexe și în ovațiile tuturor rolurile cele mai dificile dintr-o multitudine de piese clasice ajunge să nu mai poată juca decât roluri mute (pentru că dezastrul e garantat dacă deschide gura) și, treptat, ajunge să nu mai joace deloc.
Nevasta pe care o susținuse moral în timpul unui șir de căderi nervoase pricinuite de supradozele fiului ei îl părăsește prompt când vede că e rândul ei să-l ajute, agentul lui îl împinge de la spate să accepte roluri dificile, viața lui se golește și pușca din pod începe să i se pară tot mai ispititoare. Decide totuși să mai facă o încercare și se internează într-o clinică psihiatrică, iar la ieșire încercă și o ultimă idilă cu o „tinerică” de patruzeci de ani.
Decrepitudinea nu e însă reversibilă, iar spre sfârșitul cărții bătrânul înțelege asta. Morala romanului ar fi, cred, că vine un moment în care trebuie să decidem dacă vom suporta sau nu să nu mai putem face tot mai multe dintre lucrurile la care eram cei mai buni; bătrânul lui Roth nu va accepta să devină slab și, mai ales, nu va accepta să nu mai poată tânji la trupul femeilor din jurul său, nu se va resemna să capete doar bunăvoința lor castă.
Cartea e destul de scurtă, destul de tristă și cu o morală destul de simplă. Cred că e, în același timp, cel mai puțin complex roman al lui Roth pe care l-am citit până acum, cel mai banal. Lipsește umorul, lipsește profunzimea, efervescența de altădată s-a dus, iar Roth pare să nu se mai poată scutura de tema declinului și-a dispariției. Mi-a plăcut însă mult modul în care Roth a ilustrat faptul că nevoia de a-ți reconstrui identitatea erotică poate să fie un criteriu mai semnificativ decât destrămarea relațiilor personale sau pierderea capacităților profesionale atunci când trebuie să decizi dacă viața mai merită sau nu efortul de-a fi trăită.
Trebuie din păcate să amintesc faptul că traducerea e total inadecvată, poate și din cauză că Ana-Maria Lișman e la prima traducere din Philip Roth. Există o serie întreagă de propoziții la care pare că traducătoarea a renunțat pur și simplu să mai încerce să priceapă ce-a vrut să spună autorul, există și un număr de fraze pocite bine de tot.
Pentru a da doar un exemplu, în timpul unei discuții despre faptul că nu putem rămâne tineri, că bătrânețea e o etapă a vieții prin care vom fi nevoiți să trecem cu toții, unul dintre personaje constată că „acest momentum al vieții este un momentum al vieții” (italicele îi aparțin traducătoarei). Oricine știe engleză cunoaște faptul că momentum înseamnă avânt, impuls, inerție, moment mecanic chiar. Poate că Roth dorea să spună că viața odată pornită nu mai poate fi oprită, că are o inerție a ei. Poate că vroia pur și simplu să spună că și bătrânețea e o etapă a vieții, un interval oarecare, un moment din viața fiecăruia. Mie, ca cititor, mi-ar fi plăcut să știu ce dorea Roth să spună. Dar traducătoarea a decis să lase problema în suspans până în momentul în care cititorul curios va cumpăra și ediția în engleză a cărții, întru lămurire. Poate că e un plan de marketing dibaci, pentru că aceste mici ghicitori abundă în ediția românească.
Blog de carti 
Da, și Povestea lui orișicine e simplă, are o morală simplă. Cred că miza lui Roth este eludarea metafizicii și asta tocmai pentru a scoate în evidență inevitabilitatea îmbătrânirii și a morții ca fenomene naturale. Morala este așadar simplă, dar greu de suportat.
@Arthur Suciu – Poate ca atunci cand voi ajunge de varsta lui Roth o sa vad altfel cartile astea; deocamdata mi se pare ca a spus ce avea de spus de mai multe ori decat era necesar (pentru mine, bineinteles).
Dupa ce am citit Complexul lui Portnoy nu cred ca mai vreau sa incerc alta carte de Roth 😀 Nu m-a prins deloc, poate ar fi trebuit sa incep cu alta carte de-a lui.
@Andra 🙂 – Poți încerca, dacă mai ai chef de el, M-am maritat cu un comunist sau Complotul impotriva Americii, sunt destul de diferite de Complexul lui Portnoy. Care mie mi-a plăcut, de altfel, dar știu destui oameni cărora nu le-a spus nimic 🙂
@adinab
Am citit primele 3, nu am citit Nemesis.
„Povești despre inamici, deci, fie că e vorba despre uitare, despre boală sau despre moarte.” Si mai spui: „deocamdata mi se pare ca a spus ce avea de spus de mai multe ori decat era necesar (pentru mine, bineinteles).” Nu am avut senzatia ca se repeta in primele trei carti. Impresia cea mai puternica (pentru ca m-am putut raporta la ea in mod personal) mi-a produs-o Indignare. Mi se pare putin primejdios sa cauti morala unei carti. Tie nu? 🙂 Mai ales daca o si gasesti. Atunci chiar ai incurcat-o.
Ma bucur sa vad ca nu sunt singurul nebun care se mai uita la calitatea traducerii si mai da exemple pentru a ilustra ineptiile care ne sunt servite pana si la edituri cu pretentii.
@Micawber – Eu mi-am facut intr-un final un carnetel in care notez paginile la care gasesc ineptii, ca sa pot da exemple. In ultimele zile mi-a sarit tandara definitiv – dupa Umilirea am citit un roman politist tradus si mai prost si acum m-am apucat de antologia SF pusa la Acum citesc si am dat peste niste gherle incredibile.
Cat despre editurile cu pretentii ce sa mai vorbim. Poliromul a dat la tradus cartile lui Roth la enspe traducatori diferiti, si asa fac si cu altii.
@oc – „Morala” = ce-a vrut sa spuna autorul, sau ce-am inteles eu ca a vrut sa spuna. Nu e musai sa fie totul fabula 🙂
Indignare mi-a placut si mie mai mult.
@adinab
Niciodata nu ma intreb ce a vrut sa spuna autorul intr-un roman. Nu stiu daca e o intrebare potrivita. Mi se pare simplificator. S-ar putea sa am chestia asta de cind la orele de literatura, prin generala, eram pusi sa spunem care sunt ideile principale dupa ce citeam o poezie sau mai stiu eu ce. Sau incepea cu Ce a vrut autorul sa spuna in…?
In Jurnalul lui Gombrowicz discutau unii la o petrecere ce a vrut sa spuna un autor faimos in ultima lui carte. La care unul se ofera sa ii dea telefon sa il intrebe, ca ii avea numarul. Philip Roth e inca in viata, sa-i dea Dumnezeu sanatate. Ar trebui sa profitam. 🙂
@oc – De unde se vede din nou ca fiecare citeste altfel 🙂
Si doi – doar sa nu ne vedem la stiri – doi romani arestati pt. hartuirea unui vestit autor american 😀
Daca ai norocul sa te condamne, sa stii ca au carti bune acolo. Si ar fi atit de mult timp liber! Intr-adevar, e mai greu de evitat chestia cu stirile. Nu le putem avea pe toate. Mai gindeste-te. 🙂
@oc – Daca vezi la un moment dat o stire de acel gen sa stii ca sunt eu, care-a decis sa treaca la fapte 🙂
[…] a scrie pe “Blog de carti” despre Umilirea (The Humbling), de Philip Roth, despre care a scris si colegul nostru, Dan, acum […]