The Help

Autor: Kathryn Stockett
Titlu: The Help
Editură: Penguin (Amy Einhorn Books), NY, 2009; 464 pagini; 17 USD
Nota dată de mine: *** (din 5)

The Help e o carte despre care s-a vorbit mult pe afară: prezentă timp de mai bine de 100 de săptămâni în The New York Times Best Seller list, nominalizată la două premii literare prestigioase (Orange Prize și International IMPAC Dublin Literary Award), câștigătoare a câtorva premii ceva mai puțin vestite (Christian Science Monitor Best Book, Townsend Prize, SIBA Book Award, Indies Choice Book Award, Grand Prix des lectrices Elle), cartea aceasta a fost citită de foarte multă lume și a entuziasmat o mulțime de cititori. Deocamdată cartea nu a apărut și în românește, deși nu mă îndoiesc că planuri de a o traduce există.

Pe scurt, The Help e povestea unor menajere negre din Mississippi și a angajatoarelor lor albe. Aibileen, Minny, Yule May și colegele lor lucrează din greu (uneori de-o viață întreagă) pentru familiile albe din Jackson, dar pe la mijlocul anilor ’60 un vânt de nemulțumire începe să se simtă chiar și în acel colț de lume.

Totul începe cu o inițiativă de a sprijini familiile albe să construiască toalete separate pentru personalul negru (pentru că, se știe, 99% dintre bolile purtate de negri îi ucid pe albi). Pe fundalul luptelor mult mai cunoscute pentru drepturile civile ale negrilor în Jackson, Mississippi începe o bătălie mult mai tăcută, dusă mai degrabă cu ajutorul tartelor cu ciocolată și-al pânzeturilor pentru fuste decât cu cel al sloganurilor, al mitingurilor și-al politicii.

Ce vor face menajerele din Jackson va fi să o ajute pe singura femeie albă din oraș care pare să fie conștientă de faptul că negrii sunt tratați nedrept să scrie o carte despre ele. Sfidându-le pe ascuns pe angajatoarele lor, Aibileen și prietenele ei vor spune tot: cât de umilitor e să fie privite de sus de femei care nu știu nimic despre cum se ține curată o casă, cât le rănește faptul că sunt puse să aibă băi, tacâmuri și mese separate, cât de greu e să vadă zi de zi diferențele dintre ele și familiile pentru care lucrează, cât de nedrept e să fie obligate să cumpere de mâncare doar de la magazine pentru negri atunci când sunt în afara serviciului, cât sunt de ambigue relațiile cu copiii albi pe care îi cresc adesea singure și pe care trebuie totuși să-i cedeze mamelor lor, care-i învață să fie rasiști, și taților, care-i bat oricând manifestă vreo urmă de gândire liberă.

Acțiunea romanului e destul de liniară: narată din perspectiva câtorva dintre personajele feminine, povestea e cea a scrierii cărții despre menajerele din Jackson – întrunirile confidențiale din cartierul negru al orașului, ducerea de nas a diverselor femei albe care ar putea afla despre carte, numeroase încurcături, pericole și trepidații și, în final, publicarea și rezultatele ei. Singura surpriză pe care mi-a adus-o finalul romanului a fost aceea că totul se sfârșește cu bine, mai bine decât ar fi putut spera cel mai optimist dintre cititori.

The Help e genul de roman care nu are cum să nu le placă cititoarelor de toate vârstele: are femei puternice care înving toate obstacolele puse în calea lor, are o încrengătură complicată de relații, emoții și sentimente, are răsturnări de situație spectaculoase (în genul prăbușirii bruște a statutului social al aceleia care se îmbracă nepotrivit la o petrecere, nu vă gândiți la altceva) și are, mai ales, meritul de a neglija cu totul partea masculină a lucrurilor – așa cum e și firesc, ei se chinuie cam de pomană să facă ce-or face ei, în final intrigile din bucătărie contează).

Romanul are toate calitățile care recomandă orice chick lit citibil, deci, iar ca avantaj cititorii au șansa să termine lectura mai buni, convinși de faptul că menajerele negre au fost tratate nedrept și, putem spera, convinși chiar și că diferențele de culoare sunt mai puțin importante decât credeau ei. Cel mai frumos e că romanul nu predică niciodată – îți impune, pur și simplu, să le compătimești pe acele negrese și să-ți dorești ca ele să iasă învingătoare. Pot înțelege de ce multora le-a plăcut cartea: e plină de sentimente bune și îți dă o senzație plăcută de căldură sufletească, simți că ești un om mai bun după ce-l citești.

De ce i-am dat, în ciuda tuturor acestora, numai trei puncte? Pentru că aproape nimic nu e adevărat. Spre sfârșitul cărții aveam senzația nelămurită că citesc un basm, iar după ce am terminat-o m-am lămurit că așa și era:

– nu, nu e adevărat că femeile negre din sudul Statelor Unite vorbesc cu accent sudist, iar femeile albe într-o engleză literară fără pată
– nu, negrilor nu le face plăcere să audă că pielea lor e de culoarea gândacilor și nici nu sunt încântați să muncească pentru ca albii să primească toată recunoașterea pentru munca lor (cam ăsta e mesajul finalului cărții)
– nu, numeroase evenimente petrecute în carte nu au avut loc atunci când spune Stockett că au avut loc, nu s-au petrecut din motivele pe care le spune ea și nu s-au petrecut nici măcar așa cum spune ea că s-au petrecut
– nu, romanul acesta nu e unul al menajerelor negre din anii ’60, nu prezintă viețile și problemele lor. E doar părerea (greșită) a unei femei albe despre negresele alături de care a crescut. Romanțată, factual greșită, jignitoare dintr-o serie întreagă de motive, cartea e la fel de exactă ca și Pe aripile vântului sau Coliba unchiului Tom.

Autoarea a fost criticată de o serie de asociații care luptă și acum pentru drepturile civile ale negrilor din SUA și a fost dată în judecată de menajera fratelui său, de la care se pare că a împrumutat chiar și numele personajului principal (Aibileen). Autoarea a recunoscut și că nu s-a documentat aproape deloc, că nu a făcut interviuri cu menajere sau cu rude ale acestora pentru a afla cum trăiau ele și ce simțeau și că nu s-a gândit că acest roman urma să fie citit de atâta lume, pentru că altfel ar fi avut mai multă grijă să repare un număr de aspecte. Singura sursă pe care a folosit-o pentru a scrie The Help au fost amintirile ei despre menajera care-i servea familia – asta pentru că Stockett e, bineînțeles, o americancă din Mississippiul profund.

Dincolo de aceste aspecte care țin de veridicitatea romanului, i-aș reproșa și faptul că autoarea se folosește de un număr destul de mare de clișee supărătoare chiar și pentru cineva care nu a văzut pe viu sudul Statelor Unite și faptul că umorul ei e oarecum dubios – o menajeră care ajunge să fure de la angajatoarea sa poartă, de exemplu, numele de familie Crooke – „Pungaș”.

The Help, în ansamblu, e o carte de divertisment care-și face treaba. Te distrează, te face să râzi și să plângi și să trăiești lucrurile prin care trec personajele. Nu regret că am citit-o, îmi pare însă rău că Stockett a ales să-și bată joc de memoria femeilor care au inspirat romanul. Intenția sa a fost bună, realizarea romanului e onorabilă, dar prejudecățile autoarei și mai ales lipsa oricărei dorințe de a afla câte ceva despre oamenii pe care își dorea să îi răzbune m-au amărât, așa cum i-au amărât și pe alți cititori care nu au căutat în carte doar distracție.