Archive for ianuarie 2012

In supa miso

Autor: Ryū Murakami
Titlu: În supa miso (イン ザ・ミソスープ, 1997)
Editură: Polirom, Iași, 2006; 232 pagini; 10 RON
Traducere: Florin Oprina
Nota dată de mine: spre *** (din 5)

Ryū Murakami nu mai era deja începător când a publicat În supa miso: debutase încă din 1976 cu Albastru nemărginit, aproape transparent (Polirom, 2005) și semnase deja alte cinci volume. Pentru În supa miso, prezentată ca un soi de întâlnire dintre Bret Easton Ellis și Michel Houellebecq, a câștigat în 1997 premiul Yomiuri.

Romanul se învârte în jurul întâlnirii dintre Kenji, un ghid mai special al orașului Tokio, și Frank, un american venit să descopere viața de noapte din Japonia. Kenji e angajat să îl plimbe pe american prin cartierele de plăceri din Tokio, să-l ajute să cunoască diversele tipuri de localuri deocheate și să-l țină departe de personajele cele mai neplăcute ale locului. Dar, treptat, Kenji își dă seama că prostituatele profesioniste sau de ocazie și personalul auxiliar din jurul lor ar trebui să-și facă griji, pentru că Frank nu e deloc ceea ce pare a fi.

O parte importantă a romanului e dedicată revelării treptate a naturii de prădător a americanului. Există un oarecare suspans, întreținut mai ales de contrastul dintre cele două fețe ale lui Frank – una blajină și naivă și una dură, care apare atunci când e contrazis sau contrariat. Nu se ajunge însă nicicând la groaza din American Psycho și nici la extremele emoționale și sexuale din Platforma, totul rămâne destul de plat și de lipsit de frisoane.

Din păcate ceea ce ar fi putut fi un thriller rezonabil se încheie printr-un lung și pueril dialog pseudo-filosofic despre golul sufletesc al oamenilor contemporani și despre justețea uciderii lor. Argumentația ar fi cam în felul următor: oamenii contemporani sunt interesați doar de adidași, haine de firmă și vacanțe de lux. Deci sufletul lor este mort. Deci poți să îi omori liniștit, dacă îi tai în două vei constata că sunt goi pe dinăuntru, ca balaurii din poveste.

Mi se pare că acesta e nivelul zero de înțelegere a celorlalți și prefer de departe scriitorii care se străduie să înțeleagă ceva mai în profunzime lumea în care trăiesc; Ryū Murakami mi-a făcut mai degrabă impresia unui copil care dă cu toate de pământ, supărat că nu s-a prins cum poate fi pornit televizorul. E cert că a fost dezavantajat și de faptul că înainte de În supa miso tocmai citisem o carte care sonda mult mai în profunzime probleme foarte similare, dar chiar și în absența unui astfel de termen de comparație romanul lui mi s-ar fi părut neconvingător.

La plus pot spune că romanul a fost mult mai puțin scârbos decât m-a lăsat să cred prezentarea cărții precum și că am aflat câteva lucruri noi despre Japonia. Nu înțeleg însă prea bine de ce Ryū Murakami e văzut ca deschizător de drumuri în ficțiunea japoneză, deși recunosc că nu am citit îndeajuns de multă literatură japoneză contemporană încât să am un termen de comparație. În sine, și prin cartea aceasta, mi s-a părut că spune în mod nu prea abil lucruri care s-au mai tot spus (e drept, uneori chiar mai prost de atât).

Alte păreri:


Read Full Post »

Poezie de sâmbătă

Daffy Duck In Hollywood

by John Ashbery

Something strange is creeping across me.
La Celestina has only to warble the first few bars
Of „I Thought about You” or something mellow from
Amadigi di Gaula for everything–a mint-condition can
Of Rumford’s Baking Powder, a celluloid earring, Speedy
Gonzales, the latest from Helen Topping Miller’s fertile
Escritoire, a sheaf of suggestive pix on greige, deckle-edged
Stock–to come clattering through the rainbow trellis
Where Pistachio Avenue rams the 2300 block of Highland
Fling Terrace. He promised he’d get me out of this one,
That mean old cartoonist, but just look what he’s
Done to me now! I scarce dare approach me mug’s attenuated
Reflection in yon hubcap, so jaundiced, so déconfit
Are its lineaments–fun, no doubt, for some quack phrenologist’s
Fern-clogged waiting room, but hardly what you’d call
Companionable. But everything is getting choked to the point of
Silence. Just now a magnetic storm hung in the swatch of sky
Over the Fudds’ garage, reducing it–drastically–
To the aura of a plumbago-blue log cabin on
A Gadsden Purchase commemorative cover. Suddenly all is
Loathing. I don’t want to go back inside any more. You meet
Enough vague people on this emerald traffic-island–no,
Not people, comings and goings, more: mutterings, splatterings,
The bizarrely but effectively equipped infantries of
Vegetal jacqueries, plumed, pointed at the little
White cardboard castle over the mill run. „Up
The lazy river, how happy we could be?”
How will it end? That geranium glow
Over Anaheim’s had the riot act read to it by the
Etna-size firecracker that exploded last minute into
A carte du Tendre in whose lower right-hand corner
(Hard by the jock-itch sand-trap that skirts
The asparagus patch of algolagnic nuits blanches) Amadis
Is cozening the Princesse de Cleves into a midnight
micturition spree
On the Tamigi with the Wallets (Walt, Blossom, and little
Sleezix) on a lamé barge „borrowed” from Ollie
Of the Movies’ dread mistress of the robes. Wait!
I have an announcement! This wide, tepidly meandering,
Civilized Lethe (one can barely make out the maypoles
And châlets de nécessitê on its sedgy shore)
leads to Tophet, that
Landfill-haunted, not-so-residential resort from which
Some travellers return! This whole moment is the groin
Of a borborygmic giant who even now
Is rolling over on us in his sleep. Farewell bocages,
Tanneries, water-meadows. The allegory comes unsnarled
Too soon; a shower of pecky acajou harpoons is
About all there is to be noted between tornadoes. I have
Only my intermittent life in your thoughts to live
Which is like thinking in another language. Everything
Depends on whether somebody reminds you of me.
That this is a fabulation, and that those „other times”
Are in fact the silences of the soul, picked out in
Diamonds on stygian velvet, matters less than it should.
Prodigies of timing may be arranged to convince them
We live in one dimension, they in ours. While I
Abroad through all the coasts of dark destruction seek
Deliverance for us all, think in that language: its
Grammar, though tortured, offers pavillions
At each new parting of the ways. Pastel
Ambulances scoop up the quick and hie them to hospitals.
„It’s all bits and pieces, spangles, patches, really; nothing
Stands alone. What happened to creative evolution?”
Sighed Aglavaine. Then to her Sélysette: „If his
Achievement is only to end up less boring than the others,
What’s keeping us here? Why not leave at once?
I have to stay here while they sit in there,
Laugh, drink, have fine time. In my day
One lay under the tough green leaves,
Pretending not to notice how they bled into
The sky’s aqua, the wafted-away no-color of regions supposed
Not to concern us. And so we too
Came where the others came: nights of physical endurance,
Or if, by day, our behavior was anarchically
Correct, at least by New Brutalism standards, all then
Grew taciturn by previous agreement. We were spirited
Away en bateau, under cover of fudge dark.
It’s not the incomplete importunes, but the spookiness
Of the finished product. True, to ask less were folly, yet
If he is the result of himself, how much the better
For him we ought to be! And how little, finally,
We take this into account! Is the puckered garance satin
Of a case that once held a brace of dueling pistols our
Only acknowledging of that color? I like not this,
Methinks, yet this disappointing sequel to ourselves
Has been applauded in London and St. Petersburg. Somewhere
Ravens pray for us.” The storm finished brewing. And thus
She questioned all who came in at the great gate, but none
She found who ever heard of Amadis,
Nor of stern Aureng-Zebe, his first love. Some
They were to whom this mattered not a jot: since all
By definition is completeness (so
In utter darkness they reasoned), why not
Accept it as it pleases to reveal itself? As when
Low skyscrapers from lower-hanging clouds reveal
A turret there, an art-deco escarpment here, and last perhaps
The pattern that may carry the sense, but
Stays hidden in the mysteries of pagination.
Not what we see but how we see it matters; all’s
Alike, the same, and we greet him who announces
The change as we would greet the change itself.
All life is but a figment; conversely, the tiny
Tome that slips from your hand is not perhaps the
Missing link in this invisible picnic whose leverage
Shrouds our sense of it. Therefore bivouac we
On this great, blond highway, unimpeded by
Veiled scruples, worn conundrums. Morning is
Impermanent. Grab sex things, swing up
Over the horizon like a boy
On a fishing expedition. No one really knows
Or cares whether this is the whole of which parts
Were vouchsafed–once–but to be ambling on’s
The tradition more than the safekeeping of it. This mulch for
Play keeps them interested and busy while the big,
Vaguer stuff can decide what it wants–what maps, what
Model cities, how much waste space. Life, our
Life anyway, is between. We don’t mind
Or notice any more that the sky is green, a parrot
One, but have our earnest where it chances on us,
Disingenuous, intrigued, inviting more,
Always invoking the echo, a summer’s day.

Read Full Post »

Dear Husband

Autor: Joyce Carol Oates
Titlu: Dear Husband
Editură: ECCO Press,U.S., Hopewell, USA; 288 pagini; 11 EUR
Nota dată de mine: **** și ceva (din 5)

Din cele peste cincizeci de romane publicate până acum de Joyce Carol Oates în română i-au apărut vreo cinci; la Leda a apărut mai demult și o colecție de povestiri – Femeia, victimă a speciei?. Oates e din mai multe puncte de vedere o autoare interesantă: scrie bine și proză scurtă și romane, e considerată autoare „serioasă” dar nu ezită să scrie proză horror (a câștigat un premiu Bram Stoker pentru romanul Zombie), se discută serios atât despre șansele ei de-a câștiga Nobelul pentru literatură cât și despre faptul că ar scrie la fel de elevat ca Stephen King și așa mai departe. Dear Husband a fost prima mea incursiune în proza sa și, evident, nu m-aș aventura să afirm că Oates e o scriitoare mare – pot doar spune că mi-a plăcut foarte mult ce-am citit.

Dear Husband reunește paisprezece povestiri publicate anterior în diverse reviste. Tema lor comună e disfuncția – uneori psihică, dar cel mai adesea familială. În Panic, prima povestire din volum, un soț află că perechea lui l-ar abandona morții pentru a le salva fiica, iar ideea că nu mai e esențial pentru ea amenință să-l roadă cu totul. În Special un soț refuză să ia în considerare nevoile membrilor normali la cap ai familiei sale și își lasă fiica handicapată să controleze viețile tuturor, până când soția lui nu mai are altă soluție decât fuga. Iar acestea sunt două dintre „cazurile” cele mai simple.

Cele mai multe personaje din Dear Husband sunt personificări ale singurătății, în formele sale multiple și schimbătoare. O mamă extenuată certată în fiecare seară pentru că pe jos mai sunt niște firimituri, o bibliotecară pensionată care nu-și va mai găsi în veci un soț, o familie de clone care încearcă în zadar să-și facă prieteni, o fiică care renunță la viața ei pentru ca să aibă grijă de tatăl acrit, un tânăr care își riscă (și pierde) viața pentru a fi acceptat de o gașcă – toți aceștia se confruntă cu singurătatea și aleg căi mai mult sau mai puțin de înțeles pentru a se împăca cu situația lor.

Avem deci o temă generoasă și, din fericire, avem și o scriitoare lucidă care se menține cu grație pe frontiera îngustă dintre compătimire și judecată. Obiectivul lui Joyce Carol Oates nu e acela de a trezi simpatia cititorilor, ci cel de a-i face să înțeleagă cum funcționează personajele și situațiile create de ea. Câteva dintre povestirile din acest volum au fost inspirate de fapte reale senzaționale, dar dincolo de senzațional sunt oameni, iar ei pot fi înțeleși. Are mai puțină importanță dacă antipatia pentru ei crește pe măsură ce le afli resorturile intime.

Dear Husband nu e un volum deosebit de comod din pricină că abordează extreme ale naturii umane într-o manieră care le face să pară cumva naturale. Când o citești pe Oates îți vine să crezi că o mamă poate să fie mai preocupată de ce cred vecinii decât de fericirea și chiar viața propriului fiu sau că o bătrânică poate să-l salveze de la moarte pe un asasin doar pentru a-l ruga să „facă ceva” în privința fratelui ei. Sunt locuri întunecate, iar Oates nu se teme să le arate așa cum sunt.

Motivele pentru care nu îi pot da totuși cărții cinci puncte sunt legate de stil mai degrabă decât de altceva. Am remarcat o afinitate deosebită pentru ghilimelele puse în plus și o strădanie nefirească în crearea umorului. În afară de aceste aspecte Joyce Carol Oates scrie bine; mi-a plăcut mai ales faptul că cele mai multe dintre povestiri sunt scrise la persoana întâi și că autoarea a izbutit, totuși, să facă loc lucidității în discursurile oamenilor distruși despre care scrie, să creeze literatură și stil din ce-și mărturisesc în gând niște personaje nu foarte educate.

Read Full Post »

Poezie de sâmbătă

Family Secrets

by Toi Derricotte

They told my cousin Rowena not to marry
Calvin―she was too young, just eighteen,
& he was too dark, too too dark, as if he
had been washed in what we wanted
to wipe off our hands. Besides, he didn’t come
from a good family. He said he was going
to be a lawyer, but we didn’t quite believe.
The night they eloped to the Gotham Hotel,
the whole house whispered―as if we were ashamed
to tell it to ourselves. My aunt and uncle
rushed down to the Gotham to plead―
we couldn’t imagine his hands on her!
Families are conceived in many ways.
The night my cousin Calvin lay
down on her, that idol with its gold skin
broke, & many of the gods we loved
in secret were freed.

—from Tender 1997

Read Full Post »

Jayne Mansfield

Autor: Simon Liberati
Titlu: Jayne Mansfield 1967
Editură: Grasset, Paris, 2011; 208 pagini; 16 EUR
Nota dată de mine: *** și ceva (din 5)

Laureatul din 2011 al premiului Femina construiește în Jayne Mansfield 1967 o poveste a contrastelor: cel dintre bust și IQ, cel dintre striptease și tandrețe, cel dintre prestațiile de bâlci și festivalurile de prestigiu.

Jayne Mansfield a fost, la un moment dat, unul dintre simbolurile star system-ului american. Mai puțin cunoscută decât Marilyn Monroe, Jayne a avut o carieră destul de asemănătoare cu a acesteia și un sfârșit la fel de trist: în dimineața zilei de 29 iunie 1967 mașina în care se afla s-a ciocnit cu un tir, astfel găsindu-și sfârșitul actrița, amantul ei, șoferul mașinii și vreo doi câini chihuahua. Au supraviețuit trei copii și încă vreo trei câini.

Simon Liberati a adunat cu grijă și răbdare toate informațiile referitoare la acest accident și s-a străduit să aducă răspunsuri la întrebările care i-au frământat pe fanii actriței – dacă bijuteriile ei fuseseră într-adevăr furate de cineva din echipa de descarcerare, dacă capul femeii ajunsese să fie despărțit de trup în urma impactului, etc. Pe mine m-au interesat destul de puțin aceste aspecte; mult mai interesantă mi s-a părut recapitularea ultimelor luni din viața lui Jayne Mansfield, emblematice pentru modul în care America și-a tratat starurile, le-a făcut și le-a desfăcut.

La începutul lui 1967 Jayne Mansfield era deja, în mare măsură, pe ducă. I se ofereau doar filme proaste și spectacole deocheate și ajunsese să inaugureze măcelării pentru că astfel primea carne gratis, nu mai era primită la reuniunile cinematografice cu pretenții, se zvonea că chelise și se vedea cu ochiul liber că se îngrășase considerabil. În spatele acestei decăderi publice, însă, Jayne continua să fie o femeie inteligentă (cu un IQ peste 160) și o mamă bună, sordidul vieții ei publice nereușind să o văduvească de calitățile umane mulțumită cărora ea a meritat să devină o eroină de roman. Scopul romanului lui Simon Liberati e acela de a umaniza biografia scandaloasă a starletei, de a ne face să înțelegem cum s-a putut ca ea să aleagă acea viață, să devină una dintre cele mai bine plătite actrițe din lume și apoi să asiste la prăbușirea întregii afaceri. Scop care e îndeplinit cu brio.

Reproșurile pe care i le-aș aduce romanului sunt legate de nevoia autorului de a introduce în roman elemente senzaționale care puteau lipsi. Nu m-a interesat niciodată câte miligrame de creier au fost proiectate pe parbrizul automobilului accidentat și nici câte sticle de votcă obișnuia să bea actrița în zilele de marți. Poate că pentru fanii absoluți contează și informațiile astea, dar mie mi-au dat impresia că autorul și-a tabloitizat nițel cam mult romanul.

Concluzionând, mi s-a părut că Jayne Mansfield 1967 e un roman destul de bine realizat și cât se poate de necesar, mai ales în contextul vâlvei făcute în jurul aniversării a 50 de ani de la moartea celeilalte mari starlete americane, Marilyn Monroe. E un prilej de a ne aminti de generozitatea și de bucuria de a trăi și de frumusețea unor femei care au dat mult din ce era mai frumos în ele pentru a-i face fericiți pe cei din jurul lor, precum și de a încerca să punem în context sordidul și concupiscența de pe fața cealaltă a medaliei vieților lor.

Read Full Post »

Poezie de sâmbătă

Being But Men

by Dylan Thomas

Being but men, we walked into the trees
Afraid, letting our syllables be soft
For fear of waking the rooks,
For fear of coming
Noiselessly into a world of wings and cries.

If we were children we might climb,
Catch the rooks sleeping, and break no twig,
And, after the soft ascent,
Thrust out our heads above the branches
To wonder at the unfailing stars.

Out of confusion, as the way is,
And the wonder, that man knows,
Out of the chaos would come bliss.

That, then, is loveliness, we said,
Children in wonder watching the stars,
Is the aim and the end.

Being but men, we walked into the trees.

Read Full Post »

Mr. Peanut

Autor: Adam Ross
Titlu: Mr. Peanut
Editură: Vintage Books, NY, 2011; 448 pagini; 10 GBP
Nota dată de mine: *** și jumătate (din 5)

Acesta este romanul de debut al americanului Adam Ross; cartea a făcut ceva vâlvă – a fost lăudată în câteva publicații importante, a fost citită de o mulțime de oameni, a fost tradusă în câteva limbi (inclusiv în română, la Polirom) și s-a bucurat de vânzări bune.

Romanul se învârte în jurul a trei cupluri americane și-a relațiilor de dragoste și ură dintre membrii lor. Îi avem, întâi, pe Alice și David Pepin, căsătoriți de un număr bun de ani și obișnuiți să se susțină unul pe altul, și avem și fanteziile incontrolabile ale lui David despre felurile în care Alice ar putea să își dea duhul (și mai repede, dacă se poate). Îi avem apoi pe Hannah și pe Ward Hastroll, un alt cuplu sudat care amenință să se destrame atunci când Hannah renunță să mai coboare din pat. Și, în sfârșit, mai sunt și Marilyn și Sam Sheppard, a căror căsnicie se duce pe apa sâmbetei în pas alergător din pricina infidelității ambelor părți.

Cele trei cupluri nu se cunosc, Ross aducându-le împreună doar pentru a putea clădi o narațiune și pentru a putea face un număr de considerații despre „nucleul de bază al societății”. Totul începe cu decesul lui Alice Pepin, care, excedată de lupta cu kilogramele în plus și de refuzul soțului ei de a revoluționa din temelii relația lor, înghite pe nerăsuflate câteva arahide și moare din pricina șocului anafilactic. Ward Hastroll și Sam Sheppard sunt detectivii care vor prelua cazul; convinși că la mijloc e vorba de o crimă, ei vor scotoci prin viața familiei Pepin până când vor găsi ceea ce căutau. Intrigă polițistă, deci, condimentată cu indicii despre un personaj dubios specializat în uciderea soțiilor indezirabile.

Și astfel ajungem îm miezul problemei, adică la ideea că o soție, oricât ar fi ea de iubită și de minunată, îi suscită uneori soțului ei dorința irepresibilă de a o vedea înmormântată. Nefiind neaparat vorba de nervi sau de hârâieli, ci, uneori, de dorința de a căuta altceva sau, adesea, de cea de-a rezolva dintr-un foc (ahaha) toate problemele acelei femei. Că e prea grasă, că e prea slabă, că e prea tristă sau prea dornică de aventură, totul poate să treacă într-o clipită.

Despre fărâma aceasta de violență a ales Adam Ross să scrie, iar cazurile particulare alese au destul de puțină importanță până la urmă, deși își îndeplinesc cu brio misiunea de exemplificare. Asta a fost prima chestie care m-a deranjat de fapt la roman – faptul că implicarea emoțională a autorului și-a cititorului e mult diminuată din pricina faptului că personajele sunt create astfel încăt să explice concepte (și nu invers).

Alt reproș ar fi acela că Adam Ross se străduie prea mult să-și postmodernizeze romanul, dând impresia că există undeva o listă cu liniuțe și bulinuțe de genul „băgat poveste în poveste”, „nimeni nu trebuie să știe cine vorbește”, „fragmentat și amestecat”. Rezultă o carte care își pierde tot mai mult din eleganță pe măsură ce te apropii de final, contrastul dintre emoțiile la care se referă și modul din ce în ce mai prețios în care e scrisă ajungând până la urmă să exaspereze.

Acestea fiind spuse, Mr. Peanut e un roman suficient de inteligent încât să merite să fie citit și savurat. M-am distrat destul de mult citind despre latura întunecată a căsniciei, probabil și pentru că Ross se ține departe de psihologia populară și de ideile duioase. Recomand cartea tuturor celor care nu simt nevoia să fie veseli după ce termină de citit ceva precum și celor cărora le plac jocurile intertextuale și jongleria literară.

Read Full Post »