Dear Husband

Autor: Joyce Carol Oates
Titlu: Dear Husband
Editură: ECCO Press,U.S., Hopewell, USA; 288 pagini; 11 EUR
Nota dată de mine: **** și ceva (din 5)

Din cele peste cincizeci de romane publicate până acum de Joyce Carol Oates în română i-au apărut vreo cinci; la Leda a apărut mai demult și o colecție de povestiri – Femeia, victimă a speciei?. Oates e din mai multe puncte de vedere o autoare interesantă: scrie bine și proză scurtă și romane, e considerată autoare „serioasă” dar nu ezită să scrie proză horror (a câștigat un premiu Bram Stoker pentru romanul Zombie), se discută serios atât despre șansele ei de-a câștiga Nobelul pentru literatură cât și despre faptul că ar scrie la fel de elevat ca Stephen King și așa mai departe. Dear Husband a fost prima mea incursiune în proza sa și, evident, nu m-aș aventura să afirm că Oates e o scriitoare mare – pot doar spune că mi-a plăcut foarte mult ce-am citit.

Dear Husband reunește paisprezece povestiri publicate anterior în diverse reviste. Tema lor comună e disfuncția – uneori psihică, dar cel mai adesea familială. În Panic, prima povestire din volum, un soț află că perechea lui l-ar abandona morții pentru a le salva fiica, iar ideea că nu mai e esențial pentru ea amenință să-l roadă cu totul. În Special un soț refuză să ia în considerare nevoile membrilor normali la cap ai familiei sale și își lasă fiica handicapată să controleze viețile tuturor, până când soția lui nu mai are altă soluție decât fuga. Iar acestea sunt două dintre „cazurile” cele mai simple.

Cele mai multe personaje din Dear Husband sunt personificări ale singurătății, în formele sale multiple și schimbătoare. O mamă extenuată certată în fiecare seară pentru că pe jos mai sunt niște firimituri, o bibliotecară pensionată care nu-și va mai găsi în veci un soț, o familie de clone care încearcă în zadar să-și facă prieteni, o fiică care renunță la viața ei pentru ca să aibă grijă de tatăl acrit, un tânăr care își riscă (și pierde) viața pentru a fi acceptat de o gașcă – toți aceștia se confruntă cu singurătatea și aleg căi mai mult sau mai puțin de înțeles pentru a se împăca cu situația lor.

Avem deci o temă generoasă și, din fericire, avem și o scriitoare lucidă care se menține cu grație pe frontiera îngustă dintre compătimire și judecată. Obiectivul lui Joyce Carol Oates nu e acela de a trezi simpatia cititorilor, ci cel de a-i face să înțeleagă cum funcționează personajele și situațiile create de ea. Câteva dintre povestirile din acest volum au fost inspirate de fapte reale senzaționale, dar dincolo de senzațional sunt oameni, iar ei pot fi înțeleși. Are mai puțină importanță dacă antipatia pentru ei crește pe măsură ce le afli resorturile intime.

Dear Husband nu e un volum deosebit de comod din pricină că abordează extreme ale naturii umane într-o manieră care le face să pară cumva naturale. Când o citești pe Oates îți vine să crezi că o mamă poate să fie mai preocupată de ce cred vecinii decât de fericirea și chiar viața propriului fiu sau că o bătrânică poate să-l salveze de la moarte pe un asasin doar pentru a-l ruga să „facă ceva” în privința fratelui ei. Sunt locuri întunecate, iar Oates nu se teme să le arate așa cum sunt.

Motivele pentru care nu îi pot da totuși cărții cinci puncte sunt legate de stil mai degrabă decât de altceva. Am remarcat o afinitate deosebită pentru ghilimelele puse în plus și o strădanie nefirească în crearea umorului. În afară de aceste aspecte Joyce Carol Oates scrie bine; mi-a plăcut mai ales faptul că cele mai multe dintre povestiri sunt scrise la persoana întâi și că autoarea a izbutit, totuși, să facă loc lucidității în discursurile oamenilor distruși despre care scrie, să creeze literatură și stil din ce-și mărturisesc în gând niște personaje nu foarte educate.