Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for aprilie 2012

The Girls of Slender Means

Muriel Spark, The Girls of Slender Means, Penguin, London, 2002; 144 pagini; 8 EUR. Nota: **** (din 5)

O nuvelă cu titlu frumos, pe care vroiam de mult timp să o citesc. Eroinele sunt pensionarele unui hostel pentru tinere sărace și necăsătorite care se mută la Londra pentru a munci și pentru a-și căuta, eventual, un soț. Anul e 1945 și sărăcia e una dintre caracteristicile comune ale celor mai mulți englezi. Mâncarea, stofa și țigările se mai dau încă pe cartelă și tinerii frumoși care au supraviețuit războiului se întorc încet de la oaste pentru a-și relua ocupațiile de dinainte.

Pentru cei care n-au citit-o deloc pe Muriel Spark (și nu știu ce îi poate pielea) The Girls of Slender Means poate să pară un roman ușurel despre un grup de fete care schimbă rochii, țin cure de slăbire și urzesc intrigi matrimoniale mai mult sau mai puțin copilăroase. Evident, toate acestea se întâmplă, fetele locuind împreună sunt fete locuind împreună. Dar dincolo de fundalul de bârfe și muselină există întunecimi și cruzimi abia simțite scoase treptat la lumină. Nu are rost, bineînțeles, să discut prea în amănunt ce se întâmplă într-o carte care se poate citi într-o după-amiază, dar poate că acest rezumat foarte scurt vă va stârni curiozitatea: un tânăr ușurel în moravuri se convertește la catolicism și pleacă să creștineze păgânii din Africa după ce e martorul unei manifestări a Răului Absolut: furtul unei rochii croite de Schiaparelli.

Pare puțin ridicol, probabil, dar tot farmecul stă în faptul că îți e ușor să o crezi pe autoare odată ce te-ai apucat de citit. Spark prinde și fixează pe hârtie atât de eficient personaje, relații și subtexte credibile încât îți e greu să mai scapi atunci când întreaga construcție își arată brusc chipul adevărat. E vorba de o oarecare cruzime aici, care nu e întrecută însă de cruzimea fetelor despre care scrie (cea a tuturor fetelor pe cale să devină femei).

Singura mea obiecție e legată de faptul că sărăcia protagonistelor e mai degrabă un pretext pentru a face câteva paralele (cu sărăcia emoțiilor și-a înțelegerii, mai ales). E o paralelă frumoasă, dar aș fi apreciat o abordare ceva mai puțin artificială a sărăciei ca mod de a trăi – am avut senzația că aici tehnica a avut câștig de cauză în fața veridicității narațiunii.

The Midwich Cuckoos

John Wyndham, The Midwich Cuckoos, Penguin, London, 2008; 224 pagini; 8 EUR. Nota: *** (din 5)

Primul roman recomandat de Goodreads, unde am binevoit de curând să îmi fac cont. Mult mai puțin impresionant decât Ziua trifidelor și Crisalidele, dar totuși plăcut după o perioadă lungă de citit cărți mainstream.

Ideea ar fi următoarea: într-o bună zi un sătuc din Marea Britanie e anesteziat de o forță misterioasă. Cad lați toți, copii, femei, oi și căței. Oricine se apropie de sat cade și el în nesimțire la atingerea unei bariere invizibile. Totul durează doar o zi, iar la trezire populația e nevătămată – mai puțin cei care înghețaseră sau fuseseră găsiți un pic cam aproape de fustele vreunei vecine. Dar două-trei luni mai târziu devine limpede că lucrurile nu stau chiar perfect: întreaga populație feminină de vârstă potrivită e însărcinată, și e limpede că pruncii lor nu sunt pui de om.

Pornind de la acest mister, Wyndham construiește o poveste despre evoluția speciilor inteligente și despre ce s-ar întâmpla dacă ne-am trezi într-o bună zi că supremația noastră e amenințată de o nouă inteligență. Romanul e în mare parte construit în jurul descoperirii de către oameni a caracteristicilor uimitoare ale copiilor născuți după Eveniment și în jurul dezbaterilor interminabile despre etica adoptării sau a distrugerii a celor diferiți, străini și amenințători.

Discuțiile acestea sunt din păcate destul de anoste, mai ales după câteva zeci de pagini, iar ideea destul de interesantă a invaziei extraterestre „din interior” nu e suficientă pentru a justifica mai mult de două sute de pagini de vorbărie. În plus, nu mi-a plăcut prea mult nici concluzia la care ajung autorul și respectiv savantul care îi servește de port-parole.

Nu consider timpul petrecut citind-o pierdut decât pentru că e o carte minoră a unui autor totuși reprezentativ pentru SF-ul unei perioade interesante, trebuia să o citesc cândva.

Read Full Post »

Pigeon English

Pigeon English

Stephen Kelman, Pigeon English, Houghton Mifflin Harcourt, Boston, 2011; 263 pagini; 8 EUR. Nota: *** și jumătate (din 5)

Unul dintre romanele nominalizate la premiul Man Booker pe 2011. Impresionant atât datorită imersiunii perfecte în mintea unui băiat din pegra societății engleze (adică negru și trăind în periferia violentă și neagră a Londrei) cât și datorită modului delicat și inocent de a spune lucruri foarte dificile.

Harri Opoku, naratorul din Pigeon English, are unsprezece ani și e din Ghana. A venit împreună cu mama și cu surioara cea mare să trăiască viața cea bună din Anglia. Au ajuns într-un imens bloc cu apartamente a căror chirie e plătită de asigurările sociale și viața lor ar fi într-adevăr frumoasă dacă nu ar exista o trupă de copii nu cu mult mai mari decât Harri care vandalizează spațiile comune, le iau copiilor tribut din mâncarea și banii primiți de acasă și sunt, în general, zurbagii și bullies.

Harri și prietenii lui sunt însă la fel de surprinși ca și adulții atunci când un băiețel din vecinătate e găsit înjunghiat. Toți au senzația nelămurită că știu cine sunt făptașii, dar toți preferă să nu se gândească la asta, să caute pe altcineva, să găsească indicii în firele de iarbă de lângă râu și amprente pe bețele scoase de căței de prin tufișuri.

Harri povestește plin de veselie toate acestea, plin de o sete de viață contagioasă. E un băiat bun și destul de cuminte, care se împrietenește spontan cu animalele de pe lângă bloc, care își iubește familia și care e convins că va fi cel mai bun sprinter din cartier. Kelman a făcut o alegere bună prezentându-ne prin ochii lui viața de la periferie, pentru că Harri umanizează personajele și locurile. Iar acesta este, în final, obiectivul autorului: să ne oblige să vedem o lume violentă și străină prin ochii unui copil care trăiește în ea, și să ne oblige să înțelegem motivele pentru care unii dintre oamenii de acolo sunt violenți și motivele pentru care alții sunt victime ale lor.

Temă foarte actuală, deci, tratată într-un mod care mi-a plăcut (mi-au plăcut mereu romanele cu copii scrise bine și mi se pare lucru mare să reușești să scrii credibil dialogul interior al unui copil și să izbutești și să creezi, dintr-un foc, portretul unui slum).

Mi-a plăcut mai puțin pretenția de realism magic lipsită de convingere personificată de un porumbel-înger care veghează asupra lui Harri și acceptă cu demnitate firimiturile oferite din când în când de băiat. Întâi că nu prea își are locul în carte, nu îndeplinește nici un scop în afară de cel de a îmbârliga puțin lucrurile, și apoi pentru că nici nu e realizată deosebit de bine.

În afară de acest lucru Pigeon English mi s-a părut un roman bun, chiar dacă nu chiar de Booker. Nu știu însă cât e de traductibil – e plin de expresii colocviale care au farmec pentru un vorbitor de engleză, dar din care mi-e teamă că s-ar alege praful dacă ar fi traduse într-o altă limbă. Dacă îl găsiți însă în engleză și aveți chef să intrați o vreme într-o altă lume vi-l recomand, chiar dacă nu e prea comod și nici lumea aceea prea frumoasă.

Read Full Post »