Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iunie 2012

The Last Hundred Days

Autor: Patrick McGuinness
Titlu: The Last Hundred Days
Editură: Bloomsbury, US, 2012; 377 pagini; 12 EUR
Nota dată de mine: ** (din 5)

Patrick McGuinness lucrează la Universitatea din Oxford ca profesor de literatură franceză și literatură comparată și e și un poet destul de cunoscut. Primul lui roman, The Last Hundred Days, a fost nominalizat la Booker in 2011, dar a pierdut în fața unui roman de-al lui Julian Barnes. Cartea s-a tradus de curând și la Polirom.

Povestea din roman e cea a unui tânăr englez care primește un post de lector de literatură la o universitate din București. El va fi martorul ultimelor o sută de zile ale regimului lui Ceaușescu și va cunoaște o sumă de oameni care au avut un rol în prăbușirea respectivului regim.

Aterizat ca un guguștiuc rumen în obraji la Otopeni, tânărul englez face cunoștință rapid cu o Românie deloc idilică: e jefuit cu cordialitate de vameși, obligat să semneze recomandări pentru burse în străinătate pentru studente cu pile, uluit de faptul că singurele bunuri alimentare potabile erau cele din shop-urile pentru membrii de partid și pentru personalul ambasadelor. Și uluit, mai ales, de griul atotcuprinzător, de pustietatea străzilor și de urâțenia unui București în plină demolare și sistematizare.

Intriga e destul de simplă: englezul e preluat de Leo, un conațional care locuia deja de ani buni la București și care conducea piața neagră din oraș. Leo îi face cunoștință cu diverși oameni, de la hipioți care locuiau în Casa Poporului și care scoteau oameni peste graniță până la un număr de nomenclaturiști și de copii de-ai lor. Fiecare dintre aceste lumi își are propriile preocupări – hipioții încearcă să ajute cât mai mulți oameni să fugă din țară, dar sunt infiltrați de agenți ai Securității și trădați, iar nomenclaturiștii sunt ocupați să trateze cu rușii și să pună umărul la iscarea Revoluției. Englezul nostru va fi martorul strădaniilor tuturor și, pe alocuri, îi va ajuta pe toți.

Unul dintre punctele acordate acestei cărți e meritul faptului că m-a șocat în mod pozitiv simplitatea intrigii și a poveștii – nu știu dacă un autor român s-ar fi gândit vreodată să scrie o carte despre 1989 cu o intrigă atât de occidentală și de nepotrivită momentului și locului. Celălalt punct e dat pentru că Patrick McGuinness a surprins câte ceva din urâțenia și absurditatea vieții din București și pentru ironia cu care demontează anumite idei de-ale noastre fixe de atunci sau de acum.

Pentru minusuri cred că va trebui în schimb să fac o listă cu puncte. Într-o ordine oarecare, m-au nemulțumit următoarele aspecte ale romanului acestuia:

– inexactitatea istorică remarcabilă – chiar și dacă ar fi scris pe copertă că e vorba de o istorie alternativă tot mi s-ar fi părut că Patrick McGuinness o ia pe arătură cam mult. Câteva exemple:

* în București nu a avut loc nici un cutremur în noiembrie 1989. Nici vorbă de mâzgă izvorând din crăpături imense în asfalt, de blocuri prăbușite, de disperare generală
* Silviu Brucan (personaj principal al romanului, introdus sub pseudonim) nu a publicat în 1989 la Paris nici o carte care să critice regimul
* Mircea Eliade, introdus episodic ca participant la lansarea cărții inexistente, murise de ani buni. La Chicago
* România nu era înconjurată în totalitate de sârmă ghimpată electrificată
* nu toți cei care fugeau din România ajungeau victime ale traficanților de carne vie
* nu s-a fugit masiv din țară în timpul Revoluției și nici n-au existat mii de români care să se apuce brusc să cerșească prin toată Europa în acele zile
* demolările din București nu erau în plin avânt în 1989, erau de fapt destul de încheiate în 1988
* Revoluția nu a pornit din uzinele timișorene
* Alimentara se numea Alimentară, nu Monocom

– bazarea pe invenții dubioase și ignorarea lucrurilor așa cum au fost:

* cocoși sălbăticiți la etajele superioare ale blocurilor încă în construcție, în contextul în care locatarii exilați în numitele blocuri aveau mari probleme cu obținerea alimentelor
* Casa Poporului ca loc de squat pentru hipioți
* instalații aberante prin Dunăre, pentru tăierea în două a celor care încercau să fugă în Serbia (cuțite uriașe, roți cu tăișuri, sârme…)
* doctori ginecologi cărora le ies perfect operațiile pe creier
* tăierile de curent ca principală problemă domestică, cu ignorarea desăvârșită a frigului, spre exemplu
* cunoașterea desăvârșită a limbii engleze de către practic întreg Bucureștiul, singurele cuvinte indicate ca fiind spuse în română fiind cele sine qua non („tovarășul”)

– inaptitudinea pseudonimelor: în afară de cuplul Ceaușescu și de unul dintre copii lor, toate personajele sunt introduse sub pseudonim, poate pentru a accentua ideea de ficțiune (la care voi reveni mai jos). Problema e că aceste pseudonime nu ascund nimic (Păunescu devine Pălinescu, Eliade e Eliande sau asa ceva, ș.a.m.d); încununarea eforturilor acestora e botezarea lui Ion Iliescu, care devine, dintr-un motiv obscur, Ilinescu. Impresia finală e aceea că autorul nu mai ține minte despre cine vorbește, fiind limpede chiar și pentru cineva care nu mai ține minte prea multe din vremea aceea despre cine e vorba.

– revenirea obsedantă la locuri, expresii și idei comune, aparent singurele cunoscute de autor: Casa Poporului și restaurantul Capșa, adresările „Tovarășul” și „Domnul” (din păcate neacordate, „Bună ziua, tovarășe” pare să fie imposibil de spus), nomenclaturiștii buni, locațiile confidențiale, drogurile circulând la liber…

– existența unui avertisment privind faptul că The Last Hundred Days e o operă de ficțiune care împrumută din viață reală fapte și personaje, motiv pentru care unele nume au fost schimbate (pentru ca persoanele încă în viață să nu fie puse în pericol…). Date fiind toate cele spuse mai sus, aș fi fost extrem de mulțumită cu un avertisment de tipul „aceasta este o operă de ficțiune fără legătură cu realitatea”, pretenția de a fi scris altceva mi se pare de-a dreptul arogantă.

Ar mai fi multe lucruri de spus, dar trebuie să închei undeva. Pentru a concluziona, The Last Hundred Days mi s-a părut o carte needucată și arogantă în pretențiile ei documentare. Pornind de la premise foarte discutabile și folosindu-se de situații neverosimile, Patrick McGuinness surprinde foarte puțin din ce a fost de fapt România atunci.

Probabil că dacă s-ar fi mulțumit să scrie onest despre lucrurile pe care le-a cunoscut (adică Bucureștiul în 1984) sau dacă ar fi acceptat să pună mâna pe câteva cărți înainte să își scrie romanul ar fi putut ieși ceva bun. Câteva premise există – priceperea poetică de a crea atmosferă, ironia fină și îndrăzneala de a scrie altfel despre lucruri foarte cunoscute. Păcat că din toate acestea a ieșit doar un roman de duzină menit parcă să accentueze ideile comune despre România ale publicului anglofon cu ajutorul unei intrigi simpatice cu Securiști, împușcături și hipioți.

O altă recenzie găsiți aici.

Read Full Post »

* Mulțumită bunăvoinței anumitor cercuri, am petrecut zilele trecute la Cluj, la TIFF, unde am reușit să văd un număr măricel de filme și să întâlnesc câțiva oameni știuți de pe bloguri (exty și Aron Biro, mai precis, ultimul fiind încă mai hidos la trup și suflet decât m-au lăsat să înțeleg anumite panseuri sefistice timișorene).

Am văzut o sumă de scurt-metraje românești faine, se pare că am progresat și noi – sonorizarea s-a mai reparat iar scenariștii și regizorii s-au mai dezinhibat. Dacă prindeți deci pe undeva vizionări nu ezitați.

Tot la capitolul bunăciuni amintesc de Le chat du rabbin, o adaptare bine desenată a unui BD franțuzesc, SuperClásico, o comedie daneză mirifică și, respectiv, Alpeis, o dramă grecească în care Atena seamănă până la confuzie cu Bucureștiul și în care se dezbat probleme arzătoare precum identitatea și modul în care bărbații le-o impun femeilor din jurul lor.

Am avut parte, desigur, și de vestitele filme cu ăla care merge trei ore prin pustiu și abia apoi se apucă să împuște oameni. Doar că într-unul doi tinerei din State au mers doar prin pustiu, fără a împușca pe nimeni (The Loneliest Planet), iar în altul un evreu a stat și s-a uitat două ore la niște țevi, fără victime colaterale (Hahithalfut).

* Prin amabilitatea cercurilor mai sus amintite am reușit și să citesc primul volum din The Absolute Sandman (Vertigo, 2006, 612 pagini, ***** din 5).

Absolute Sandman 1

Mult mai puțin groaznică decât mă așteptam, ceea ce nu este rău (mie nu îmi place să mă sperii). Pentru un bedefil de pe filiera franceză/belgiană e nevoie de câteva clipe de adaptare la felul american de-a face comics (dialoguri emfatice și simpluțe…) dar apoi lucrurile merg strună chiar și pentru cineva care nu a citit în viața lui benzi desenate americane.

Mi-au plăcut foarte mult intercalarea firelor narative principale și secundare și poveștile din sau de pe lângă povești, e în mod clar o serie pe care o poți citi întâi pentru că te prinde și apoi pentru a vedea cum te-a prins mai exact.

Evident, primul volum abia mi-a deschis apetitul pentru Sandman; va trebui să cuget dacă să pun bani deoparte pentru a mi-l lua pe al meu.

* Am mai citit și În sălbăticie a lui Jon Krakauer (Humanitas, București, 2012, 240 pagini, *** din 5).

In salbaticie

Am remarcat faptul că toată lumea a văzut filmul (regizat de Sean Penn); eu nu auzisem de el până când n-am văzut cartea la librărie.

Povestea e cea a vieții și-a morții lui Chris McCandless, un tânăr tulburat care își petrece ani buni din viață călătorind prin cele mai sălbatice locuri ale Statelor Unite și care moare de foame într-un autobuz părăsit din Alaska.

Jon Krakauer își asumă în această carte misiunea de a-l reabilita pe băiat, despre care scrisese un articol prea puțin informat într-o revistă. Vrând să combată ideile preconcepute sau nu ale oamenilor din Alaska și de aiurea care îl considerau pe McCandless un băiat arogant, nepriceput și nepregătit, Krakauer examinează motivele care au dus la moartea lui și greșelile mici care l-au costat viața și le compară cu experiențele altor oameni care au dat piept de capul lor cu sălbăticia.

Cartea e interesantă din mai multe puncte de vedere – e o istorie schițată a visătorilor care au abandonat pentru perioade mai lungi sau mai scurte civilizația și au încercat să trăiască o viață cât mai apropiată de natură, conține citate dintr-o pleiadă de scriitori care au romanțat până la crimă traiul solitar în sânul naturii, e, în sfârșit, o biografie decentă a unui tânăr reprezentativ pentru un anumit segment al societății americane.

În ciuda interesului subiectului nu am putut însă să nu remarc faptul că documentarul, sau ce o fi, e structurat absolut haotic, cu paranteze și sub-paranteze și panseuri băgate în text fără nici o noimă. Tot la minus trebuie să trec, cu regret, și faptul că Jon Krakauer nu reușește, până la urmă, să convingă de faptul că moartea lui McCandless a ținut de nenoroc, nu de tâmpenie. Un om care pleacă în Alaska fără hartă, busolă, topor, hrană suficientă și pricepere în ale locului și care stă luni întregi pe fundul său, tot mai slăbit, în loc să caute ajutor nu e doar ghinionist, oricum ai întoarce lucrurile. Probabil că îi poți spune „tulburat” și încheia povestea, fără a mai clădi sofisme menite să îl albească.

Trei puncte pentru poveștile vânătorești cu alpiniști, pentru aplecarea înspre literatura evadării în pustiu și pentru documentare.

* Am terminat de citit și The Mammoth Book of Mindblowing Science Fiction precum și Pădurea norvegiană a lui Haruki Murakami. Sper să apuc să scriu mai pe larg despre ele săptămâna viitoare.

Read Full Post »