Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for august 2012

Pamant neimblanzit

Autor: Jhumpa Lahiri
Titlu: Pământ neîmblânzit (Unaccustomed Earth, 2008)
Editură: Univers, București, 2012; 352 pagini; 35 RON
Traducere: Dan Ciobanu
Nota dată de mine: *** (din 5)

Jhumpa Lahiri a câștigat în 2000 premiul Pulitzer pentru ficțiune cu romanul Interpret de maladii (apărut la noi în colecția de carte de buzunar de la Cotidianul). A împărțit atunci premiul cu Annie Proulx (Close Range: Wyoming Stories, netradusă la noi din câte cunosc) și cu Ha Jin (Waiting, apărută la Polirom în 2004 cu titlul În așteptare).

Pământ neîmblânzit e cartea ei cea mai recentă și include cinci povestiri și un roman foarte scurt. Temele sunt cele deja cunoscute pentru cine a mai citit-o pe Lahiri: situarea între două lumi în mare parte incompatibile a tinerilor indieni aduși de părinții lor tocmai în Statele Unite și dificultatea de a adopta felul american de a vedea lumea și de a-și duce viața.

Familiile despre care scrie Lahiri sunt diverse, deși au un punct comun important – toate includ măcar un profesor universitar. Avem tineri indieni căsătoriți (cu sau fără acordul familiei) cu americani, avem indieni care se înțeleg mai bine sau mai prost cu nevestele „negociate” de părinții lor din India, avem familii închise în sine și familii cu prieteni americani numeroși, etc. Dramele lor sunt în mare parte casnice – frați care se îmbată prea tare, tați care se recăsătoresc, soți înstrăinați care se regăsesc și așa mai departe.

Aceste mici biografii familiale sunt scrise cu tandrețe și cu simplitate, o simplitate care m-a deconcertat puțin până la urmă. Miza e, evident, descoperirea modului în care se raportează la lume copiii aduși de mici în Statele Unite sau născuți acolo, mediatori permanenți între părinții lor și societatea americană care sunt nevoiți să se raporteze permanent la diferențele dintre o lume și alta și care ajung să privească mai degrabă din exterior viața, rezervați și puțin buimaci.

Aproprierea culturii americane nu poate avea loc atâta timp cât părinții lor îi îndeamnă să mănânce cu mâna, să poarte haine tradiționale și să se căsătorească cu tineri indieni pe care să-i cunoască în ziua nunții, dar nici cele cerute de la ei nu pot face atâta timp cât aceiași părinți se așteaptă de la ei să devină medici sau avocați sau ingineri de succes perfect integrați în țara gazdă. Cei mai mulți tineri, trași în două direcții diferite, aleg să nu facă mare lucru; ceilalți se rup în bună măsură de părinți și pleacă care încotro.

Mi s-a părut că autoarea are un punct de vedere valid, bine susținut de ficțiunea înconjurătoare. Nu am înțeles însă prea bine motivul pentru care acest unic punct de vedere a fost susținut în atât de multe povestiri (hai două, hai trei, dar apoi aș fi preferat să mai citesc și despre altceva) și de ce a ales să scrie povestiri nu prea interesante până la urmă sub aspect literar. Mi s-a părut un caz de „cititorul își aduce literatura de acasă”, ca să fiu cinstită: Lahiri a scris simplu, ușurel, ca într-o compunere, iar frumusețea, dacă e să fie găsită, e brodată de cititor pe marginea paginii pornind de la ce a scris ea.

Dincolo de această nemulțumire alte critici nu am. Am citit cartea rapid și cu plăcere, mi-a plăcut luciditatea cu care autoarea s-a referit la experiențele de viață ale semenilor ei și mi s-a părut că e genul de carte care merită cu prisosință să fie citită – dezrădăcinarea e cu siguranță o temă importantă, iar punctul de vedere al autoarei e demn de luat în seamă. Păcat că felul ei de a scrie e puțin cam banal, cel puțin pentru gustul meu.

Read Full Post »

The Pregnant Widow

Autor: Martin Amis
Titlu: The Pregnant Widow
Editură: Vintage, London, 2011; 480 pagini; 10 EUR
Nota dată de mine: spre *** (din 5)

Martin Amis e unul dintre scriitorii contemporani importanți pe care n-am reușit niciodată să-i înghit. Dintr-un motiv sau altul, cărțile (nu prea numeroase) pe care i le-am citit mi s-au părut pretențioase, enervante sau lipsite de prea mult interes. Subiectul romanului The Pregnant Widow mi s-a părut însă îndeajuns de interesant încât să trec peste incompatibilitatea cu autorul și să îi dau o șansă.

Ideea ar fi aceasta: eliberarea sexuală feminină din anii ’60 nu a putut fi gustată decât de generațiile de după cea care a adus-o. Cei și cele care erau în floarea vârstei în timpul sau imediat după numita eliberare s-au aflat în situația ingrată a unei văduve însărcinate: cu modul de viață vechi decedat, dar cu cel viitor încă în pântece.

Toate bune și frumoase până aici. Cadrul și personajele sunt cât se poate de potrivite ideii: un grup de tineri britanici seducători petrecându-și vacanța de vară a anului 1970 într-un castel din Italia numai bun pentru descoperirea avantajelor aduse de noua libertate.

Șocant e faptul că nu se întâmpla de fapt mare lucru, în ciuda unor etern repetate avertismente privind modul în care libertinajul general îi va distruge pe tinerii noștri. Nu prea există de fapt libertinaj, ci mai degrabă dorință și priviri lungi aruncate peste masa de la cină. Și în lipsa acestuia ideea lui Amis se clatină puțin – înțeleg că era vorba să scrie despre modul în care sexul liber îi debusolează și eventual distruge pe cei nepregătiți pentru el, dar pentru asta ar fi fost nevoie să scrie despre sexul liber, nu despre niște tineri care suspină în mod pașnic și în mare parte cast unul după altul. Cred că pot spune liniștită că mijloacele n-au fost adaptate deloc scopului literar al lui Amis și că produsul final dă impresia puțin jalnică a unui bătrânel scandalizat de faptul că femeile pot pronunța măscări și pot face plajă fără sutien. Ceea ce nu cred că e efectul scontat.

Singurul motiv pentru care merită să citești romanul acesta mi s-a părut acela că unul dintre tineri, literat de felul lui, citește pentru prima oară romanele clasice ale literaturii engleze și le comentează pe scurt dar cu delicii. Aici Amis e așa cum am auzit că ar trebui să fie – coroziv, nedrept și groaznic de amuzant. Mai există și câteva povești secundare demne de interes, cum ar fi cea a unei fete care se pierde în iubiri scurte și violente. Dar grosul cărții e lungit, lipsit de zvâc și, din păcate, destul de plictisitor. Se vede cu ochiul liber că Amis e un scriitor bun, nu pricep însă prea bine de ce a scris o carte atât de neconvingătoare.

Rog deci onoratul public să îmi sugereze ce aș putea să mai încerc să citesc, eventual pentru a-mi schimba părerea despre autorul acesta. Sau pentru a o confirma definitiv.

Read Full Post »

We need to talk about Kevin

Autor: Lionel Shriver
Titlu: We Need to Talk About Kevin
Editură: Serpent’s Tail, London, 2005; 416 pagini; 400 HUF
Nota dată de mine: ** (din 5)

We Need to Talk About Kevin e un roman din 2003 care a câștigat un premiu Orange în 2005 și a fost ecranizat în 2011, bucurându-se de o frumoasă faimă și de atenția neprecupețită a cluburilor de carte din întreaga lume. Cartea apărut și în română la editura Vellant. Exemplarul pe care l-am citit l-am găsit la un moment dat rupt și amărât într-un anticariat din Budapesta. Starea lui (și prețul infim) ar fi putut să îmi dea de gândit – măcar încă un alt cititor a dat cu el de pământ la un moment dat.

Se vede și din notă precum și din introducere că nu mi-a plăcut prea mult cartea, care nu e totuși fără câteva merite. Povestea e cea a unui adolescent american care își ucide într-o bună zi câțiva colegi și un profesor într-un masacru tipic pentru școlile americane. Cartea e compusă doar din scrisori ale mamei băiatului către tatăl acestuia, scrisori în care recapitulează tot ce s-a întâmplat de la prima sclipire cu conotații părintești din ochii celor doi soți și până la tragicul deznodământ. Miza e, evident, să descoperim vinovăția fiecăruia și să ne dăm seama dacă o mamă care nu își iubește copilul teribil de antipatic poate fi autoarea morală a unui șir de crime înfăptuite de fiul său.

Primele capitole din We Need to Talk About Kevin mi-au plăcut: autoarea recapitulează destul de frumos temerile și enervările multor mame în devenire. Teama că vor naște un copil bolnav sau de care nu le vă plăcea, ciuda că fac un copil pe care nu îl doreau în mod visceral care le va mânca însă ani buni din viață, iritarea produsă de soțul care le încalcă orice drept personal în încercarea de a le împiedica să rănească cumva fetusul din burtă (se știe, dansul e periculos, trecutul străzii criminal și o gură mică de vin stigmat al unei mame decăzute).

Lucrurile merg tot mai rău după nașterea copilului căruia îi dau numele Kevin. Băiatul refuză să sugă, e nervos pe lume și urlă continuu, violentează baby sitter-ul și se liniștește doar când tatăl său se întoarce de la muncă. Primele lui cuvinte, spuse târziu, sunt „Nu-mi place asta”. Refuză să se joace, mănâncă doar pe ascuns, renunță la scutece doar la șase ani. Când ajunge mai mare lucrurile se înrăutățesc din nou: strică frânele de la bicicleta copilului din vecini, își abuzează psihic colegii de grădiniță și școală, ucide animalul de companie al surorii sale, îi toarnă acesteia acid în ochi, își acuză o profesoară de hărțuire sexuală și, în final, își ucide colegii și profesorii și ajunge la pușcărie.

Iritantă în toată povestea e atitudinea părinților: mama, căreia nu îi place deloc de el, se ceartă fără încetare cu tatăl, care vede în copilul său un înger nedreptățit de cei din jur. Pe la pagina treizeci devine evident pentru oricine că puiul de psihopat trebuie dus la un medic, dar cei doi continuă să dezbată „cazul” chiar și după ce au rămas fără un animal de casă și fiica lor fără un ochi. E limpede însă faptul că pentru autoare nu a intrat în calcul veridicitatea (sau compasiunea) atunci când s-a pus pe scris.

Miza e aceea a exagerării unor temeri pentru a le examina apoi clinic și cult. Teama că un fiu sau o fiică ar putea sfârși prin a deveni oameni răi, teama că greșeli mărunte și bine intenționate ar putea fi amplificate de destinul copiilor tăi, teama că fiul sau fiica ta ar putea ridiculiza prin fapte ideile și credințele tale cele mai prețioase și multe asemenea sunt încarnate într-o familie oarecare, sunt aduse la viață și expuse pentru oroarea întregului public cititor.

Romanul are meritul că te prinde, că ești prizonier (chit că fără voie) până când îl termini. Dar apoi e greu să nu te gândești la partea de hazard din formarea oricărei personalități, la faptul că nimeni nu a reușit încă să scrie ecuația care descrie formarea unui psihopat. Arătarea cu degetul, crudă și nefondată, a unei mame puțin mai educată decât media (deci snoabă și criminală) și a unui tată puțin cam naiv (deci ignorant și criminal) arată de fapt, indirect, modul în care se ajunge ca persoane nu mai vinovate decât altele să fie legate de stâlpi ai infamei și bombardate cu roșii stricate.

Mi se pare evident faptul că uneori oamenii sunt răi, dintr-un motiv sau altul. Mai interesantă decât disecția unor situații familiale interpretate automat ca semnificative mi se pare însă analizarea psihologiei lor, a societății în care cresc și trăiesc și a grupurilor din care fac parte. Există cărți foarte bine documentate despre copii și adolescenții care își ucid colegii care chiar asta fac.

În sfârșit, pentru a vorbi puțin și despre Kevin, tema copilului malefic a fost explorată mult mai bine de alți scriitori, de la Doris Lessing la Ira Levin și mulți alții. Lionel Shriver are mult mai puțină imaginație decât ei – copilul ei combină pur și simplu o adolescență eternă cu o spoială de horror de mâna a doua. Pentru oricine a citit cât de puțin despre dezvoltarea psihică a copiilor e cât se poate de ridicolă ideea unui copil altfel funcțional care trece încă din prima zi de viață la crearea propriei personalități prin opoziție față de părinți, dar, oricum, și restul spoielii psihologice din roman e cam la fel de ridicolă.

Cel mai bun lucru la cartea aceasta mi se pare faptul că e limpede că se poate discuta foarte mult pornind de la ea (chiar dacă nu îți prea dă instrumentele necesare pentru o dezbatere cu folos). Se poate vorbi despre natură versus educație, despre limitele unui narator imperfect (punctul de vedere al mamei lui Kevin e singurul prezentat în roman), despre motivațiile copiilor criminali și așa mai departe. Fiind un roman ușor de citit și palpitant, We Need to Talk About Kevin e accesibil și e un punct de plecare pentru discuții care pot eventual duce undeva.

Cel din urmă avantaj al romanului acestuia e cel că se termină – cu un twist previzibil și cu unul penibil, dar se termină. Mi-e limpede că nu am de ce să caut filmul, n-am nici un chef să mă enervez încă o dată.

Alte două păreri:
Octavian
Ioana Ristea pe Bookblog

Read Full Post »

Beignets de tomates vertes

Autor: Fannie Flagg
Titlu: Beignets de tomates vertes (Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe, 1987)
Editură: J’ai lu, Paris, 2009; 474 pagini; 7 EUR
Traducere: Philippe Rouard
Nota dată de mine: **** (din 5)

O carte mai veche și care, spre surprinderea mea, nu pare să fi fost tradusă în românește. Lăudată la apariție de Harper Lee, rămasă treizeci și șase de săptămâni pe lista New York Times a celor mai bine vândute cărți în Statele Unite și ecranizată în 1991, Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe mi s-a părut o carte deosebită din multe puncte de vedere.

Câteva vorbe însă despre poveste, întâi. Eroinele cărții sunt două femei care au înființat prin 1929 singurul restaurant din Whistle Stop, un orășel minuscul din Alabama. În plină criză economică, cele două au reușit să crească un copil, să hrănească un orășel și să-i ajute pe cei mai puțin norocoși decât ele să iasă din impas. Gogoșile lor cu gogonele (nu sună prea bine, dar rețeta de la sfârșitul cărții mi-a dat de gândit) au hrănit albi și negri, vagabonzi și oameni cu un acoperiș deasupra capului de-a lungul unor ani înfiorători și barul lor a fost un loc de întrunire pentru toți cei din Whistle Stop și din împrejurimi.

În spatele acestor date preliminare se află o poveste polițistă al cărui final m-a surprins, o mare aventură cu bandiți care atacau trenurile încărcate cu alimente și cărbuni și care distribuiau negrilor săraci toată prada și o mulțime de personaje secundare banale dar pitorești, de la poștărița-editoare a singurei gazete locale la bețivii incorigibili care i-au îngropat pe toți și la popii sperjuri care își scot din impas, inexplicabil, inamicii jurați.

O bogăție de personaje, deci, și un Sud mai blând decât în alte romane, mai uman. Toată povestea e spusă folosind o multitudine de surse, de la ziarul săptămânal al poștăriței din Whistle Stop, citat in extenso, la fragmente relevante din articole de revistă și, mai ales, la amintirile depănate de o femeie aflată la sfârșitul vieții pentru o interlocutoare mai tânără.

Mi s-a părut interesantă în primul rând tehnica postmodernistă aplicată unei povești care ar putea fi luată, cu un pic de neatenție, drept chick lit. În al doilea rând, mi-a plăcut subtilitatea cu care Fannie Flagg vorbește într-o carte care poate părea ușurică despre niște subiecte dificile.

E vorba, întâi, despre relația de dragoste dintre cele două proprietare ale barului din Whistle Stop, și aici mi s-a părut că autoarea a făcut o alegere foarte bună când s-a hotărât să o scrie cum a scris-o. Cele două se îndrăgostesc când sunt foarte tinere, se despart pentru o vreme pentru că una dintre ele promisese să se căsătorească cu un băiat din orășelul ei de baștină, se regăsesc și apoi își petrec fericite împreună anii rămași, crescându-și băiatul și văzându-și de restaurant. Șocant e faptul că nimeni nu are nimic rău de spus despre asta și că viața lor nu e mai controversată și mai comentată decât viața oricărui alt cuplu din Whistle Stop. Mi s-a părut că, evitând orice dezbatere și scriind despre o astfel de relație ca despre un lucru atât de normal încât nimeni nu are nimic deosebit de spus despre el, Fannie Flagg a expus un punct de vedere cu mult mai multă forță decât mult mai mulți alți scriitori mai tineri sau mai bătrâni decât ea.

E vorba apoi despre moarte și despre felul în care ne apropiem de ea și o înțelegem. Cele două femei care își povestesc mare parte din ceea ce se întâmplă în carte sunt în fața a două morți diferite – una din ele a trecut de nouăzeci de ani și se pregătește să tragă cortina, cealaltă se apropie de cincizeci și trebuie să accepte faptul că anii în care mai putea face copii s-au dus. Iar poveștile lor sunt, uneori, despre moartea câte unui copil sau a câte unui adult încă tânăr, despre modul în care poate fi sau nu acceptată, poate fi sau nu ajutată. Iar autoarea vorbește despre aceste subiecte cu aceeași finețe despre care spuneam mai sus, spune lucruri dificile limpede dar nu chirurgical.

Și e vorba, în sfârșit, de felul în care albii din Sud i-au privit de-a lungul timpului pe negri. Aici autoarea intră în dezbatere, prezentând de exemplu felul în care negrii erau obligați să își ia la pachet și pe ușa din spate mâncarea cumpărată de la restaurantul din Whistle Stop (progresist e faptul că li se vindea mâncarea). Și ne mai vorbește autoarea și despre relațiile de mai târziu, despre felul în care albii continuă să trăiască alături de negri și să le ignore totuși existența, despre enclavizarea mentală și despre relațiile cu un picior în trecutul îndepărtat și cu unul în prezent. Mi s-a părut o descriere interesantă, chiar dacă e posibil să fie idealizată.

Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe are, cred, un singur păcat, acela că e totuși puțin prea lejeră atunci când vine vorba de a încheia ce a început. Sfârșitul câtorva dintre firele narative și cel al cărții în sine virează înspre romanul de gară sentimental, tendință prezentă ici-colo chiar și în restul romanului. E drept că anumite dintre aceste scene (cele de transformare personală pozitivă, de exemplu) pot fi luate cu ușurință ca ironii, și eu așa am ales să le iau, însă lejeritatea poate să deranjeze până la urmă, mai ales atunci când ajungi la finalul cărții și primești drept răsplată scene scoase parcă din Mănâncă, roagă-te, iubește.

Dincolo de asta e o carte frumoasă, care m-a surprins pe alocuri și care m-a impresionat din mai multe puncte de vedere. Aș căuta și filmul, deși mi-e teamă de urmări.

Read Full Post »

Trei săptămâni în Himalaya

Trei saptamani in Himalaya

Autor: Marius Chivu
Titlu: Trei săptămâni în Himalaya
Editură: Humanitas, București, 2012; 288 pagini; 49 RON
Nota dată de mine: *** și ceva (din 5)

Dilematicul Marius Chivu povestește în această carte călătoria sa de trei săptămâni prin Himalaia, făcută pe jos și cu rucsacul în spate. Fără a fi nu știu ce sportiv, însoțit doar de un prieten și de doi șerpași nepalezi, Chivu a urcat până la cinci mii și ceva de metri și a coborât apoi înapoi. Pe drum a ținut un jurnal și a făcut nenumărate fotografii, material din care a rezultat cartea aceasta de călătorii.

Voi spune din start că îmi place literatura de călătorie și că mi se pare trist faptul că la noi se publică atât de puțină (înțeleg că românii nu prea călătoresc în locuri exotice, dar pe afară se scriu multe cărți reușite în fiecare an, ar merita ca unele dintre ele să fie traduse). M-am bucurat deci când am văzut la librărie cartea lui Chivu și mai ales când am văzut câte fotografii reușite include, aproape pe fiecare pagină câte una.

Textul mi s-a părut ceva mai puțin lăudabil decât selecția fotografiilor. Din păcate Chivu se înscrie într-o demnă tradiție a călătorilor (cel mai adesea de gen masculin) prea mult înclinați înspre explorarea frumuseților senzoriale ale locurilor vizitate și prea puțin înspre privirea naturii și-a locurilor. Nu merg atât de departe încât să spun că trebuie să mergi în Nepal și să nu fumezi nimic – zic doar că din punctul meu de vedere de cititor nu aceste experiențe erau cele mai interesante. Și admit faptul că s-ar putea ca ceea ce cer eu de la literatura de călătorie să nu fie compatibil cu ce dorește mare parte din public.

Există din păcate prea puține informații și detalii despre Nepal și despre Himalaia, dincolo de pozele care spun multe. Există în schimb foarte multe discuții despre femei și nenumărate cugetări despre condiția călătorului, unele interesante, altele nu. Există câteva scene memorabile și scrise excelent (regretul coborârii, spre exemplu) și câteva întâmplări literaturizate în exces. Per total e o carte inegală și un pic ciudată – broderii literare într-o parte, foarte mici reportaje în alta, multe discuții cu sau fără rost. Aduce foarte mult a carte de călătorii pentru un public urban și într-o oarecare măsură estet care nu părăsește prea des betonul și mai puțin a carte pentru un public pasionat de natură și de expediții.

Lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult: descrierea temerilor trupești ale drumeților, pozele într-adevăr frumoase care îți spun singure povești, câteva dintre panseurile despre natura călătorului și câteva dintre anecdote. Și trebuie să spun că mi se pare că banii dați pe carte n-au fost irosiți – cele de mai sus au compensat în bună măsură cele câteva minusuri ale cărții.

Am citit pe undeva că autorul plănuiește și o excursie pe Kilimanjaro, expediție care sper să îi reușească. Sper doar că va ieși o carte mai puțin literaturizată, în care să citesc mai mult despre Africa și ceva mai puțin despre autor.

Alte păreri:

Bianca
Laura Sandu pe Bookaholic

capricornk13

Read Full Post »

Le palais de verre

Autor: Simon Mawer
Titlu: Le palais de verre (The Glass Room, 2009)
Editură: Le Cherche Midi, Paris, 2012; 590 pagini; 22 EUR
Traducere: Céline Leroy
Nota dată de mine: cam ***** (din 5)

Simon Mewer e biolog și autorul a nouă romane. Cel de-al nouălea, The Glass Room, a ajuns în 2009 pe lista scurtă a premiului Man Booker. A pierdut în fața romanului Wolf Hall al lui Hillary Mantel, despre care am scris și eu, nu prea laudativ, anul trecut.

Le palais de verre e un roman interesant în primul rând pentru că nu ne povestește atât despre niște oameni cât despre un loc – o casă construită într-un orășel ceh în scurta perioadă de înflorire dintre cele două războaie mondiale. E, practic, o biografie care începe odată cu conceperea casei, continuă cu nașterea și copilăria sa și apoi cu maturitate. Moarte nu avem, ci doar un Purgatoriu fără sfârșit.

Casa Landauer s-a născut din visul unei familii de cehi bogați de a avea un spațiu de locuit deschis, care să îi apere de capriciile vremii fără a-i izola de natura din jurul lor. Într-o epocă în care zidurile groase, brizbrizurile și turnulețele erau la mare vogă în arhitectura occidentală, ei îl angajează pe un cunoscut arhitect neamț să le construiască o casă inversată – modernă, deschisă, cu numeroși pereți de sticlă și cu camere modulare.

Familia Landauer s-a bucurat prea puțin de casa sa: la câțiva ani după ce s-au mutat în ea sunt nevoiți să o părăsească datorită intrării naziștilor în Cehoslovacia. Neputând să plece și ea în Exil, locuința e nevoită să suporte instalarea unui centru medical nazist, să fie luată la țintă de sovietici, cucerită de cazaci călare și transformată în centru de fizioterapie pentru copiii care supraviețuiseră poliomielitei. Într-un final, casa e transformată definitiv în muzeu, încheindu-și astfel legăturile cu lumea.

Sensibil la atmosfera și destinul unui loc aparent lipsit de viață, Simon Mewer nu e mai puțin atent la oamenii care locuiesc în personajul principal al romanului său. Viktor și Liesel Landauer, proprietarii săi inițiali, care sunt nevoiți să fugă în Elveția și apoi încă și mai departe atunci când naziștii le invadează patria, angajații lor, care rămân pe loc pentru a păzi și pe alocuri a jefui casa, savanții naziști care cercetează antropomorfic evreii și țiganii și doctorii comuniști care încearcă să îi ajute pe copii să meargă din nou, cu toții au destine interesante, zbuciumate, romanești.

Le palais de verre e o carte frumoasă, elegantă și bine gândită în care te pierzi fără regrete. Mi-e destul de greu să înțeleg cum a putut să piardă premiul Man Booker – are ca avantaj, față de câștigătoare, respectul pentru istoria reală, personajele veridice și atașante și construcția inteligentă. Reușește aparent fără efort să-și transporte cititorul în Cehia interbelică, în cea nazistă și în cea comunistă și să îl facă să înțeleagă acele perioade și să trăiască în ele pornind de la destinul singular și neobișnuit al unui obiect neînsuflețit. Din păcate nu s-a tradus încă în românește, din câte știu, dar dacă o găsiți în vreo altă limbă pe care o cunoașteți v-o recomand cu căldură.

P.S.: Cred că am citit vreo zece cărți de când n-am mai scris pe aici. Există și o explicație – am fost plecată în concediu și apoi suferindă (fără legătură una cu alta). Voi încerca să scriu despre cele mai bune dintre ele zilele următoare, dacă nu mai intervine și altceva între timp (meteoriți, tornade…).

Read Full Post »