Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 6 august 2012

Le palais de verre

Autor: Simon Mawer
Titlu: Le palais de verre (The Glass Room, 2009)
Editură: Le Cherche Midi, Paris, 2012; 590 pagini; 22 EUR
Traducere: Céline Leroy
Nota dată de mine: cam ***** (din 5)

Simon Mewer e biolog și autorul a nouă romane. Cel de-al nouălea, The Glass Room, a ajuns în 2009 pe lista scurtă a premiului Man Booker. A pierdut în fața romanului Wolf Hall al lui Hillary Mantel, despre care am scris și eu, nu prea laudativ, anul trecut.

Le palais de verre e un roman interesant în primul rând pentru că nu ne povestește atât despre niște oameni cât despre un loc – o casă construită într-un orășel ceh în scurta perioadă de înflorire dintre cele două războaie mondiale. E, practic, o biografie care începe odată cu conceperea casei, continuă cu nașterea și copilăria sa și apoi cu maturitate. Moarte nu avem, ci doar un Purgatoriu fără sfârșit.

Casa Landauer s-a născut din visul unei familii de cehi bogați de a avea un spațiu de locuit deschis, care să îi apere de capriciile vremii fără a-i izola de natura din jurul lor. Într-o epocă în care zidurile groase, brizbrizurile și turnulețele erau la mare vogă în arhitectura occidentală, ei îl angajează pe un cunoscut arhitect neamț să le construiască o casă inversată – modernă, deschisă, cu numeroși pereți de sticlă și cu camere modulare.

Familia Landauer s-a bucurat prea puțin de casa sa: la câțiva ani după ce s-au mutat în ea sunt nevoiți să o părăsească datorită intrării naziștilor în Cehoslovacia. Neputând să plece și ea în Exil, locuința e nevoită să suporte instalarea unui centru medical nazist, să fie luată la țintă de sovietici, cucerită de cazaci călare și transformată în centru de fizioterapie pentru copiii care supraviețuiseră poliomielitei. Într-un final, casa e transformată definitiv în muzeu, încheindu-și astfel legăturile cu lumea.

Sensibil la atmosfera și destinul unui loc aparent lipsit de viață, Simon Mewer nu e mai puțin atent la oamenii care locuiesc în personajul principal al romanului său. Viktor și Liesel Landauer, proprietarii săi inițiali, care sunt nevoiți să fugă în Elveția și apoi încă și mai departe atunci când naziștii le invadează patria, angajații lor, care rămân pe loc pentru a păzi și pe alocuri a jefui casa, savanții naziști care cercetează antropomorfic evreii și țiganii și doctorii comuniști care încearcă să îi ajute pe copii să meargă din nou, cu toții au destine interesante, zbuciumate, romanești.

Le palais de verre e o carte frumoasă, elegantă și bine gândită în care te pierzi fără regrete. Mi-e destul de greu să înțeleg cum a putut să piardă premiul Man Booker – are ca avantaj, față de câștigătoare, respectul pentru istoria reală, personajele veridice și atașante și construcția inteligentă. Reușește aparent fără efort să-și transporte cititorul în Cehia interbelică, în cea nazistă și în cea comunistă și să îl facă să înțeleagă acele perioade și să trăiască în ele pornind de la destinul singular și neobișnuit al unui obiect neînsuflețit. Din păcate nu s-a tradus încă în românește, din câte știu, dar dacă o găsiți în vreo altă limbă pe care o cunoașteți v-o recomand cu căldură.

P.S.: Cred că am citit vreo zece cărți de când n-am mai scris pe aici. Există și o explicație – am fost plecată în concediu și apoi suferindă (fără legătură una cu alta). Voi încerca să scriu despre cele mai bune dintre ele zilele următoare, dacă nu mai intervine și altceva între timp (meteoriți, tornade…).

Read Full Post »