Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 13 august 2012

Beignets de tomates vertes

Autor: Fannie Flagg
Titlu: Beignets de tomates vertes (Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe, 1987)
Editură: J’ai lu, Paris, 2009; 474 pagini; 7 EUR
Traducere: Philippe Rouard
Nota dată de mine: **** (din 5)

O carte mai veche și care, spre surprinderea mea, nu pare să fi fost tradusă în românește. Lăudată la apariție de Harper Lee, rămasă treizeci și șase de săptămâni pe lista New York Times a celor mai bine vândute cărți în Statele Unite și ecranizată în 1991, Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe mi s-a părut o carte deosebită din multe puncte de vedere.

Câteva vorbe însă despre poveste, întâi. Eroinele cărții sunt două femei care au înființat prin 1929 singurul restaurant din Whistle Stop, un orășel minuscul din Alabama. În plină criză economică, cele două au reușit să crească un copil, să hrănească un orășel și să-i ajute pe cei mai puțin norocoși decât ele să iasă din impas. Gogoșile lor cu gogonele (nu sună prea bine, dar rețeta de la sfârșitul cărții mi-a dat de gândit) au hrănit albi și negri, vagabonzi și oameni cu un acoperiș deasupra capului de-a lungul unor ani înfiorători și barul lor a fost un loc de întrunire pentru toți cei din Whistle Stop și din împrejurimi.

În spatele acestor date preliminare se află o poveste polițistă al cărui final m-a surprins, o mare aventură cu bandiți care atacau trenurile încărcate cu alimente și cărbuni și care distribuiau negrilor săraci toată prada și o mulțime de personaje secundare banale dar pitorești, de la poștărița-editoare a singurei gazete locale la bețivii incorigibili care i-au îngropat pe toți și la popii sperjuri care își scot din impas, inexplicabil, inamicii jurați.

O bogăție de personaje, deci, și un Sud mai blând decât în alte romane, mai uman. Toată povestea e spusă folosind o multitudine de surse, de la ziarul săptămânal al poștăriței din Whistle Stop, citat in extenso, la fragmente relevante din articole de revistă și, mai ales, la amintirile depănate de o femeie aflată la sfârșitul vieții pentru o interlocutoare mai tânără.

Mi s-a părut interesantă în primul rând tehnica postmodernistă aplicată unei povești care ar putea fi luată, cu un pic de neatenție, drept chick lit. În al doilea rând, mi-a plăcut subtilitatea cu care Fannie Flagg vorbește într-o carte care poate părea ușurică despre niște subiecte dificile.

E vorba, întâi, despre relația de dragoste dintre cele două proprietare ale barului din Whistle Stop, și aici mi s-a părut că autoarea a făcut o alegere foarte bună când s-a hotărât să o scrie cum a scris-o. Cele două se îndrăgostesc când sunt foarte tinere, se despart pentru o vreme pentru că una dintre ele promisese să se căsătorească cu un băiat din orășelul ei de baștină, se regăsesc și apoi își petrec fericite împreună anii rămași, crescându-și băiatul și văzându-și de restaurant. Șocant e faptul că nimeni nu are nimic rău de spus despre asta și că viața lor nu e mai controversată și mai comentată decât viața oricărui alt cuplu din Whistle Stop. Mi s-a părut că, evitând orice dezbatere și scriind despre o astfel de relație ca despre un lucru atât de normal încât nimeni nu are nimic deosebit de spus despre el, Fannie Flagg a expus un punct de vedere cu mult mai multă forță decât mult mai mulți alți scriitori mai tineri sau mai bătrâni decât ea.

E vorba apoi despre moarte și despre felul în care ne apropiem de ea și o înțelegem. Cele două femei care își povestesc mare parte din ceea ce se întâmplă în carte sunt în fața a două morți diferite – una din ele a trecut de nouăzeci de ani și se pregătește să tragă cortina, cealaltă se apropie de cincizeci și trebuie să accepte faptul că anii în care mai putea face copii s-au dus. Iar poveștile lor sunt, uneori, despre moartea câte unui copil sau a câte unui adult încă tânăr, despre modul în care poate fi sau nu acceptată, poate fi sau nu ajutată. Iar autoarea vorbește despre aceste subiecte cu aceeași finețe despre care spuneam mai sus, spune lucruri dificile limpede dar nu chirurgical.

Și e vorba, în sfârșit, de felul în care albii din Sud i-au privit de-a lungul timpului pe negri. Aici autoarea intră în dezbatere, prezentând de exemplu felul în care negrii erau obligați să își ia la pachet și pe ușa din spate mâncarea cumpărată de la restaurantul din Whistle Stop (progresist e faptul că li se vindea mâncarea). Și ne mai vorbește autoarea și despre relațiile de mai târziu, despre felul în care albii continuă să trăiască alături de negri și să le ignore totuși existența, despre enclavizarea mentală și despre relațiile cu un picior în trecutul îndepărtat și cu unul în prezent. Mi s-a părut o descriere interesantă, chiar dacă e posibil să fie idealizată.

Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe are, cred, un singur păcat, acela că e totuși puțin prea lejeră atunci când vine vorba de a încheia ce a început. Sfârșitul câtorva dintre firele narative și cel al cărții în sine virează înspre romanul de gară sentimental, tendință prezentă ici-colo chiar și în restul romanului. E drept că anumite dintre aceste scene (cele de transformare personală pozitivă, de exemplu) pot fi luate cu ușurință ca ironii, și eu așa am ales să le iau, însă lejeritatea poate să deranjeze până la urmă, mai ales atunci când ajungi la finalul cărții și primești drept răsplată scene scoase parcă din Mănâncă, roagă-te, iubește.

Dincolo de asta e o carte frumoasă, care m-a surprins pe alocuri și care m-a impresionat din mai multe puncte de vedere. Aș căuta și filmul, deși mi-e teamă de urmări.

Read Full Post »